miercuri, 30 aprilie 2014

Boema pariziana a inceputului de secol XX


Gertrude Stein - Autobiografia lui Alice B. Toklas 

Stiti acel fenomen numit Baader-Meinhof? Este atunci cand auzi un nume, un termen, un lucru si apoi te tot urmareste, te lovesti de el in situatiile cele mai lipsite de legatura intre ele, iar si iar. Cam asa mi s-a intamplat mie cu Gertrude Stein. Nu mai stiu cand am auzit de numele ei prima data, dar apoi, in cele mai diferite contexte artistice, de la Hemingway la Picasso, am tot dat de el, incat mi-am invins reticentele si prejudecata de a o considera doar o "groupie" (nu stiu daca e chiar bine spus avand in vedere ca era vazuta ca"barbatul" cuplului, dupa cum remarca Picasso) a celebritatilor epocii si am decis sa-i citesc aceasta biografie deghizata in autobiografia partenerei sale de viata, Alice B. Toklas. 
Ma intreb cu putina malitiozitate cat de narcisista sa fii sa scrii o carte de amintiri din perspectiva unei persoane care te admira, te apreciaza, te iubeste si are, evident, numai cuvinte de lauda despre tine?! Multi au privit acest unghi de abordare al cartii ca o scrisoare de dragoste, nascuta din dorinta Gertrudei de a o include pe Alice in memoriile sale, de a celebra uniunea lor in fata contemporanilor si a posteritatii. Pe mine nu ma convinge deloc interpretarea, vad aici doar egocentrism si trufie (ca si cum ar zice "scriu eu cartea pe care n-ai putea tu s-o scrii, dar o fac in asa fel incat sa pot sa fiu tot timpul in centrul ei"), un procedeu de a pune autoarea in mijlocul evenimentelor, prea putin auto- si prea multa biografie a unei persoane care nu accepta nicio secunda sa ramana in umbra marilor personalitati de care este inconjurata.
Dincolo de aceasta "cosmetizare", gasim o lume ce m-a fascinat mereu, aceea a boemei pariziene de inceput de secol XX, ce-i are ca protagonisti pe Picasso, Matisse, Apollinaire sau Gide. Cum sa nu fie atunci o carte interesanta?! Vestitul sau salon din rue de Fleurus 27 era un fel de Facebook al epocii, cine nu a trecut pe acolo nu exista pentru lumea artistica. Asa ca, de la reprezentantii de frunte ai "generatiei pierdute" pana la cel mai marunt pictor proaspat sosit la Paris, fiecare se simtea dator sa-si dea "check in" macar o data din acest punct fierbinte al capitalei Frantei. Si totusi, autoarea reuseste o contraperformanta, aceea de a transforma o lume ce putea fi zugravita intr-un mod stralucitor intr-una anosta si plictisitoare pentru cititor.
Daca ar fi sa ma refer strict la personalitatea autoarei volumului, as spune ca latura artistica este clar eclipsata de cea "de lume" si a respira acelasi aer cu marii artisti ai epocii si a le colectiona lucrarile nu te incarca automat de talent. Poate ca unele amintiri ar fi fost demne de relatat si de pastrat, insa forma aleasa pentru a o face nu mi se pare cea mai potrivita. Patrunsa de modele(le) si curentele epocii, Gertrude Stein scrie o carte de memorii lipsita de acuratete literara si de suflet. Incercand sa foloseasca procedeele literare in memorialistica, sa lase fluxul constiintei sa se exprime liber imbinand vorbirea directa cu cea indirecta, ajunge la un stil cam neglijent (nu doar cu punctuatia), lipsit de sclipiri, sincopat, cu repetitii, inadecvat - cred eu - unor memorii care ar fi trebuit sa pastreze farmecul momentului. Sa dam vina pe Alice B. Toklas pentru ce nu ne place, ca doar de-asta i s-a dat o voce narativa :)
Daca va asteptati sa gasiti tot felul de istorioare, anecdote despre personajele fascinante, cum ar fi fost probabil cazul in mediul relaxat despre care ne povesteste cartea, va faceti sperante degeaba, prea putine lucruri sunt mentionabile si majoritatea graviteaza in jurul personalitati Gertrudei, caci doar de aceea avem o autobiografie a lui Alice, ca sa ne spuna cat de minunata si de inteligenta era autoarea... Portretele personajelor despre care ti-ai dori sa afli mai multe se limiteaza de multe ori la detalii fizice sau de imbracaminte, povestile care ar putea reprezenta marturii interesante isi rateaza centrul de interes, cam in felul in care o face acest pasaj care ne relateaza batalia de pe Marne din primul razboi mondial: "O alta descriere a bataliei de pe Marna ne-a facut-o Alfy Maurer cand ne-am inapoiat la Paris. Stateam pe terasa unei cafenele, a spus el, Parisul era palid, sper ca pricepeti ce vreau sa spun, era palid cum e absintul. Ei bine cum stateam eu, am vazut o multime de cai tragand incetisor o multime de remorci pazite de niste soldati iar pe lazile din remorcile alea scria Banque de France. Era aurul care spala putina inaintea bataliei de pe Marna, a zis Alfy."  Cam ce inseamna aceasta descriere pentru batalia in cauza, inseamna cartea pentru "pulsul" vietii boeme a Parisului.

duminică, 27 aprilie 2014

Expozanti, insotitoare si spioni



Jonathan Coe - Expo '58 

Cei care i-au citit lui Coe toate cartile publicate in Romania, vor fi probabil, ca si mine, putin dezamagiti. Tot astept ceva de talia Casei somnului sau macar a Clubului putregaiurilor. Nu este cazul acum. Expo '58 este o carte liniara, de vacanta, cu ceva umor si rigoare britanica, putin suspans, care-si propune sa abordeze fara multa gravitate si seriozitate un moment din istoria secolului XX. 
In anul 1958, a avut loc Expozitia Universala de la Bruxelles, ce-si propunea sa marcheze si sa omagieze, in plin razboi rece, cele mai recente descoperiri ale omenirii. Intr-o lume in care americanii si rusii isi disputau suprematia tehnologica, britanicii, desi aveau mai mult un rol de arbitru, isi revendicau cu orgoliu primul reactor nuclear denumit masina ZETA. Multe din detaliile de epoca sunt inspirate de realitatea expozitiei: faptul ca pavilionul american era situat chiar langa cel rusesc (o mostra de "umor belgian", dupa cum remarca un personaj), cu cel britanic in apropiere, modul in care proiectul ce reprezenta mandria englezilor avea sa esueze lamentabil, chiar si existenta pub-ului Britannia. De acesta din urma se leaga destinul eroului cartii, Thomas Foley, functionar in cadrul Biroului Central de Informatii, trimis la expozitie pentru a supraveghea buna desfasurare a activitatilor pub-ului ce recrea atmosfera din barurile britanice. 
In epoca razboiului rece, nimic nu este ceea ce pare: multe din exponate sunt copii create pentru a rezona cu perceptia celorlalte natiuni despre realitatea tarii lor sau pentru a o imbunatati, personajele nu-s ceea ce par, si-l mentionez doar pe jurnalistul rus Andrei Cerski, a carui pretinsa misiune in cadrul expozitiei era cea de a redacta o revista de propaganda. Multe altele se dezvaluie pe parcurs, dar n-am sa va stric placerea revelatiilor. 
Odata ajuns in Belgia, Thomas, care a lasat acasa o sotie si un copil mic, se trezeste angrenat intr-o poveste de dragoste si spionaj, devine un pion al intereselor implicate in jocul suprematiei. 
Cartea are un farmec retro al ei, dat de entuziasmul si descoperirea unor accesorii sau fapte devenite pentru noi locuri comune ale vietii de zi cu zi sau ale literaturii: in '58, pasta de dinti cu dungi era o noutate fascinanta; stangaciile unor spioni ce poarta "uniforma" tipica consacrata ulterior de filmele si literatura de gen, impermeabilul care parca deconspira calitatea de spion a purtatorului, ideea noua pe atunci ca fumatul ar putea cauza cancer, noul roman al lui Ian Fleming despre care vorbea toata lumea si altele. In plus, pentru detaliile desprinse din realitatea expozitiei, autorul a desfasurat o munca de documentare demna de o cauza mai buna: a studiat programul expozitiei, ziarele epocii, a adunat marturii ale participantilor.
Ce-i reprosez in primul rand cartii este unidimensionalitatea. Totul se invarteste in jurul personajului principal, Thomas, care mai mult decat a fi un erou este un subiect de manipulare, o jucarie in mana celor ce lupta pentru interese mai presus de vointa si cunoasterea sa. Sunt momente pe care cititorul le anticipeaza mai usor decat eroul implicat in propria lui poveste, de o naivitate si credulitate uneori deconcertante. In plus, nu reuseste sa fie o carte intensa nici pe partea psihologica, a dilemelor morale ale personajului, nici pe aceea de parodiere a romanelor de spionaj, pentru care ii lipsesc vioiciunea si un ritm mai sustinut. Dar dialogurile sunt bine construite, personajele au o voce proprie, nu lipsesc jocurile de cuvinte si umorul de situatii, acela ce ma face sa cred ca autorul insusi a considerat aceasta carte un exercitiu, o joaca, sa sper ca isi aduna fortele si talentul pentru o viitoare provocare. Este placuta de citit, nu spun nu, dar la sfarsit nu ramai cu nimic care sa te miste, sa-ti dea de gandit, sa te faca sa o consideri o carte importanta. Sau poate numele lui Coe mi-a creat mie asteptari si pretentii prea mari. Dar ca lectura de relaxare, e numai buna.

