Florin Iaru - Povestiri cu final schimbat
"Depinde numai de noi pe unde si cand iesim din realitate", spune Florin Iaru intr-una din povestirile scurte si foarte scurte din acest volum, cu final imprevizibil, inovativ, metaforic pe alocuri, desprinse din (i)realitatea imediata.
Genul prozei scurte nu predispune la constructii elaborate, asa ca accentul cade in majoritatea fragmentelor pe elementul-surpriza, pe acel "ceva" cu care autorul isi ia cititorul pe nepregatite, fie ca-l socheaza, il amuza sau il pune pe ganduri cu intorsaturile lui din condei.
Unele personaje au un dram de stranie nebunie care, atunci cand nu-si gaseste canalizare, isi devoreaza posesorul, fie ca ia forma unui secret, a sufletului, a unei naluci sau cine stie ce alta aparitie sau revelatie apasatoare ori amenintatoare.
Cartea m-a surprins prin diversitatea temelor si a situatiilor pe care le creeaza pe un spatiu atat de restrans, dintr-o perspectiva absolut neconventionala: de la rutina vietii conjugale pana la nuante horror macabre, de la faptul divers pana la imagini absolut fanteziste, autorul construieste pe spatii mici conflictul si tensiunea, fara sa aiba nevoie de prea multe detalii. Are nerv, stie sa mentina treaz interesul, ceea ce ma face sa sper ca joaca "de-a proza"n-a fost doar o joaca, cum pare sa rezulte din aceste texte, ci ca va continua in directia asta, dezvoltand povesti pe spatii mai largi. De exemplu, "In cautarea nefericirii absolute", cea mai elaborata secventa din volum, poate constitui material de roman, la fel si cele patru "Amintiri cu final schimbat", pe care tind sa le consider ca pasaje ale unui tot unitar, nu numai din cauza tentei autobiografice, cat si a unui stil diferit de restul fragmentelor din volum, unul implicat-nostalgic, mai inclinat spre introspectie. Insa cred ca as primi cu si mai mult entuziasm ceva proaspat in literatura noastra, ceva diferit ca subiect si stil de ce s-a scris pana acum, in care realismul sa se impleteasca cu fantezia, ma gandesc mai degraba la directia fantastica italiana decat la cea sud-americana, de care il percep mai apropiat, Buzzati sau Calvino. Zic si eu, n-am de unde sa stiu daca, dimpotriva, concizia si eficienta de care da dovada pe spatii mici nu s-ar dilua intr-o opera in care ar considera "miza" mult mai mare si n-ar intra in modul "trebuie sa scriu o capodopera" care sa strice toata treaba. Poate senzatia asta de lejeritate, de neluare in serios a personajelor, din care multe sunt moarte sau pe moarte, cinismul si ironia cu care le trateaza si m-au incantat, s-ar pierde prin campiile vaste ale romanului. Dar cand va fi sa fie, de va fi sa fie, o sa vedem ce iese, asa ca sa nu mai fabulez.
Revenind la cartea de fata, vreau sa remarc reinterpretarile originale ale unor figuri din imaginarul comun, precum Mos Craciun, Zburatorul ce se intrevede in Omul de zapada sau Poveste de adormit devreme. M-a amuzat contaminarea de mituri intrate in constiinta nationala, acela al lui Petrache Lupu, cel cu viziunea de la Maglavit, nimeni altul decat Petrica, cel care a strigat de prea multe ori "lupul" pentru a mai fi crezut si a pornit singur in cautarea lui. Cine altul se putea intalni cu "Mosul" decat mincinosul satului?!
Chiar si atunci cand lucrurile par clare si explicite, ascund un substrat ambiguu. In "Greseala" de exemplu, nu stii la sfarsit daca o confuzie pe care o intuiesti la primul tarait al soneriei este adevarata sau doar timpul s-a diluat atat de mult incat imaginea din fotografie nu mai seamana cu cea din realitate. "Cu fruntea la stele" iti dezvaluie treptat un narator ascuns undeva, in intunecimea de sub un pat: pe masura ce citeam, ma gandeam: sa fie un car rontaind tablia de lemn? un soarece? un papuc?... si nu intuiesti deloc pana la final cine este naratorul pe care il afli cu surpriza :)
Una peste alta, o cartulie foarte placuta. Fie ca o inghiti dintr-o suflare, fie ca o savurezi in doze mici, de o povestire intre doua statii de metrou sau de autobuz, surpriza si suspansul raman nealterate, asa ca prefer sa ma opresc aici cu exemplele concrete, ca sa nu stric placerea descoperirii pe care si eu am avut-o citind cartea.
