Miraculoasa Brazilie

 Jorge Amado - Pravalia de miracole

Va mai aduceti aminte de telenovela braziliana urmarita la inceputul anilor '90 de o tara intreaga cu sufletul la gura? Sclava Isaura se numea. Cred ca acolo am aflat prima data despre sclavii din Brazilia. Stiam de colonistii portughezi care au supus amerindienii localnici, insa importul masiv de sclavi din Africa secolului 18 pentru a lucra pe plantatiile de bumbac sau de cafea nu-mi era cunoscut pana atunci.  Amestecul pestrit de natii, de la bastinasii ce populau tinuturile inainte de descoperirea Americii de Sud, colonistii albi, sclavii negri adusi din Africa, metisii rezultati din incrucisarea raselor, a generat o civilizatie a contrastelor, bogata in credinte si traditii de toate felurile, de la crestinism pana la animism, yoruba si candomblé. Comunitatile sunt extrem de diferite ca ritu(alu)ri si valori. 

Am citit cartea lui Amado cu fascinatia si curiozitatea descoperirii unei lumi necunoscute, aceea a metisilor din Bahia, ce poarta in suflet legendele stramosilor africani, peste care s-a suprapus credinta crestina, generatoare de miracole pictate cu migala de mesterul Lidio Corro, unul dintre localnici. Este taramul pasiunii si al sangelui clocotitor, ce topeste pana si strainele venite de pe indepartatele tarmuri finlandeze, al luptei cu prejudecatile rasiale, cu politia, al carnavalurilor ce incepeau sa se transforme in ceea ce sunt astazi, o celebrare a dansului, a diversitatii culturale, a bucuriei vietii, incalcand interdictia din 1904 cand se deplangea "africanizarea" carnavalului, mascarada lasciva ce eclipsa carele alegorice cu teme de la Curtea Frantei sau din Grecia Antica, distrugerea paradei traditionale, a familiei, a ordinii, a Marilor Societati distinse, cu costumatii elegante.

Aceasta intoarcere in Brazilia inceputului de secol este prilejuita de evocarea figurii fictionale a lui Pedro Archanjo, un antropolog uitat, autor a 4 carti despre populatia metisa din Bahia, redescoperit de un savant american castigator al premiului Nobel. Prezentul celei de-a doua jumatati a secolului XX, cand se celebreaza centenarul nasterii lui Archanjo, se intrepatrunde cu trecutul inceputului de secol, pana in 1943, anul mortii acestuia, intr-o evocare a unei lumi colorate si exotice. 

Avem doua parti disproportionale ca valoare literara zic eu, una sterila, aceea a posteritatii personajului evocat, cu formalitatile si pregatirea centenarului, cealalta, adevaratul punct de interes,  unde totul este posibil, un taram vizitat de zeitatile africane, iaba sau orixa. Pravalia de miracole a lui Lidio Corro e o lume a tolerantei, unde e loc pentru toti, fiecare isi danseaza propriul dans, pentru divinitatile ocrotitoare, pentru prieteni si familie, dansuri de multumire, de fericire, de recunostinta, fie ca-s ritualice sau cancan, fiecare este liber, indiferent de varsta si culoarea pielii, sa-si gaseasca propria forma de exprimare. Poate aceste este adevaratul miracol care se intampla in Pravalie.

Iar conflictul apare atunci cand obiceiurile de sorginte africana se izbesc de intoleranta si violenta unui regim care le doreste curmate: pentru o vreme, capoeira si samba vor fi prohibite, dar niciodata comunitatea din Bahia nu va pleca fruntea, intotdeauna increzatoare in vointa si puterea zeilor sai.

Avem exotism, poezie si vitalitate pe de o parte, in lumea lui Archanjo, la fel de in largul lui printre membrii lumii academice ca si printre vagabonzi si prostituate, intr-un ritm frenetic si nostalgic de samba si, pe de alta, imaginea pusa inaintea unei posteritati situate la doar 20 de ani distanta, cosmetizarea figurii protagonistului pentru reintroducerea operei sale in circuitul contemporan, momente lipsite de interes, pe care, in ciuda intentiei umoristice, le-am gasit mai degraba triste si inutile, fragmentand cartea, ca si cum un coregraf lipsit de inspiratie ar veni in mijlocul unor dansatori de samba si ar incerca sa le sincronizeze miscarile dupa cum da mai bine la camera...