vineri, 25 aprilie 2014

Varsarea de sange nu e niciodata simpla

Blood Simple (1984)

Posibil sa fie cel mai vechi film despre care am scris pe-aici, si asta nu pentru ca n-as avea uneori nostalgii cinematografice care sa ma arunce in vreo pasa de revazut filmele cu Marilyn Monroe sau sa ma faca sa nu ma dezlipesc de vreo vechitura western de pe TCM, dar mi-e mai greu sa scriu despre ele. Daca dau la o parte filtrul sentimental-nostalgic, nu prea stiu cum sa ma raportez la un asemenea film fara sa fac inevitabile comparatii cu prezentul in care noutatile ies in fata prin calitatea imaginii si a efectelor, a decorurilor sau costumelor mai spectaculoase, chiar si prin scenarii mai cautate, parca vrand sa compenseze faptul ca esentialul s-a spus deja demult. 
Insa asta mi s-a parut un film pe care merita sa-l aduc in atentie, poate or mai trece pe aici fani ai fratilor Coen si ar fi pacat sa le rateze creatia de debut, e chiar un film care merita vizionat, in special de cei care au o aplecare pentru genul noir. 
La inceput iti da senzatia unui scenariu clasic: un triunghi amoros, un sot gelos, un asasin platit pentru a-i ucide sotia si amantul. Insa lucrurile ajung sa o ia razna, in buna traditie ce-i va consacra mai tarziu pe Joel si Ethan Coen ca pe niste scenaristi inovativi, plini de surprize, cu care nu stii niciodata unde vei ajunge cand pornesti la drum. Prin stilul original si imprevizibil, ne poarta dintr-o crima in alta, dintr-o neintelegere in alta, fiecare ii suspecteaza pe toti ceilalti si tu, spectatorul omniscient, gusti din plin intorsaturile de situatii si confuziile create, te poti detasa pentru a avea o privire de ansamblu, luminoasa si clara, chiar si atunci cand cadrele de filmare sunt apropiate, concentrate pe un detaliu. Trebuie doar sa ai un dram de rabdare in primele vreo douazeci de minute, se urneste ceva mai lent, dar in momentul cand o face si incepi sa-ti dai seama de viziunea partiala asupra faptelor a fiecarui protagonist, comportandu-se in functie de ceea ce-si inchipuie, banuieste sau intrevede, te lasi antrenat intr-o poveste in care toti eroii sunt in acelasi timp potentiali criminali si victime.  
E drept ca atunci cand l-am vazut m-am amuzat fara sa-mi pun prea multe intrebari legata de natura umana a personajelor si resorturile ce le imping sa ia anumite decizii. Dar acum nu pot sa nu observ ca la baza tuturor intorsaturilor de situatii stau niste comportamente umane cam nefiresti, cauzate de lipsa totala de comunicare a unor oameni ce se simt vanati de cei apropiati, genul de gandire de tipul "eu cred ca el crede ca... dar nu l-as intreba nici mort daca e asa", unde "nici mort" nu este chiar folosit in sens figurat.  Insa contextul le face sa nu aiba prea multa importanta, sunt altele mult mai greu de inghitit pe acolo, cum ar fi un tip care vreo zece minute pare mort pentru a porni apoi taras pe autostrada exact in momentul cand altul se gandea cum sa scape de cadavru, dar fac parte din arsenalul comediei negre, asa ca n-am sa fac prea mare caz.
Apar inca de aici semnele acelui umor special ce-i va consacra in timp pe autori, ironic si cinic, intercalat cu secvente dramatice si un gen de personaje pe care il vor aborda apoi in timp destul de des, individul crud si oportunist, care se gandeste doar la pielea proprie si, tocmai de aceea, are mai multe de pierdut decat de castigat.
Am remarcat cat de tributari erau fratii la inceputuri lui Hitchcock, n-as sti sa explic prea bine cum se reflecta asta in tehnica de filmare, poate o tine de modul in care cade lumina, de paleta de culori folosita, mizandu-se mult pe penumbre, sau de fapt mi-a fost sugerata de atmosfera, de pauzele dramatice, punctate doar de vreun ventilator sau o musca bazaind in surdina, dar e ceva acolo care mi-l evoca foaaarte mult. Insa personajele si situatiile lor sunt de o alta factura, inovand in cadrul unui gen in care nu ramasese prea mult de descoperit si deviind spre altul, modern, in care as incadra Pulp Fiction, cu 10 ani inainte.

joi, 24 aprilie 2014

Obsesia: studiu de caz


Anthony Bloomfield - Razbunarea

Cartea asta, recunosc, am cumparat-o dintr-un impuls de moment, cand am dat iama pe raftul editurii Art, pentru care am facut o pasiune in ultima vreme. Nu este deloc ce-as citi de obicei, dar mi-am spus "de ce nu? pare sa fie ceva palpitant, cu iz politist sau de thriller". Ceva suspans incearca sa aduca, insa nu este o carte de actiune, ci una in care tensiunea psihologica se acumuleaza treptat, din gesturi marunte, pana in momentul izbucnirii. 
Este vorba despre un functionar, Harold Makepiece, al carui fiu a murit intr-un accident de masina. Dezancorat de realitate, scufundat intr-un vid existential, isi va regasi un scop in viata cand, patru ani mai tarziu, il intalneste pe strada pe soferul nevinovat al masinii care i-a curmat viata copilului, domnul Greensmith. Este momentul cand incepe sa dezvolte o obsesie a razbunarii patologica, de la prima piatra aruncata in geamul acestuia care-i aduce un fel de usurare si alinare, pana la scrisori si telefoane cu injurii sau urmarirea membrilor familiei, facandu-si un scop in viata din a-si invata victima sa simta propria-i durere. Se indeparteaza de sotie, devenita alcoolica, si urmareste un singur scop in viata, razbunarea. 
Din ce-am observat, cand are loc o intamplare care-ti bulverseaza existenta,  oamenii se cam impart in trei categorii: fatalistii ("Asa a vrut Domnul", cat de usor este sa te raportezi la o instanta suprema si sa iei totul ca niste lovituri ale sortii), autoculpabilizatorii ("as fi putut sa prevad, sa preintampin, dar n-am facut-o", aici ma cam recunosc, dar nu ma pot impiedica sa gandesc astfel) si  cei care-i blameaza pe ceilalti, care-si gasesc un tap ispasitor, un responsabil pentru orice intamplare. Si aici se inscrie Makepiece al nostru. Din momentul cand gaseste vinovatul, ii pune in carca nu doar moartea fiului, ci toata decaderea pe care cariera si viata sa de familie au cunoscut-o din momentul accidentului. Si ajunge sa considere ca si Securitatea rusa despre care povesteam nu demult intr-o alta carte, ca existenta ii este perturbata de acel personaj si razbunarea ar fi singurul mod in care si-ar putea-o recupera.
Ca tot aminteam de cartea Olgai Slavnikova, cu care tind sa o compar (acolo personajul devenise o obsesie nationala si viziunea era din punctul de vedere al victimei), perspectiva de aici mi s-a parut una destul de fada, de unidimensionala. Nimic din postura lui Greensmith, totul se limiteaza la gradarea dorintei de razbunare a lui Makepiece, a carui viata monotona graviteaza doar in jurul acesteia. Asa ca, dupa primele 50 de pagini, am cam obosit sa-mi petrec timpul alaturi de un individ dezaxat care nu face mare lucru in viata si de un autor care se focalizeaza asupra unui singur punct de interes, nu dezvolta deloc personajele ce graviteaza in jurul celui principal si nici nu m-a cucerit la partea "artistica", sa folosesc un termen din patinaj, nu stiu ce mi-a venit. Notele pentru "tehnic" sunt de trecere, tocmai de aceea am mers pana la capat, i-am apreciat cate un triplu Rittberger prin existenta eroului, dar cu piruetele, secventele de pasi, elementele de legatura stam cam prost... 
Dar detaliile denota o grija aproape... obsesiva pentru dezvoltarea obsesiei personajului, asa ca am dus cartea pana la capat, sa vad unde este acel capat... Cum? nici macar o crima nu mi-a rasplatit fidelitatea de cititor? doar o tentativa esuata? Uite ca mi-am incalcat principiul de a nu divulga finalul, dar asta a fost razbunarea mea pentru niste asteptari create si nesatisfacute. Sau poate de vina am fost eu, care n-am putut sa-i sesizez calitatile. Oricum, m-a facut s-o citesc pe toata, ceea ce e un merit pentru genul ei.

miercuri, 23 aprilie 2014

De la coada spre cap

Snowpiercer (2013)