Genul prozei scurte nu predispune la constructii elaborate, asa ca accentul cade in majoritatea fragmentelor pe elementul-surpriza, pe acel "ceva" cu care autorul isi ia cititorul pe nepregatite, fie ca-l socheaza, il amuza sau il pune pe ganduri cu intorsaturile lui din condei.
Unele personaje au un dram de stranie nebunie care, atunci cand nu-si gaseste canalizare, isi devoreaza posesorul, fie ca ia forma unui secret, a sufletului, a unei naluci sau cine stie ce alta aparitie sau revelatie apasatoare ori amenintatoare.
Cartea m-a surprins prin diversitatea temelor si a situatiilor pe care le creeaza pe un spatiu atat de restrans, dintr-o perspectiva absolut neconventionala: de la rutina vietii conjugale pana la nuante horror macabre, de la faptul divers pana la imagini absolut fanteziste, autorul construieste pe spatii mici conflictul si tensiunea, fara sa aiba nevoie de prea multe detalii. Are nerv, stie sa mentina treaz interesul, ceea ce ma face sa sper ca joaca "de-a proza"n-a fost doar o joaca, cum pare sa rezulte din aceste texte, ci ca va continua in directia asta, dezvoltand povesti pe spatii mai largi. De exemplu, "In cautarea nefericirii absolute", cea mai elaborata secventa din volum, poate constitui material de roman, la fel si cele patru "Amintiri cu final schimbat", pe care tind sa le consider ca pasaje ale unui tot unitar, nu numai din cauza tentei autobiografice, cat si a unui stil diferit de restul fragmentelor din volum, unul implicat-nostalgic, mai inclinat spre introspectie. Insa cred ca as primi cu si mai mult entuziasm ceva proaspat in literatura noastra, ceva diferit ca subiect si stil de ce s-a scris pana acum, in care realismul sa se impleteasca cu fantezia, ma gandesc mai degraba la directia fantastica italiana decat la cea sud-americana, de care il percep mai apropiat, Buzzati sau Calvino. Zic si eu, n-am de unde sa stiu daca, dimpotriva, concizia si eficienta de care da dovada pe spatii mici nu s-ar dilua intr-o opera in care ar considera "miza" mult mai mare si n-ar intra in modul "trebuie sa scriu o capodopera" care sa strice toata treaba. Poate senzatia asta de lejeritate, de neluare in serios a personajelor, din care multe sunt moarte sau pe moarte, cinismul si ironia cu care le trateaza si m-au incantat, s-ar pierde prin campiile vaste ale romanului. Dar cand va fi sa fie, de va fi sa fie, o sa vedem ce iese, asa ca sa nu mai fabulez.
Revenind la cartea de fata, vreau sa remarc reinterpretarile originale ale unor figuri din imaginarul comun, precum Mos Craciun, Zburatorul ce se intrevede in Omul de zapada sau Poveste de adormit devreme. M-a amuzat contaminarea de mituri intrate in constiinta nationala, acela al lui Petrache Lupu, cel cu viziunea de la Maglavit, nimeni altul decat Petrica, cel care a strigat de prea multe ori "lupul" pentru a mai fi crezut si a pornit singur in cautarea lui. Cine altul se putea intalni cu "Mosul" decat mincinosul satului?!
Chiar si atunci cand lucrurile par clare si explicite, ascund un substrat ambiguu. In "Greseala" de exemplu, nu stii la sfarsit daca o confuzie pe care o intuiesti la primul tarait al soneriei este adevarata sau doar timpul s-a diluat atat de mult incat imaginea din fotografie nu mai seamana cu cea din realitate. "Cu fruntea la stele" iti dezvaluie treptat un narator ascuns undeva, in intunecimea de sub un pat: pe masura ce citeam, ma gandeam: sa fie un car rontaind tablia de lemn? un soarece? un papuc?... si nu intuiesti deloc pana la final cine este naratorul pe care il afli cu surpriza :)
Una peste alta, o cartulie foarte placuta. Fie ca o inghiti dintr-o suflare, fie ca o savurezi in doze mici, de o povestire intre doua statii de metrou sau de autobuz, surpriza si suspansul raman nealterate, asa ca prefer sa ma opresc aici cu exemplele concrete, ca sa nu stric placerea descoperirii pe care si eu am avut-o citind cartea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.