In 1959, cand Romania construia comunismul victorios, un jaf armat era ceva de neconceput. Numai in filmele decadente ale capitalismului american puteai vedea gangsteri, nu in societatea noastra model multilateral dezvoltata, in cea mai buna dintre lumile posibile. Si totusi el a avut loc, ca un gest de sfidare a regimului, ca un strigat de revolta si indignare. Cei care l-au pus la cale au fost un fost ofiter de Securitate (cumnatul ministrului de interne de pe atunci, Alexandru Draghici) si prietenii sai, ingineri, profesori, jurnalisti, oameni care au inteles ca Luna este mai aproape decat viitorul luminos ce li se promisese cand au intrat in Partidul Muncitoresc Roman. Fosti ilegalisti comunisti in timpul razboiului, cu totii evrei, cu totii resimtind efectele negative ale schimbarii istorice a vremurilor in care traiau, cei 5 din film (6 in realitate, dupa cum puteti vedea si in documentarul pe care s-a bazat si scenariul lui Nae Caranfil) isi proiecteaza lovitura ca pe un act de dizidenta, de opozitie in fata regimului comunist.
Desi vorbit in engleza, nu iti da senzatia unui film de actiune american. Desi adanc ancorat intr-o realitate romaneasca, nici nu simti ca ar fi vorba despre un film romanesc. Si da, la mine si asta este un plus. L-am mai laudat eu si in alte randuri pe Caranfil ca fiind singurul regizor autohton care nu are legatura cu Dogma '95, miscare de care s-a departat pana si von Trier, creatorul ei, dar draga in continuare pleiadei de regizori laudati ai Romaniei anilor '90-2010, dupa ce au constatat ca resursele putine si distributia minimalista sunt o "sugativa" de premii.
Caranfil mi-a dovedit si acum cat de frumos stie sa spuna o poveste, cum se joaca cu perspectivele si cum stie sa-ti apropie personajele, sa le individualizeze, sa nu le consideri un "lot", cum s-ar fi spus in limbajul judiciar, ci 5 individualitati distincte, atragatoare fiecare prin ceva, bine conturate. Si nu este doar meritul distributiei internationale ce cuprinde, alaturi de mai cunoscutii Vera Farmiga si Mark Strong, cativa actori englezi despre care habar n-aveam ca i-am mai vazut (vreo 2 din Tinker, Tailor, Soldier, Spy, 3 din Game of Thrones si aici trebuie sa-l amintesc, in rolul cameramanului martor al intregului proces aflandu-se interpretul lui Viserys Targaryen, de nerecunoscut), ci mai ales al unui scenariu excelent scris, care invaluie eroii intr-o aura nostalgica si idealista. Filmul din film, cu actorii deja condamnati (spre deosebire de documentar, unde el reprezenta o speranta de comutare a pedepsei), devine o ultima reprezentatie a iluziilor lor, posibilitatea unei alte vieti pe care regimul Romaniei acelor timpuri le-o refuza.
Daca priviti documentarul, veti vedea ca diferentele dintre el si filmul artistic sunt mari, insa arta nu inseamna nici reprezentarea exacta a realitatii, nici infrumusetarea sau amplificarea ei, ci o alta perspectiva, una care reuseste sa fie aici cand amuzanta, cand tensionata, cand romantica sau amara. Este o viziune care te face sa-ti pese de toti eroii, fie ei "pozitivi" sau "negativi", sa intelegi ca presiunile exista de ambele parti, ca dezinvoltura unora sau a celorlalti ascunde drame si frustrari, chiar si atunci cand sunt exprimate in cheie comica, si mecanismul partidului nu are nicio ezitare in a-si devora propriii membri.
Caranfil mai reuseste o performanta: cu un subiect grav si sensibil, creeaza o comedie care nu-i minimizeaza deloc importanta, dimpotriva, i-l apropie spectatorului, il implica, il ajuta sa inteleaga mai bine o epoca cu atat mai greu de inteles cu cat te distantezi mai mult de ea in spatiu si timp. Anii '60 sunt destul de departe si pentru mine dar, fiindca am trait in comunism pana in adolescenta, nu pot sa iau ca pe o gluma atunci cand un personaj spune "mai intai te aresteaza, apoi vad ei de ce".