Joon-ho Bong, regizorul filmelor The Host si Memories of Murder a ajuns in America. Si asta n-ar fi un lucru rau, merita din plin sa fie cunoscut nu doar amatorilor de cinematografie coreeana, mai ales ca prin filmul de fata le-a cam demonstrat cum ar fi putut arata un Elysium care sa aiba si atmosfera, sa elimine si timpii morti, sa nuanteze eroii si motivatiile lor, sa arate ca intr-o astfel de distopie nu exista buni si rai, ci doar luptatori pentru supravietuire. 
Intr-un viitor nu foarte indepartat, pentru a elimina efectele incalzirii globale, s-a stabilit ca imprastierea unei substante in atmosfera ar putea aduce racorirea dorita. Numai ca in loc de racoare, omenirea a primit o iarna cumplita, un frig ce a dus aproape la extinctia rasei umane. Singurii supravietuitori sunt cei din trenul construit de vizionarul Wilford, un microunivers de sine statator, autosustenabil si autoregenerabil, care strabate pamantul continuu, pe calea ferata, in ritmul unei rotatii pe an. Ma intreb daca nu era mai convenabil un buncar subpamantean construit pe aceeasi premiza, e mai periculos sa infrunti blocurile de gheata asternute pe sine, care nu stiu prin ce minune, intr-un an de la ultima trecere, nu ingheata si nu sunt distruse, dar fiecare cu alegerea lui :)
Sa incep cu partile mai putin convingatoare? Pornesc de la tabloul de baza, oarecum asemanator cu cel din Elysium, de care aminteam: clasa exploatatoare, formata din privilegiatii platitori de bilet, sta in primele vagoane si se bucura de conditii de confort si lux, conform principiului "dai un ban, dar stai in fata". Exploatatii, cei de la coada trenului, nu sunt ei chiar atat de exploatati fiindca, in afara de faptul ca li se asigura strictul necesar de hrana, sub forma unui "bloc de proteine", nu au nimic de facut, nu sunt pusi la munci grele, sunt practic un balast pentru ecosistemul trenului. De ce si-ar asigura cineva singur batai de cap luand in tren niste oameni care nu pot cauza decat tulburari si probleme prin nemultumirile lor, n-am inteles. Da, exista oarecum o explicatie, pe care n-o voi divulga, sa nu stric surpriza, dar tot nu se sustine, fiindca plus cu minus tot zero da, si tot acolo s-ar fi ajuns si fara cei din ultimul vagon sau din inchisoare... Mai sunt apoi niste scapari de plot, dar la unele ar trebui sa detaliez prea mult din continutul filmului ca sa le explic. Voi aminti doar pe scurt ca unele dintre ele implica o haina de blana masura S care nu se stie de unde apare, o torta (cred ca ar trebui sa incep sa scriu cu diacritice, dar cu tastatura mea englezeasca asta ar implica un efort prea mare, si "tz" nu-mi place), niste indivizi congelati in mijlocul nametilor, impuscaturi in curba dintr-un vagon in altul  prin geam dupa ce unul dintre protagonisti abia trecuse de vagonul respectiv, sursa de hrana ca potential motiv de dezgust pentru cineva prin stomacul caruia au trecut lucruri mult mai rele, un individ injunghiat ridicandu-se apoi bine mersi sa-si continue drumul, o lupta in care niste soldati dotati cu casti cu infrarosii nu reusesc sa doboare cativa oameni inarmati cu topoare si cutite si muulte altele, DAR...
Intrebarile au venit dupa film, in timpul lui m-am bucurat de fiecare moment, am simtit tensiunea, fiecare pas al revoltatilor porniti de la coada trenului spre cap. Ce vreau eu sa spun este ca atmosfera creata este excelenta. Si o savurezi chiar si atunci cand apar momente de destindere bizare, cum e acea secventa in care totul se opreste fiindca urmeaza ceva important, pentru ca apoi sa se continue de unde a ramas. Iar actorii isi fac excelent treaba. As fi preferat ca filmul sa se incheie cu trei minute inainte de momentul cand s-a terminat, ar fi fost - cred eu - cel mai potrivit sfarsit pentru o distopie cu accente suprarealiste. Am apreciat mult latura vizuala, culorile unei lumi care progresau de la nuante de gri pana la cele mai vii tonuri, asa ca in primul moment cand o pata galbena patrunde in universul gri impactul este aproape dureros pentru privire, te introduce imediat in contrastele unui univers care nu are cum sa functioneze asa cum a fost conceput, asa ca totul este controlat si selectia nu este deloc una naturala.
 Imi pare doar rau ca un film bun, daca ar fi acordat mai multa atentie scenariului, ar fi putut deveni un film de referinta, are ce-i trebuie ca realizare si actori, dar detaliile de scenariu il fac sa scada. Un mare potential se iroseste in unele explicatii neconvingatoare si intelegi asta mai bine cand se termina, fiindca in timpul lui esti prea acaparat si preocupat de soarta eroilor, de noile dificultati aparute, de rezolvarea lor, ca sa dai atentie logicii care te trage de maneca.

luni, 21 aprilie 2014

Balonebunii

Julian Barnes - Niveluri de viata 

In sfarsit, s-a tradus o noua carte a lui Julian Barnes. V-am mai tot batut la cap cu el,  ocupa un loc de cinste in preferintele mele literare. Si v-am spus deja ca-mi place mult stilul sau semi-literar, semi-jurnalistic, semi-memorialistic, combinatia de roman sau nuvela cu eseistica, modul mereu proaspat in care face conexiuni intre diferite evenimente din istoria, din propria sa viata sau fictive, colajele create din elemente atat de disparate la prima vedere dar care vin in sprijinul aceleiasi idei, creand unitate, simetrie, armonie si o structura bine definita in aparenta alaturare de informatii diferite.
In cazul de fata, ideea cartii ne este enuntata in primele randuri: "Pui laolalta doua lucruri care n-au mai fost puse laolalta pana acum. Si lumea se schimba. S-ar putea ca oamenii sa nu observe pe moment, dar nu conteaza. Lumea s-a schimbat oricum." Pot fi doua obiecte, doua persoane, doua momente de inspiratie, o prezenta si o absenta. 
Pentru a o ilustra, cele trei parti ale cartii, "Pacatul inaltimii", "La acelasi nivel" si "Pierderea adancimii", ne vorbesc despre semeni de-ai nostri ce si-au marcat intr-un fel timpul si, in ultima parte, despre aceea care i-a marcat autorului insusi existenta. 
Poate v-ati dat deja seama din titluri, cele trei niveluri de viata sunt cel aerian, terestru si subpamantean. Cel dintai este ilustrat de trei zburatori cu balonul. Unul, colonelul Fred Burnaby, pe vremea cand era capitan a cerut-o in casatorie pe actrita Sarah Bernhardt, fiind refuzat pe motiv ca ea este in permanenta in cautarea unor senzatii si emotii noi si o singura persoana nu i le-ar putea oferi. Cel de-al doilea, insasi capricioasa actrita ce spunea despre ea ca este atat de subtire incat se poate strecura printre stropii de ploaie. Al treilea, Félix Tournachon, mai cunoscut cu numele Nadar, jurnalist, caricaturist, fotograf, probabil bunicul hartilor aeriene, al Google Maps-ului, cel care a asociat fotografia cu balonul si a creat fotografierea aerostatica. 
Constienti ca viitorul apartine aparatelor mai grele decat aerul, cei trei, din curiozitate stiintifica sau din capriciu, s-au ridicat visatori deasupra lumii si vietii pentru a o contempla de sus si au revenit apoi pe pamant la micile sau marile lor drame si orgolii. Insa toate aceste povesti senine si detasate sunt doar pregatirea pentru ultima parte, una extrem de personala pentru autor si poate catarctica intr-un fel, aceea a a mortii sotiei sale... Si am scris "moarte" doar fiindca este vointa autorului, nu-i plac eufemismele de genul "pierdere" sau "disparitie", pe care eu le prefer, imi dau senzatia ca atenueaza putin impactul... Pentru mine este, de fapt, o "plecare". Parca lasa deschisa o usa spre o speranta de regasire in care nu cred rational. 
Dupa ce te tine cu capul in nori, cartea lui Barnes te coboara delicat pe pamant pentru a te arunca apoi abrupt in vidul de dupa. Este ca viata, si orice sfarsit nu poate fi decat incomod, dureros, ca si acest capitol. Mi-am contemplat propria pierdere despre care nu vreau sa vorbesc prin ochii lui Barnes si am vazut ca, in ciuda unei gandiri comune, avem atitudini si abordari diferite. Dupa ce accepta faptul ca fiecare isi traieste durerea in functie de firea lui, Barnes le neaga cumva celorlalti dreptul de a-si exprima firea, prin comentarii destul de acide ca raspuns la unele mesaje ce incercau sa fie consolatoare. Fiindca, indiferent de atitudine, ai un tipar al tau, al modului tau de reactie la durere, in care incerci sa-i incadrezi si pe cei din jur, chiar daca fiecare este diferit. Eu, de exemplu, am o atitudine de retragere in tacere, de confuzie si descumpanire cand este vorba de exprimat condoleante. Nu pot s-o fac... chiar daca moartea in cauza ma afecteaza, stiu ca nu exista cuvinte intr-adevar consolatoare, ci doar conventii sociale, si le refuz, asa cum refuz sa vorbesc si despre persoana cea mai draga care a plecat din viata mea.
Barnes doreste sa-si evoce sotia, sa o faca partasa, complice la existenta lui de dupa acel moment. Mie mi-e teama sa ating numele acelei persoane, mi-e teama ca rostindu-l s-ar dizolva in neant, in desertaciune, asa ca prefer sa-l tin in suflet, ca pe ceva numai al meu, despre care nu vreau sa vorbesc, sa-i izolez si sa-i pastrez prezenta in mine, pentru mine...Si de aceea nu stiu nici cum sa ma manifest cu cei din jur, nu-mi dau seama ce-ar putea sa-i aline sau sa-i motiveze in pierderile lor. Toata aceasta stangacie poate fi interpretata ca indiferenta, dar n-am cum s-o indrept. I-am inteles sentimentele lui Barnes, cu unele am rezonat, cu altele nu, dar i-am admirat indrazneala de a vorbi despre un subiect atat de delicat si imposibil de exprimat pentru mine in cuvinte. 
Iar cartea?! Cartea a fost ca un montagne russe, m-a aruncat din balon sub pamant si mi-a adus aminte din nou de ce vreau sa ajung "dust in the wind", sa urc din nou, chiar si cand nu voi mai putea sa ma bucur de ascensiune, spre inaltimi si soare. Si nu, nu este atat de deprimanta cum am lasat eu sa inteleaga in ultimele paragrafe, Barnes e un alt gen de persoana decat mine, una mai cu capul pe umeri, mai lucida, dar la fel de cinica atunci cand e sa-si inchipuie "viata de dupa".

