Pentru Roma, fara dragoste

To Rome with Love (2012)

Daca Parisul a insemnat pentru Woody Allen romantism, inspiratie si nostalgie, Roma pare sa-i fi displacut profund. A iesit un film fara dragoste, insipid si lipsit de orice sentiment. E drept, o parte a italienilor a prins-o: in cele patru povesti propuse, patru secvente din viata orasului in permanenta miscare, se vorbeste si se gesticuleaza mult, dar intr-un mod caricaturizant, grotesc. Nu stiu daca am perceput eu gresit Roma din film si ar fi trebuit sa-mi dea senzatia de furnicar viu, colorat, pitoresc, mi s-a parut doar obositoare atunci cand este absolut insipida. Degeaba ma plimba pe strazile frumoase ale orasului, cu cadre si lumini studiate (nu, n-o sa vedeti niciodata in realitate Piazza di Spagna sau Fontana di Trevi atat de aerisite, de libere, de lipsite de puhoiul de turisti). Degeaba vizitam locurile comune ale imaginarului turistului american despre Roma, pizza, barbati seducatori, iubirea plutind in aer la fiecare colt de strada, matroana, tanara familie inocenta venita din provincie in orasul seducator si corupator.
Povestile sunt goale de continut, personajele ridicole si stereotipe, unidimensionale: avem un cuplu de italieni proaspat mutati in capitala, o americanca indragostita de un italian cu vederi comuniste, fiul unui tenor de baie posesor al unui magazin de pompe funebre, ale caror familii se vor intalni in vederea casatoriei, un cuplu american vizitat de o prietena... serial lover (se poate spune asa?! din moment ce ucigasii se numesc serial killeri, presupun ca si seducatorii care fac victime pe banda rulanta s-ar putea numi serial lover) si o familie italiana medie, al carei cap se vede pus in fata mult-visatei celebritati, devenind peste noapte subiectul preferat al tabloidelor si emisiunilor. Avem un casting redutabil, cu actori care mai de care mai titrat, insa ceea ce nu avem este un film. E doar o insiruire de povesti vazute prin ochii unui turist prin viata, fara profunzime, poate ca nici nu-si doreau, din pacate si fara urma din umorul caustic si inteligent care nu-i este strain lui Woody Allen, dupa cum ne-a demonstrat cu alte ocazii. Imi da senzatia ca aici s-a straduit din rasputeri sa faca un film prost, poate ca si asta face parte din imaginea lui despre Italia cinematografica, tributara filmelor "fiction" de serie B produse de RAI, cu subiecte simple si previzibile, cu actori mediocri spre slabi... Nu spun ca actorii din To Rome, with Love nu-s buni, au dovedit in alte filme ca sunt, si Benigni, si Penelope Cruz, si Allen insusi, ci doar ca au fost probabil indrumati spre un anumit stil de interpretare care sa sublinieze aceasta latura grotesca si artificiala.
Nu este un film despre stereotipurile italienilor, ci despre stereotipurile unui regizor american privind modul in care ar fi vazuti italienii. Si n-are rost sa aprofundez povestile in sine, atata timp cat nici scenariul nu o face, este suficient sa va spun ca, desi par iesite din rutina si din comun, reusesc cu brio sa se transforme in ceva extrem de banal, o insiruire de intamplari fara legatura intre ele care se doresc amuzante sau moralizatoare si esueaza in ambele directii. Singura dilema cu care am ramas din film a fost ce naiba cauta personajul lui Alec Baldwin acolo.... s-a vrut o reflexie peste timp mai inteleapta si mai trecuta prin viata a eroului lui Jesse Eisenberg?! Locuia doar in imaginatia lui infierbantata de cele doua prezente feminine din jurul sau?!  Sau era un individ in carne si oase  care vorbea mult si degeaba, ignorat de unii cum ii sta bine unui tip ce apare in cele mai intime momente si-ti vorbeste peste umar, incercand sa hipnotizeze camera de filmat.
Si as mai avea o intrebare: cu ce i-a gresit Roma lui Allen, cu ce l-a dezamagit atat de profund de parca ar fi avut sa-i plateasca o polita?! El, care a "vorbit" prin intermediul camerei de filmat atat de frumos despre Paris si Barcelona, s-a suparat pe Roma, ca altfel nu inteleg de ce-a facut filmul asta!