Ce au in comun doi copii irakieni refugiati in Siria sperand sa se razbune candva pe americanii ce le-au ucis tatal cu un geolog american fost lucrator pe o platforma Shell caruia uraganul Katrina i-a daramat casa, un englez care instaleaza turbine eoliene, o nigerianca visand sa devina doctor pentru a-i ajuta pe cei carora aceeasi companie Shell, dupa ce a promis construirea unui centru medical niciodata pusa in practica, le-a distrus satul, un indian fondator al unei linii aeriene low-cost si un ghid alpin francez care observa cum de la an la an ghetarul pe care-l stie de cand s-a nascut se topeste si linistitul drum printre munti ce unea Franta si Italia este din ce in ce mai aglomerat, strabatut de camioane care transporta marfa din Franta pentru a fi procesata in Italia si adusa apoi spre vanzare inapoi in Franta?
Ce am eu in comun toti acesti oameni, cu tine, cu miliardele de alti necunoscuti care populeaza planeta acum si aici? Faptul ca respiram acelasi aer si ne uneste aceeasi atitudine oarecum inconstienta in privinta protejarii lui? Faptul ca am putea avea mai multa grija de el si totusi nu o facem?! Asemenea asezarii linistite din Anglia ce refuza construirea pe terenul ei de turbine eoliene fiindca fac prea mult zgomot si strica peisajul, cu totii afisam teoretic ingrijorare fata de modul in care poluarea afecteaza clima, schimbarile ce aproape elimina anotimpurile de tranzitie din zonele cu clima temperata, transformandu-ne anii in vara si iarna, fenomene naturale violente ce tind sa-si mareasca frecventa si sa loveasca in locuri unde nimeni nu credea ca este posibil. Insa cand vine vorba de practica, intotdeauna vinovatii sunt ceilalti si pisica moarta este aruncata doar peste gardul marilor companii...
Ce am eu in comun toti acesti oameni, cu tine, cu miliardele de alti necunoscuti care populeaza planeta acum si aici? Faptul ca respiram acelasi aer si ne uneste aceeasi atitudine oarecum inconstienta in privinta protejarii lui? Faptul ca am putea avea mai multa grija de el si totusi nu o facem?! Asemenea asezarii linistite din Anglia ce refuza construirea pe terenul ei de turbine eoliene fiindca fac prea mult zgomot si strica peisajul, cu totii afisam teoretic ingrijorare fata de modul in care poluarea afecteaza clima, schimbarile ce aproape elimina anotimpurile de tranzitie din zonele cu clima temperata, transformandu-ne anii in vara si iarna, fenomene naturale violente ce tind sa-si mareasca frecventa si sa loveasca in locuri unde nimeni nu credea ca este posibil. Insa cand vine vorba de practica, intotdeauna vinovatii sunt ceilalti si pisica moarta este aruncata doar peste gardul marilor companii...
Chiar langa mine am avut o astfel de reactie in timp ce vizionam filmul, cand familia englezului instalator de turbine, dupa o vizita in Alpi insotiti de ghidul francez care le arata cu cat s-a redus inaltimea ghetarului vizitat, a hotarat sa-si reduca consumul energetic casnic. Pe mine ma agaseaza cand lumina este lasata aprinsa intr-o incapere in care nu sta nimeni, insa mi se raspunde ca nu se vor topi ghetarii daca las eu becurile aprinse. Poate ca nu, dar daca un miliard sau sapte miliarde de alti oameni fac acelasi lucru, considerand ca nu ei sunt responsabili, impactul nu mai este de neglijat. Viitorul omenirii ma cam lasa rece, dar cel al florei si faunei nu.
Ar fi putut fi un documentar bun, avem nevoie poate cu totii de o trezire, de un buton de alarma care sa se activeze din cand in cand, sa ne scoata din vartejul consumismului si al inconstientei cu care traim distrugandu-ne planeta in timp ce companiile isi vad nestingherite de afaceri. Ca o paranteza deloc intamplatoare, pentru cine mai avea vreo indoiala ca Chevron ar fi the bad guy in povestea cu frackingul, va invit sa urmariti acest scurt video. Revenind insa la filmul de fata, problema mea cu el si ceea ce il face neconvingator este perspectiva din care ne este prezentat, una SF, a viitorului anilor 2050 cand putinii oameni ramasi s-au refugiat in Oceanul Arctic dupa ce lumea a fost distrusa de tot felul de calamitati. Povestile celor sase si secventele din prezentul filmarii, din anul 2008, sunt infatisate dintr-o arhiva unde se pastreaza tot ceea ce s-a acumulat in acesti ani. Sa inteleg ca eforturile lor si ale ale altora ca ei au fost inutile?! Ca orice am face ne indreptam spre o distrugere inexorabila? Impactul viziunii din viitor nu este deloc cel dorit, dimpotriva, incercarile individuale de a indrepta lucrurile, par vane si lipsite de scop, ca sa nu mai spun ca unii dintre intervievati nu le fac deloc, ca de exemplu femeia din Nigeria care-si doreste mai mult decat orice sa devina celebra si sa apara la televizor, ghidul francez care ne prezinta doar o stare de lucuri sau altii chiar imi dau senzatia ca lucreaza impotriva ideii filmului, precum indianul detinator al companiei aviatice low-cost care, aducand transportul cu avionul si mai la indemana conationalilor sai, inmulteste numarul de avioane din spatiul aerian si nu stiu cat de bine se simte stratul de ozon in conditiile astea.