sâmbătă, 19 aprilie 2014

Mos Craciun la el acasa

Rare Exports: A Christmas Tale (2010)

Fiindca vine Pastele, consider un moment cat se poate de potrivit sa va spun o poveste de Craciun :). Mai ales ca provine chiar din tara Mosului, Finlanda, asa ca va fi vorba despre un altfel de Mos, nu acela "de export", cu barba alba si lunga, zambindu-le jovial copiilor din supermarketuri sau de pe eticheta sticlei de Coca-Cola. Mosul finlandez are coarne imense, este o creatura diabolica desprinsa parca din imaginarul intunecat al povestilor originale ale Fratilor Grimm, rastalmacite pentru uzul copiilor delicati si sensibili ai secolului XXI, carora nimic nu trebuie sa le traumatizeze copilaria roz... in afara de jurnalele de stiri si productiile vulgare etichetate drept "divertisment". O poveste frumoasa, bine spusa, dar cu final trist, le poate afecta negativ cresterea si dezvoltarea...
Pietari, un baietel din Laponia, nu este deloc un astfel de copil. Traieste impreuna cu tatal sau intr-o casuta dintr-un catun inzapezit permanent, se invata de mic cu traiul aspru al vanatorilor de reni si singura lui jucarie este un maimutoi jerpelit cu ochii din nasturi pe care-l taraste dupa el in lesa oriunde se duce.
Pe muntele din apropiere, un arheolog american tocmai scoate la lumina secretul pastrat de multi ani al celui dintai Mos, pe care numai vechile legende finlandeze il mentioneaza, acela care nu aduce cadouri, ci moarte, un monstru prins sub tone de gheata de care locuitorii sperasera ca au scapat pe veci. Pietari si prietenul sau, Juuso, ii spioneaza si afla despre descoperire. In zadar incearca sa avertizeze micuta comunitate despre pericolul ce o pandeste, va fi ignorat pana in momentul cand tatal sau prinde intr-o capcana pentru animale salbatice un batran murdar, dezbracat. Crezut initial mort, se va dovedi insa cat se poate de viu. Cam in acelasi timp Pietari, nesocotind ca de fiecare data amenintarile tatalui sau care nu mai stie cum sa-l tina in casa, intelege ca toti prietenii sai de joaca au disparut si ca faptul ar avea legatura cu subita aparitie a batranului din magazia unde tatal sau obisnuia sa transeze animalele. Politistul chemat sa investigheze ce se intampla este prea ocupat de disparitia tuturor aparatelor electrocasnice din zona (a caloriferelor in principal), asa ca micutul, impreuna cu tatal sau si doi prieteni ai acestuia vor lua cazul pe cont propriu.
Cam atat despre subiect, va spun doar ca batranul prins la inceput nu este Mosul, ca filmul nu este o parodie (m-as fi asteptat la un ton mai light de la un astfel de subiect), avand mai degraba pretentia unui horror in stilul multor filme cu diversi alieni si monstri ingropati prin Antarctica, insa fara macel uman, dar cu multi reni morti, din pacate.
Mi s-a parut destul de facil ca rezolvare si desfasurare a ostilitatilor, mai ales cand principalul oponent zace sub un bloc de gheata, insa interesant mai ales prin coloritul local, al unei comunitati lapone izolate, cu modul sau de viata si traditiile sale. Am vazut ca si ei au calendar de Yule (Joulukalenteri, cu cele 24 de zile de dinaintea Craciunului, care se deschid ca niste ferestre, cate una pe zi, unde copiii gasesc mici cadouri, poezii sau istorioare), biscuiti cu ghimbir si decoratiuni de Craciun ca la Ikea, peisaje frumoase si frumos filmate.
Dar problema cea mai mare cu filmul e ca, data fiind pretentia de film horror, nu are deloc componenta dark... sa fie din cauza prea multei zapezi din jur?! Nu stiu, dar parca reputatia lui Santa a creat niste asteptari care pana la urma raman neimplinite, mai degraba predominand partea oarecum comica in momentele dorit tensionate. Conflictul se rezolva muuult prea rapid si usor, personajele sunt simpatice, in special cuplul tata-fiu, care sunt tata si fiu si in viata reala. 
Oricum, pentru factorul "exotic" si pentru incercarea de a face un altfel de film despre produsul de export numarul 1 al Finlandei (nici prima, nici ultima, dar apreciez mai mult filmele de Craciun care nu se vor "de familie"), merita o vizionare.

vineri, 18 aprilie 2014

Codul de procedura civila al secolului XVIII

Constanta Vintila-Ghitulescu - In salvari si cu islic 

Am citit intotdeauna cu placere articolele Constantei Vintila-Ghitulescu din Dilema, cred ca de pe vremea cand nu era inca Veche, un izvor inepuizabil de studii de moravuri si obiceiuri ale secolelor trecute.
Subtitlul volumului de fata este limpede in privinta continutului: "Biserica, sexualitate, casatorie si divort in Tara Romaneasca a secolului al XVIII-lea". In ciuda celor ce deplang, cu fiecare generatie, libertinajul tinerilor epocii, un astfel de studiu al civilizatiei de acum peste 250 de ani ne spune multe despre natura umana, despre conventii si relatii universal valabile, despre imuabilitatea sufletului omenesc.
Si atunci, ca si acum, oamenii se iubeau, se inselau, se casatoreau, divortau, insa formalitatile erau mult mai greoaie si au implicat vreme indelungata autoritatea Bisericii. Arhivele judiciare si cronicile ecleziastice depun marturie despre procesele de divort, seductie, rapire sau viol. Nu pot sa nu observ cum uneori aberatiile legislative contemporane le depasesc pe cele ale secolului XVIII, si am in vedere Legea Medierii, care include, de exemplu, violul pe lista medierii obligatorii...
Atunci procedura greoaie era scuzata de faptul ca nu existau termene de judecata, uneori cei sarmani veniti de departe sa-si caute dreptatea trebuind sa petreaca luni bune prin curtea Mitropoliei sau pe strazile din Bucuresti, iar citatiile nu dadeau detalii precise despre identitatea si domiciliul partilor, producandu-se confuzii. Si ma intorc din nou in zilele noastre: pai nu s-au mai vazut cazuri de mascati spargand usi pentru a constata apoi ca au gresit adresa?!
Rolul Facebook-ului si al jurnalelor de stiri il juca pe atunci carciuma, unde oamenii isi "share"-uiau informatii despre femei, disponibilitate si pret, cupluri mai vechi sau mai nou formate, toate barfele despre cunostintele comune. Paradoxal, dar lipsa de intimitate era chiar mai mare decat in zilele noastre cand orice paparazzi iti poate bate in geam sa-ti puna un blitz in ochi. Intreaga comunitate participa la viata membrilor sai, nu ca martori pasivi, ci ca militanti angajati de o parte sau de alta, gata oricand sa adopte o pozitie, sa invadeze spatiul privat al vecinului.
Sunt muuulte lucruri intrigante sau fascinante pe-acolo, e o carte savuroasa pentru cei curiosi de domenii precum etnologia si istoria, n-am sa amintesc decat cateva documente care mi s-ar parea cel putin ciudate, daca nu revoltatoare, in lumea de azi:
- "cartea de blestem" se citea in public, aruncand blesteme asupra celor care ascund adevarul sau jura stramb, care stiu ceva despre impricinati si nu marturisesc. Va dati seama cum roiau martorii prin fata popilor, mai apoi a domnitorului, ca potarnichile, de frica focurilor Iadului :)
- "foaia de zestre" era un fel de conventie de casatorie cu comuniune de bunuri, un act ce contabiliza toate posesiunile pe care fata le aducea in casnicie. Incepea cu o invocare a gratiei divine, continua cu lista bunurilor, din nou o invocare, sa fie siguri ca uniunea va fi pe placul zeitatii care alta treaba n-avea decat sa supraveghereze fiecare cuplu, si apoi semnaturile parintilor, rudelor, vecinilor de mosie si preotului. Imi este greu sa inteleg amestecul vecinilor in treburile familiei, dar pentru comunitatea de atunci era o garantie, o luare la cunostinta a seriozitatii intentiilor. Oricum, mie multe-mi raman greu de inteles, incepand chiar cu conceptul de "zestre". Nu pot sa-mi retin o remarca misogina, scuze: este ca si cum te-ai duce la targ sa alegi o vaca pentru ca-ti fata si-ti da lapte, dar astepti ca vanzatorul sa te si plateasca fiindca il scapi de ea...
- "cartile de despartire" consfinteau divortul intr-una din cele mai traditionaliste oranduiri sociale, intr-o forma mult mai libera decat in spatiul catolic al epocii, dar si acolo era o problema. Zeci de Vitorii Lipan colindau tara in cautarea sotului ce-si parasea domiciliul conjugal, pentru a afla ceva cert despre soarta lui, altfel fiind in imposibilitate de a se recasatori, ca sa nu savarseasca pacatul bigamiei.
 As avea eu multe de comentat despre acea oranduire sociala arhaica, dar mai bine va las sa va faceti singuri o parere daca aveti curiozitatea. Cele patru mari capitole care formeaza cartea ar fi "Privirea Bisericii Ortodoxe asupra familiei", "Aventura cuplului", "Viata in doi" si "Despre divort". Nu va mai zic decat ca situatiile infatisate au culoarea si parfumul epocii, exprimarile impricinatilor sunt savuroase si glosarul de la final este binevenit. Citesti cartea si cu interes lingvistic si literar, pe langa faptul divers ce suna ca un jurnal de stiri de scandal, dar dintr-un alt  timp. Nimic nu-i nou, viata merge inainte.