Si tot in registrul tragi-comic, as mentiona un alt fapt care nu s-a punctat in film (uneori realitatea este chiar mai absurda): in momentul cand un martor a afirmat ca unii dintre spargatori purtau mustata, zeci de mustaciosi au fost ridicati din Bucuresti pentru interogatorii.
Ca sa nu va povestesc tot, ca-mi stau multe pe limba, va spun doar cu bucurie: aveti un Film de vazut!
Desi vorbit in engleza, nu iti da senzatia unui film de actiune american. Desi adanc ancorat intr-o realitate romaneasca, nici nu simti ca ar fi vorba despre un film romanesc. Si da, la mine si asta este un plus. L-am mai laudat eu si in alte randuri pe Caranfil ca fiind singurul regizor autohton care nu are legatura cu Dogma '95, miscare de care s-a departat pana si von Trier, creatorul ei, dar draga in continuare pleiadei de regizori laudati ai Romaniei anilor '90-2010, dupa ce au constatat ca resursele putine si distributia minimalista sunt o "sugativa" de premii.
Caranfil mi-a dovedit si acum cat de frumos stie sa spuna o poveste, cum se joaca cu perspectivele si cum stie sa-ti apropie personajele, sa le individualizeze, sa nu le consideri un "lot", cum s-ar fi spus in limbajul judiciar, ci 5 individualitati distincte, atragatoare fiecare prin ceva, bine conturate. Si nu este doar meritul distributiei internationale ce cuprinde, alaturi de mai cunoscutii Vera Farmiga si Mark Strong, cativa actori englezi despre care habar n-aveam ca i-am mai vazut (vreo 2 din Tinker, Tailor, Soldier, Spy, 3 din Game of Thrones si aici trebuie sa-l amintesc, in rolul cameramanului martor al intregului proces aflandu-se interpretul lui Viserys Targaryen, de nerecunoscut), ci mai ales al unui scenariu excelent scris, care invaluie eroii intr-o aura nostalgica si idealista. Filmul din film, cu actorii deja condamnati (spre deosebire de documentar, unde el reprezenta o speranta de comutare a pedepsei), devine o ultima reprezentatie a iluziilor lor, posibilitatea unei alte vieti pe care regimul Romaniei acelor timpuri le-o refuza.
Daca priviti documentarul, veti vedea ca diferentele dintre el si filmul artistic sunt mari, insa arta nu inseamna nici reprezentarea exacta a realitatii, nici infrumusetarea sau amplificarea ei, ci o alta perspectiva, una care reuseste sa fie aici cand amuzanta, cand tensionata, cand romantica sau amara. Este o viziune care te face sa-ti pese de toti eroii, fie ei "pozitivi" sau "negativi", sa intelegi ca presiunile exista de ambele parti, ca dezinvoltura unora sau a celorlalti ascunde drame si frustrari, chiar si atunci cand sunt exprimate in cheie comica, si mecanismul partidului nu are nicio ezitare in a-si devora propriii membri.
Caranfil mai reuseste o performanta: cu un subiect grav si sensibil, creeaza o comedie care nu-i minimizeaza deloc importanta, dimpotriva, i-l apropie spectatorului, il implica, il ajuta sa inteleaga mai bine o epoca cu atat mai greu de inteles cu cat te distantezi mai mult de ea in spatiu si timp. Anii '60 sunt destul de departe si pentru mine dar, fiindca am trait in comunism pana in adolescenta, nu pot sa iau ca pe o gluma atunci cand un personaj spune "mai intai te aresteaza, apoi vad ei de ce".
Si tot in registrul tragi-comic, as mentiona un alt fapt care nu s-a punctat in film (uneori realitatea este chiar mai absurda): in momentul cand un martor a afirmat ca unii dintre spargatori purtau mustata, zeci de mustaciosi au fost ridicati din Bucuresti pentru interogatorii.
Ca sa nu va povestesc tot, ca-mi stau multe pe limba, va spun doar cu bucurie: aveti un Film de vazut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.