In plus, filmul nu aduce nimic nou: este doar o constatare a unei situatii care ne este tuturor cunoscuta, fara sa propuna vreun fel de solutie, de responsabilizare punctuala, ceva de genul ce poti face tu, un anonim printre celelalte sapte miliarde, pentru ca efortul tau, unit cu ale celorlalti, sa conteze, sa aiba un impact pozitiv asupra mediului. Asa, incercarile solitare, precum cele ale englezului cu turbinele, devin absolut neconvingatoare in context global, facandu-i sa para pe autorii lor ca niste profeti infierbantati ai apocalipsei incalzirii globale, navigand fara scop impotriva unui curent care, dupa cum vedem in aceasta distopie SF cu pretentii de documentar, ii va inghiti pana la urma.
Nu era nevoie sa-mi pledeze o cauza in care cred deja, ci doar ca aceasta pledoarie sa aiba ceva mai multa logica, sa poata atrage eventual adepti si din randurile spectatorilor neutri sau nepreocupati deloc de ce se intampla in jur sau care nu inteleg inca acest butterfly effect din sistemul climatic. Dar m-am uitat la documentarul in cauza ca la un act de propaganda sterila, care parca si-a dorit mai mult sa sublinieze ca Shell este Anticristul. Nu zic ca n-o fi printre multii Anticristi, dar a puncta asta in nenumarate randuri deja deturneaza scopul filmului si-i limiteaza impactul. Dezamagitor!
Ar fi putut fi un documentar bun, avem nevoie poate cu totii de o trezire, de un buton de alarma care sa se activeze din cand in cand, sa ne scoata din vartejul consumismului si al inconstientei cu care traim distrugandu-ne planeta in timp ce companiile isi vad nestingherite de afaceri. Ca o paranteza deloc intamplatoare, pentru cine mai avea vreo indoiala ca Chevron ar fi the bad guy in povestea cu frackingul, va invit sa urmariti acest scurt video. Revenind insa la filmul de fata, problema mea cu el si ceea ce il face neconvingator este perspectiva din care ne este prezentat, una SF, a viitorului anilor 2050 cand putinii oameni ramasi s-au refugiat in Oceanul Arctic dupa ce lumea a fost distrusa de tot felul de calamitati. Povestile celor sase si secventele din prezentul filmarii, din anul 2008, sunt infatisate dintr-o arhiva unde se pastreaza tot ceea ce s-a acumulat in acesti ani. Sa inteleg ca eforturile lor si ale ale altora ca ei au fost inutile?! Ca orice am face ne indreptam spre o distrugere inexorabila? Impactul viziunii din viitor nu este deloc cel dorit, dimpotriva, incercarile individuale de a indrepta lucrurile, par vane si lipsite de scop, ca sa nu mai spun ca unii dintre intervievati nu le fac deloc, ca de exemplu femeia din Nigeria care-si doreste mai mult decat orice sa devina celebra si sa apara la televizor, ghidul francez care ne prezinta doar o stare de lucuri sau altii chiar imi dau senzatia ca lucreaza impotriva ideii filmului, precum indianul detinator al companiei aviatice low-cost care, aducand transportul cu avionul si mai la indemana conationalilor sai, inmulteste numarul de avioane din spatiul aerian si nu stiu cat de bine se simte stratul de ozon in conditiile astea.
In plus, filmul nu aduce nimic nou: este doar o constatare a unei situatii care ne este tuturor cunoscuta, fara sa propuna vreun fel de solutie, de responsabilizare punctuala, ceva de genul ce poti face tu, un anonim printre celelalte sapte miliarde, pentru ca efortul tau, unit cu ale celorlalti, sa conteze, sa aiba un impact pozitiv asupra mediului. Asa, incercarile solitare, precum cele ale englezului cu turbinele, devin absolut neconvingatoare in context global, facandu-i sa para pe autorii lor ca niste profeti infierbantati ai apocalipsei incalzirii globale, navigand fara scop impotriva unui curent care, dupa cum vedem in aceasta distopie SF cu pretentii de documentar, ii va inghiti pana la urma.
Nu era nevoie sa-mi pledeze o cauza in care cred deja, ci doar ca aceasta pledoarie sa aiba ceva mai multa logica, sa poata atrage eventual adepti si din randurile spectatorilor neutri sau nepreocupati deloc de ce se intampla in jur sau care nu inteleg inca acest butterfly effect din sistemul climatic. Dar m-am uitat la documentarul in cauza ca la un act de propaganda sterila, care parca si-a dorit mai mult sa sublinieze ca Shell este Anticristul. Nu zic ca n-o fi printre multii Anticristi, dar a puncta asta in nenumarate randuri deja deturneaza scopul filmului si-i limiteaza impactul. Dezamagitor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.