P.S. As fi vrut sa spun ceva despre cel care va ramane in opinia mea cel mai mare scriitor al secolului XX. Dar nu pot decat sa tac... Nu ma indoiesc ca o vor face altii si vor insira cuvinte goale, ce-mi vor suna probabil inutil si dureros asociate cu cel care ramane maestrul cuvintelor. Drum bun inapoi in Macondo si-n poveste! La vida no es la que uno vivió, sino la que uno recuerda, y cómo la recuerda para contarla.

marți, 15 aprilie 2014

Cercuri

Los Amantes del Circulo Polar (1998)

Nu stiu sa vorbesc prea bine despre filmele care ma emotioneaza: risc fie sa le tratez superficial, pentru a nu cadea in sentimentalisme, fie sa le abordez ca si cum ar fi extrem de siropoase si sa le fac sa-si piarda credibilitatea. De aceea mi-e mai usor sa pastrez un ton cinic, insa in cazul de fata, desi cinismul destinului isi arata coltii din plin, ceea ce ramane la sfarsit este gustul amar-melancolic al unei povesti greu de uitat, nu spun imposibil, fiindca nimic nu este etern.
Despre eternitate este vorba in acest film al scenaristului si regizorului Julio Medem, din creatia caruia mai vazusem Lucia y el Sexo, de care nu-mi mai aduc bine aminte, dar stiu ca, la vremea respectiva mi-a placut. Poate ca asta este cel mai bun motiv pentru care tin blogul: sa-mi amintesc. Ca tot ma intreba la un moment dat cineva "de ce il tin?" daca nu-i fac publicitate, nu ma intereseaza interactiunea sociala si stau in barlogul meu cuminte. Daca intamplatorii trecatori se vor opri sa citeasca, poate si sa comenteze, le multumesc, daca nu... nimeni n-are de pierdut, nici eu, iar ei cu atat mai putin.
De voi uita candva povestea lui Otto si a Anei, este suficient sa-mi arunc privirea pe aceste randuri si sa-mi reimprospatez memoria. Si o voi face, nu ma indoiesc, amintirile vin si trec, altele mai proaspete se suprapun peste ele si tind sa le oculteze.
Otto invata de mic, din momentul cand tatal sau se hotaraste sa se desparta de mama, ca nimic nu este vesnic si isi promite ca el nu va fi la fel si nu va repeta istoria paterna a abandonului familiei. Cam in acelasi timp Ana, o fetita de varsta lui, afla acelasi lucru, cand se confrunta cu moartea tatalui, intr-un accident. Se intalnesc, se privesc si inteleg ca este doar un inceput. Timpul trece si cei doi copii cu nume palindroame - ca si al regizorului, de altfel :) - se revad atunci cand tatal lui si mama ei incep o relatie. Ajunsi frati vitregi, cei doi se vor apropia, fie cautand acel punct stabil al vietii lor care sa dureze pentru totdeauna, fie ca un substitut a ceva pierdut, intr-o complicitate ce se transforma in dragoste. Impartasesc aceleasi nazuinte si vise, increzatori unul in puterea vointei, celalalt in aceea a coincidentelor si destinului, sperand sa construiasca impreuna acel cerc perfect care sa nu se inchida niciodata, ca un rasarit de Soare in miez de noapte in Laponia. Insa viata le dovedeste ca este ea insasi un palindrom, fie ca o abordezi din perspectiva rationala a vointei, fie din aceea fatalista, a destinului tot acolo ajungi.
Stiti filmele acelea cu coincidente trase de par in care eroii fac ce fac si se gasesc?! Aici avem la un moment dat ceva de genul asta, dar invers: cei doi stau spate in spate, la mese diferite, si nu se intalnesc. Insa cum intregul ton al filmului este poetic, are ceva de poveste, tind sa am mai multa aplecare spre astfel de situatii cand sunt incarcate cu emotie, ca intr-un vis in care nu stai sa te intrebi cat de reale si de verosimile sunt premisele sau personajele. As mai avea ceva de carcotit despre jocul actorilor, dar n-are rost sa strivesc cu asta acum corola de minuni a scenariului.
Alternarea permanenta a perspectivei eroilor, reluarea unor scene prin ochii celuilalt protagonist este o alta gaselnita regizorala de tip palindrom, un exercitiu de imaginatie in care ambii eroi construiesc o situatie din perspective diferite, pentru a se regasi prinsi in ea, impreuna cu spectatorul, cu care creeaza empatie prin libertatea oferita de a reconstrui sau reinterpreta momentele-cheie. Si daca mai amintesc ca sfarsitul filmului este inceputul (si nu e ceea ce mi-am inchipuit la prima vedere), va puteti da seama ca tot filmul are aceasta  structura geometrica, circulara, una intuitiva pana la un punct, dar care nu stii exact unde va duce pana nu se termina totul.

luni, 14 aprilie 2014

Viata de dincolo

Will Self - Cum traiesc mortii 

Daca n-ar fi fost oarecum amuzanta, probabil cartea asta ar fi o reprezentare a celui mai mare cosmar al meu: cel al vietii de dupa moarte. Nu sub forma de ingerasi inaripati cantand muzici suave sau cazane cu smoala clocotind, n-am avut niciodata naivitatea de a-mi inchipui o astfel de posibilitate, ci mai rau, sub forma unei vieti asemanatoare cu cea de pe pamant, cu serviciu, birocratie, taxe de platit, programe de urmat. Ar fi culmea ca o activitate regulata, cu sefi sau subalterni, de care am reusit sa scap in viata asta, sa ma bantuie "dincolo"... As invia de ciuda! Asta o fi echivalentul expresiei "a muri de ciuda" cand esti deja mort?!
Lily Bloom, o americanca de 65 de ani, evreica anti-semita, si-a petrecut cam jumatate din viata in America si cealalta in Anglia, pe care n-a ajuns niciodata sa o iubeasca, ramanand cu nostalgia tarii natale. Murind, ajunge in lumea de dincolo, fara ceremonii si tunele luminoase, calauzita de ghidul sau mortuar, Phar Lap Jones. In suburbia Londrei unde locuiesc cei decedati, isi regaseste lithopedionul, fetusul fosilizat purtat ani in sir in pantece fara sa stie, fiul mort la varsta de 9 ani intr-un accident de masina, dar si "Grasanele", grasimea de care a scapat in timpul curelor si cea pusa la loc, versiuni obeze ale ei, "papusele de coca, mascote ale disolutiei totale", dovezi ale faptului ca esti ceea ce mananci. Participa la grupul de sprijin al recent decedatilor, luand la cunostinta cei doisprezece pasi si cele douasprezece traditii ale celor Personal Morti si  se integreaza in noua existenta lucrand la o agentie publicitara, ca si in timpul vietii. Mortii nu simt durere, nici placere, nu dorm, nu au miros, nu mananca, si totusi traiesc nevazuti printre vii, intr-o normalitate care nu difera cu mult de cea a vietii anterioare.
Viziunea este interesanta, presarata cu referinte si aluzii la evenimente ale secolului XX, prezentata alert, cu ironie si ceva umor, insa pe masura ce avansezi iti dai seama ca acest tablou general nu face decat sa-ti infatiseze lumea in care traiesti si sa te intrebi daca n-ai murit deja. Nimic nu contrasteaza prezentarea monotona a vietii protagonistei, nu te scoate din ritm, nu aduce ceva in plus, poti usor sa sari unul sau mai multe capitole fara sa ti se para ca ai pierdut ceva, desi interesul cartii ar trebui sa provina tocmai din acele detalii care ii dau consistenta tabloului.
Daca stau sa ma gandesc bine, prefer o existenta in moarte chinuita de demoni sau cosmare decat o eternitate in banalitate, cu aceleasi repere ale vietii, insa fara partile frumoase, fara senzatii, repetand la infinit gesturi mecanice si gandindu-te la ceea ce ai facut sau n-ai facut aici.
Lily Bloom nu este un personaj pe care sa-l iubesti, se dovedeste de multe ori o acritura dispretuitoare ce-si merita moartea pe care o traieste, cu dependentele ei, rumegandu-si la infinit esecurile si observand cu dezaprobare viata celor doua fiice. Si-mi da uneori senzatia ca se incearca prea mult: poate o carte mai densa in detalii cu tragere la titlu ar fi iesit mai interesanta decat una care incearca sa ne spuna prea mult despre "cum au trait mortii inainte de a muri", care dilueaza substanta cartii, plimbandu-ne printr-o jumatate de secol si mai bine, narata de un personaj in permanenta morocanos.
Dar cartea, in ansamblu, are momente de stralucire, prin reflectii despre conditia umana si prin sarcasmul analizei sociale, vioiciunea stilistica reuseste de multe ori sa contrabalanseze platitudinea eroinei si, urmand zicala "se poate si mai rau" te face sa vezi ca Infernul din viziunea religioasa sau dantesca poate fi chiar placut si interesant :).

vineri, 11 aprilie 2014

Cartea lui Iov

Adams Aebler (2005)

Nu stiu cate ati vazut dintre filmele daneze despre care v-am tot povestit pe-aici, mie toate mi-au placut in felul lor, dar daca ar fi sa aleg unul singur pentru a-l recomanda, pe cel mai cel, ar fi "Merele lui Adam" aici de fata.
Adam, un neonazist iesit din inchisoare, este constrans sa petreaca o perioada de reabilitare la biserica lui Ivan, un preot aflat in lupta permanenta cu raul, obisnuit sa vada binele in orice seaman al sau, sa nege intamplarile neplacute sau sa le ofere o interpretare pozitiva. Fiindca trebuie sa gaseasca un obiectiv sederii sale, dupa cum este anuntat din primele momente, Adam va alege sa coaca o placinta cu mere din marul aflat in apropierea bisericii. Locuieste intr-o chilie mica, pe al carei perete inlocuieste crucea cu portretul lui Hitler, daramat zi de zi de vibratiile clopotelor. Grijuliul preot ii aduce si o Biblie, care de fiecare data cand cade de pe dulapul unde a lasat-o se deschide la aceeasi pagina, Cartea lui Iov.  Impreuna cu Adam, inca doua personaje isi indeplinesc programul de munca in folosul comunitatii, un fost campion de tenis cleptoman si un terorist arab.
Nu va lasati indusi in eroare: nu este vorba despre o confruntare a valorilor intre un preot si un nazist, acesta este doar pretextul pentru a sapa mai adanc in iluziile si minciunile pe care ni le spunem cu totii pentru a ne infrumuseta viata. N-o sa gasiti nici prea multa filozofie afisata, pentru ca Jensen face si aici ce stie el mai bine, si anume comedie cu accente absurde, cu protagonisti aflati in situatii de criza, intrucatva asemanatoare ca stil de abordare cu Flickering Lights, insa dusa la un nivel mai inalt si mai plin de simboluri.
Probabil ca nu mai e nevoie sa amintesc de actori, pe majoritatea i-am intalnit deja (si apreciat) in celelalte filme regizate de Anders Thomas Jensen, despre care v-am povestit, Flickering Lights si The Green Butchers: Mads Mikkelsen, Ulrich Thomsen, Nicolas Bro (pe care l-am vazut si in Nymphomaniac),  Nikolaj Lie Kaas, Ole Thestrup. Intr-o tara cu vreo 5 milioane de locuitori, imi inchipui ca actorii si regizorii se cam cunosc intre ei si, din moment ce se creeaza o relatie profesionala functionala, nu e nevoie sa se schimbe prea multe in distributie.
Ceea ce m-a surprins placut de data aceasta, desi stiam in general la ce sa ma astept, a fost scenariul, ambiguitatea de interpretare care te lasa fie sa vezi o vindecare prin credinta, fie o boala la care poate impinge viata in iluzie, nu reusesti sa-ti dai seama daca perspectiva filmului este una religioasa, atee sau agnostica.  Toate sunt variante posibile in logica opusurilor ce se atrag si se resping, si toate sunt tratate prin mijloacele comediei negre, pentru a ascunde gravitatea intrebarilor intr-o aparenta de lejeritate, pentru a-ti spune o poveste, lucrul pe care il apreciez poate cel mai mult la un film. Nu voi insista asupra legaturii dintre Iov si Ivan, dintre marul si merele lui Adam, ambele simboluri ale fructelor interzise, o sa va las sa le vedeti si sa va gasiti propriile interpretari, sa va intrebati singuri daca Raul vine de la Dumnezeu sau de la Satana si sa aflati sau nu raspunsuri la intrebarile puse de personajele filmului. Mai mentionez doar naturaletea efectelor speciale si incarcatura simbolica bogata si ambivalenta.
Si vreau sa va asigur ca, in ciuda incarcaturii metafizice intrezarite printre randuri, ramane o excelenta comedie! Vedeti singuri ce si cum.

miercuri, 9 aprilie 2014

Un zambet amar

José Luis Sampedro - Zambetul etrusc

Sa presupunem ca un... bulgar sa zicem, care n-a trait niciodata la noi in tara, scrie o carte, o poveste de viata, cu un personaj roman, cu actiunea desfasurandu-se in Romania si are impresia ca intelege diferentele culturale dintre zonele  tarii. Va dati seama ca va recurge la cliseele bine inradacinate in mintea oricarui strain. Cam asa se intampla cu José Luis Sampedro. Si las deoparte diferenta de mentalitati dintre generatii, fireasca si universala, vorbesc doar despre conflictul dintre doua culturi, una traditionalista, bazata pe practici si credinte vechi, a Sudului, alta moderna, de influenta germana, a Nordului Italiei.
Am o parere foarte buna despre literatura spaniola si speram sa descopar un alt scriitor talentat, insa am gasit un autor plat, tern, linear, cu o viziune cliseist umanista, ce deplange prin personajul sau pe vreo 300 de pagini decadenta civilizatiei indepartate de traditii, stilul de viata burghez, brutalitatea conceptiilor moderne de educare a copiilor. 
In rest, am un deja-vu destul de puternic al unei saga de familie italiene in care un batran rigid si conservator isi paraseste casa din sudul Italiei pentru a merge la familia fiului sau, regasindu-se confuz printre propriile amintiri, intr-un oras rece, lipsit de personalitate, ce-l descumpaneste aproape prin tot ce are de oferit si-si redescopera umanitatea si pofta de viata prin nepot. Daca adaug si greselile suparatoare de transcriere a denumirilor, care nu stiu daca provin din traducere sau din original (Arezzo / Arrezo, Sarcofago delli (degli) Sposi, Silla Piccola / Sila Piccola, Cantanzaro / Catanzaro; numele norei nu stiu cum suna in original, dar Andrea este un nume italian masculin si sub nici o forma n-ar avea genitivul "Andreei", poate ar fi fost mai onest sa se traduca numele prin "Andreea", dar iarasi nu stiu daca tine de versiunea spaniola sau romana), avem tabloul unui roman construit absolut artificial, de un autor neancorat in realitatea pe care ne-o infatiseaza. 
Ideile sunt putine si deloc noi: batranul Salvatore, cunoscut in perioada cand lupta ca partizan cu numele Bruno, macinat de o boala incurabila, incearca sa  castige cat mai mult timp pentru a se  bucura de cresterea nepotului si de o iubire aparuta in amurgul vietii. Amintirile recurente ale tineretii isi gasesc paralela intr-o ultima lupta, aceea cu Rusca, dupa cum isi numeste cancerul ce-l devoreaza din interior, in amintirea unui caine de vanatoare din indepartata tinerete. 
Povestea nu a reusit sa ma emotioneze deloc: in primul rand e prea banala, n-am chemarea de a ma minuna in fata fiecarui gest instinctiv al unui bebelus, nici pe cea de a empatiza cu un batran arogant si ultranationalist, ce dispretuieste limba literara, clamand superioritatea dialectului locului sau de provenienta (in care, fie vorba intre noi, ma indoiesc ca ar fi fost scrisa cartea... ah, uitasem, este de fapt in spaniola). 
Analiza relatiilor de familie este, si ea, una atat de monotona si redundanta incat mi-a omorat sentimentele si emotiile din fasa. Nu numai ca reia povesti deja spuse in alte parti, dar se repeta continuu si previzibil chiar in carte, tandretea ia forma dulcegariei si patetismului, batranul parand sa faca o fixatie obsesiva pentru nepot, ce depaseste limita sentimentelor de bunic, intr-atat incat asociaza experiente traumatizante pentru micut cu experiente traumatizante ale propriei copilarii si datoria de a-l proteja devina o alta forma de rezistenta antifascista in fata oprimarii materne. Personajele secundare devin nementionabile in contextul linear al povestii lui Bruno-Salvatore, ce monopolizeaza intreaga atentie, o alta problema pentru un roman: cand iti ofera un singur personaj puternic, si nici ala convingator sau atragator, e cam greu sa te atasezi de carte. 
Iar zambetul etrusc, acela al promisiunii unei impacari dincolo de o viata frumos traita, a luat pe chipul meu forma unui zambet amar al irosirii catorva ore din viata.

marți, 8 aprilie 2014

Hmmm...

Borgman (2013) 

Singurul film olandez pe care mi-l aduc aminte este The Vanishing, daca l-ati vazut nu prea aveti cum sa-l uitati. S-a facut si un remake american dupa el, unde s-a schimbat finalul sumbru si s-a pierdut atmosfera apasatoare a originalului, asa ca daca stiti doar varianta americana, n-ati vazut nimic. Filmul de fata a mai reparat din mandria sifonata cinematografica a Olandei, in sensul ca dupa 30 si ceva de ani a intrat intr-o selectie oficiala la Cannes, fiind nominalizat anul trecut la Palme d'Or. Din fericire, n-a castigat-o. 
Si spun "din fericire" pentru ca n-are nici o noima... E atat de ciudat si incomprehensibil, in ciuda pretins cunoscatorilor care se lauda ca i-ar fi deslusit sensul de parabola a rebeliunii sociale, de satira anti-burgheza, incat te intrebi de ce ar fi vrut cineva sa scrie un astfel de scenariu, de ce ar fi vrut apoi sa-l si ecranizeze (este vorba de un anume Alex van Warmerdam) si cum de am avut rabdare sa-l urmaresc pana la sfarsit. La ultima intrebare, scuza ar fi simpla: asteptam iluminarea, numai ca nu ar fi un raspuns complet onest, fiindca deja dupa vreo 40 de minute cam intuisem ca se indreapta spre nicaieri si nu voi afla nimic. Sa zicem ca m-am uitat cu stupoare pana unde poate sa mearga cu aberatia...
Mai intai, habar n-am cu sa definesc "opera", si asta n-ar fi o problema daca nu m-as uita ca mata-n calendar la cei care ii lauda umorul, atmosfera incordata sau calitatile constructiei tensiunii, ca eu nu le-am vazut. Pe scurt: niste indivizi sunt goniti din locuintele lor din padure, de sub pamant, de un vanator, un fierar si un preot, inarmati si hotarati sa-i lichideze. Unul dintre ei ajunge la casa unei familii bine situate, cu trei copii, cerand sa fie lasat sa intre sa faca o baie, si din acel moment, ca si cum feromonii sai (i-as zice mai degraba mirosul de homeless) actioneaza imprevizibil asupra stapanei casei, Marina, aceasta incepe sa se comporte tot mai ciudat, posedata de o forta invizibila si de o putere de atractie spre nou-venit imposibil de controlat. Si de aici incep sa curga crimele si actiunile de control al mintii ocupantilor casei, strangand cat mai mult latul in jurul familiei, invadandu-i intimitatea si sufocand-o, fara ca ei sa para prea deranjati.
Las deoparte faptul ca nu stim daca intrusii au origine extraterestra sau demoniaca, ca crimele lor sunt doar acte de cruzime gratuita care nu construiesc o atmosfera, nu inspira compasiune pentru niste personaje pe care nici n-apuci sa le cunosti, insa ceea ce mi se pare punctul maxim de slabiciune al filmului este lipsa oricarui conflict. Nu exista practic oponenti care sa lupte pentru viata sau sanatatea lor mentala, nu se construieste un antagonist, totul este tern si fara obstacole, fara provocari si fara un scop in viata celor inconjurati de o prezenta din ce in ce mai acaparatoare, pe care o accepta firesc si fara prea multe intrebari. Atunci cand Borgman si tovarasii sai isi propun ceva, nimic nu incearca sa li se opuna. Mai apar si cativa ogari frumosi in film, la fel de lipsiti de sens ca si o multime de alte detalii vizuale care incearca - chipurile - sa construiasca misterul, dar de fapt se transforma doar intr-o serie de elemente fara semnificatie in structura scenariului. O fi si non-sensul un statement al cinematografiei moderne?! Nu stiu, dar dupa ceva reactii entuziaste pe care le-am gasit pe net, am senzatia ca prea multi sunt dispusi sa inghita cu polonicul tot felul de baliverne daca li se aplica hotarat eticheta de "arta", prin prisma propriilor complexe. A fost proiectat la Cannes, evident ca trebuie sa fie ceva capodopera pe-acolo, si nu vreau sa pic de prost neintelegand-o, asa ca nu-mi ramane decat sa ma extaziez in fata ermetismului simbolic al filmului, nu?

luni, 7 aprilie 2014

Ani in intuneric

Tahar Ben Jelloun - Aceasta orbitoare absenta a luminii

In iulie 1971, o lovitura militara esuata impotriva regelui Marocului a aruncat atentatorii supravietuitori intr-o inchisoare secreta. Ofiteri si soldati simpli, unii nestiind nici macar de ce se aflau la palat, simple instrumente de executare a ordinului superiorilor, cu totii s-au trezit ingropati intr-o temnita sapata sub pamant, in desert, denumita Tazmamart. Printre ei se afla si fiul bufonului regelui, povestitorul acestei experiente ce avea sa-l transforme radical. Timp de 18 ani, el a trait in bezna totala, intr-o celula unde nu te puteai ridica in picioare. Amintirea normalitatii pierdute nu putea oferi alinare, fiind o cale sigura cale spre nebunia ce-i pandea pe detinuti in orice moment.
Tahar Ben Jelloun porneste de la marturia adevarata a unuia dintre supravietuitori, Aziz Binebine, pentru a construi o carte in care frumusetea ia chipul ororii si poezia pe acela al sperantei si demnitatii. Povestitorul fictional pune in forma literara amintirea subiectiva a celui ce nu a vazut ani in sir lumina soarelui, dandu-i si mai multa putere de impact, intarind ideea ca, in locul unde nu exista nici trecut nici viitor, cuvintele creeaza o alta lume, mai vie. Si a fi viu, a te incapatana sa traiesti intr-un loc al mortii, este poate singura speranta de a putea iesi de acolo:
"Cine isi mai aminteste de zidurile albe ale palatului din Skhirat? Cine isi mai aminteste sangele de pe fetele de masa, de pe iarba de un verde stralucitor? Un amestec brutal de culori. Albastrul nu mai colora cerul, rosul nu mai colora trupurile, soarele lingea sangele cu o neobisnuita repeziciune, iar noi, noi aveam in ochi lacrimi ce curgeau singure udandu-ne mainile care nu mai puteau tine arma. Eram in alta parte, poate in lumea de dincolo, acolo unde ochii se tulbura si parasesc chipul, ramanandu-le sa priveasca doar intunericul craniului."
Si acolo vor ramane, caci bezna nu va putea fi sparta decat de cuvinte si zgomote. De aceea fiecare va prelua cate un rol, care sa-i ajute sa-si duca cat mai departe lupta cu moartea. Gharbi este pastratorul cuvintelor Coranului, Karim, cel al timpului, Salim, povestitorul, creatorul de lumi, Wakrine, specialistul in scorpioni, cel care-si invata tovarasii de suferinta sa ghiceasca pozitia vietatilor ce misuna prin celule dupa zgomot. Uitati de lume, cei 23 de detinuti din blocul de unde vor mai iesi doar 4 se incapataneaza sa lupte pentru fiecare zi in plus. Nu pot sa sa se bucure, dar nu pot nici sa fie tristi cand unul dintre tovarasii de suferinta abandoneaza lupta, fiindca inmormantarea lui, sapatul gropii, este una din rarele ocazii de a mai respira aerul unei lumi pentru care ei nu mai exista.
Un caine, condamnat ca si ei pentru delictul de a fi muscat un general venit in inspectie (nu vreti sa stiti cum a sfarsit), cate un porumbel ratacit, vreo vrabie sau o bufnita ce vesteste o moarte apropiata sunt insotitori trecatori, semne ale vietii, venirea sau auzul lor sunt momente de sarbatoare. Singurele forme de viata ce par indestructibile sunt gandacii, o alta amenintare, in afara frigului permanent, a otravii scorpionilor, a sfasierii gandurilor la cei de-acasa. Moartea, in schimb, apare sub cele mai dureroase si ingrozitoare forme, intr-o putrefactie lenta a corpurilor sau a sufletelor.
Nu de putine ori, pe parcursul cartii, mi-au venit in minte evocarile din inchisorile comuniste. Avem o bogata literatura memorialistica, de recuperare a experientei subiective, dar mi-ar placea sa vad si o astfel de voce narativa puternica, care sa-i miste nu doar pe cei interesati de recuperarea trecutului, ci si pe cei care apreciaza literatura bine scrisa. E surprinzator sa gasesti intr-o astfel de carte a ororilor o frumusete stranie, poezie, metafore, curgerea frazelor m-a cucerit si m-a ajutat sa duc pana la sfarsit o carte apasatoare, sa ies inchisoarea paginilor prin aceasta prezenta delicata a cuvintelor bine alese. E o voce cu impact care se adreseaza sufletului mai mult decat ratiunii, avand puterea de a vorbi despre o realitate pe care autoritatile marocane au contestat-o timp de douazeci de ani, cand spuneau ca Tazmamart n-a existat. Dincolo de marturia unui calvar, cartea este pana la urma o demonstratie a rezistentei omului in fata tiraniei prin puterea spiritului si a fictiunii, atat prin surele recitate de Gharbi sau istoriile lui Salim, cat si prin insasi existenta ei, prin cuvintele lui Ben Jelloun care preiau amintirea in alb-negru a lui Aziz Binebine si-i aduc atata culoare.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Alice in tara psihozei

Tideland (2005)

Incep cu un avertisment, ca sa nu va pierdeti timpul: daca va scandalizeaza filmele cu uz si abuz de droguri care implica si copii (in sensul ca o fetita prepara seringa), cu o tenta de necrofilie (care implica si copii), cu ceva conotatii sexuale implicite sau explicite (care, evident, implica si copii), cu deviatii comportamentale extreme (si ale copiilor),  cu un grad inalt de infractionalitate (si aici copiii au un rol important), pedofilie (putea lipsi din peisaj dupa toate cele enumerate pana acum!?) si un aer general morbid / suprarealist/ de cosmar, renuntati sa cititi in continuare, ca n-o sa va placa filmul. Si, in general, renuntati sa cititi daca sunteti genul de persoana care se panicheaza la gandul ca un caine care vine gudurandu-se spre copilul vostru o sa-l sfasie cu bestialitate.
Acum, pentru posibilul cititor ramas, incep prin a mentiona ca va fi vorba despre un film care are niste puncte comune cu favoritul meu absolut, Regele pescar, si anume: este regizat de Terry Gilliam, il contine in distributie pe Jeff Bridges (in rolul unui cantaret rock dependent de droguri care apare pe ecran mai mult mort decat viu), si la sfarsit ajungi sa te intrebi ce-o fi in mintea lui Gilliam, de unde scoate atatea imagini fantastic-bizare?!
In rest, ceea ce incepe ca o poveste, cu micuta Jeliza-Rose citindu-i din "Alice..." tatalui sau, se transforma intr-un cosmar in care ea ajunge sa ia totul ca atare, firesc: faptul ca in fiecare zi trebuie sa-si ajute/sa-si suporte parintii drogandu-se, pana cand mama va muri de o supradoza, plecarea precipitata cu tatal catre casa darapanata a unei bunici care nu mai traieste de mult, somnul din care acesta pare sa nu se mai trezeasca, cele patru capete de papusi vorbitoare, prietenii ei, pustietatea in care traieste, tulburata de ceea ce crede a fi o fantoma, insa se dovedeste a fi o persoana cat se poate de reala, desi asta nu-i diminueaza deloc trasaturile de vrajitoare malefica, noul ei prieten, Dickens, si  submarinul lui, rechinul amenintator care trebuie ucis...
Crezi ca ai ajuns intr-o poveste, insa nimic nu este ce pare, realitatea este distorsionata, reinterpretata,  pentru a-i da suferintei infatisarea unei iluzii, a unei fictiuni. Partea cea mai buna a filmului este probabil data de atmosfera bizar sufocanta si joaca vizuala de-a construitul unei realitati alternative, plauzibile, pe care nimic neplacut sa nu o tulbure. Are o anumita seninatate a invaluirii aparentelor dezgustatoare intr-o mantie diafana inocenta, capacitatea de a strecura nevinovatia in mijlocul grotescului si viciului.
Multi se plang ca n-au priceput despre ce ar fi vorba, ca Gilliam a vrut sa faca un film cu care sa socheze si atat. Nu cred ca e cazul, eu am inteles ca este, in primul rand, o parabola a pierderii pe care nu vrei s-o accepti. Cand cineva este atat de pretios incat gandul ca ar putea disparea din viata ta ar cauza nebunie sau te-ar face incapabil sa supravietuiesti, mentinerea echilibrului in sine implica o doza de nebunie. Unele rele sunt mai mici decat altele si fiecare isi stabileste propriile granite, ale binelui si raului, ale sanatatii mentale si ale nebuniei - mai mult sau mai putin acceptate de cei din jur - astfel incat poti sa te simti cateodata mai normal intr-un univers distorsionat decat in mijlocul normalitatii banale sau al unei disperari cu care nu te-ai confruntat niciodata pana atunci. Poate pe undeva am empatizat cu Jeliza-Rose si asta-i aduce filmului un punct-doua in plus fata de cele 6-6,5 pe care voiam sa i le acord. Mi-ar fi placut si mai mult daca rolul ar fi fost construit altfel, cu mai multa dulceata, naivitate, candoare. Asa cum apare, ea insasi o mica vrajitoare, stapana pe soarta papusilor decapitate, cu o doza de sadism, cinism si rautate, chiar daca incomplet constientizate, pare o versiune in miniatura a lui Dell, vrajitoarea cea rea a povestii ei. Dickens pare cam cliseistic si mult prea previzibil pentru un personaj in situatia lui, filmul in sine pare sa se dilueze mult, sa se dizolve in propria imaginatie, capatand un aspect dezlanat, ca sa nu mai vorbesc de final, de o banalitate sufocanta.... ar fi meritat un sfarsit mai eroic, daca tot s-a jucat pe cartea cruzimii.
Desi nu m-a marcat ca film propriu-zis, exista elemente, luate separat, imagini, momente care ma bantuie, nu au cum sa se stearga din memorie fara sa lase vreun semn. Si asta cred ca e un lucru bun, e un film care lasa "urme", depinde de fiecare cum vrea sa asimileze si sa digere aceste urme. 

joi, 3 aprilie 2014

Omul de care depinde soarta lumii

Olga Slavnikova - Dusmanul poporului

Sa salvez lumea sau sa beau si eu o ceasca de ceai? "Maksim T. Ermakov, fericitul posesor al unei Toyote de trei ani si brand manager al unor sortimente groaznice de ciocolata cu lapte" (exista asa ceva :)? eu credeam ca ciocolata cu lapte nu poate fi decat buna!) se trezeste pus in fata acestei mari dileme a poporului rus, formulata de Dostoievski, in momentul cand doi reprezentanti ai guvernului, severi si seriosi, il informeaza cu o mina grava ca in campul gravitational a aparut o anomalie cauzata chiar de capul lui. Singura metoda de remediere ar fi una deloc placuta pentru el, sinuciderea voluntara. Un glont in impricinatul cap ar rezolva toate problemele omenirii, de la accidente si catastrofe feroviare pana la atentate si cutremure.
Cum tapul ispasitor a fost gasit, nu mai ramane altceva de facut decat sa fie convins sa se jerfeasca de bunavoie pe altarul binelui comun. Si cu cat se incapataneaza sa reziste, cu atat presiunile devin din ce in ce mai puternice, insa cum o crima este din start exclusa din schema, eroul trebuie "ajutat" sa ia decizia corecta, lucru deloc usor cu un individ ce nu pare sa fie atasat de nimeni si de nimic.
Un personaj anonim devine centrul atentiei tuturor, de la vecinii de bloc si colegii de serviciu pana la creatorii de jocuri video. Insa nici presiunile psihologice, nici santajul, nici promisiunile nu par sa-l determine sa renunte la viata.
Nu stiu ce se intampla prin literatura rusa, cred ca e de vina spiritul natiei sau - vorba cartii - capul lui Ermakov, dar Slavnikova se incadreaza in filiera satirica cu tenta absurda a scriitorilor contemporani, mi se pare destul de inrudita prin spiritul caustic deghizat sub aparenta comic-absurda cu Pelevin si Kurkov. Daca Tolia din Prieten drag, tovaras al raposatului isi dorea moartea, o cauta, Maksim este exact opusul sau. O tara intreaga se asteapta sa-l vada cu o gaura de glont in cap si el se impotriveste din rasputeri.
Au rusii astia o aplecare spre tragedia ascunsa sub un ambalaj umoristic rar intalnita prin alte literaturi, o stiinta a parabolei si alegoriei, a "hazului de necaz" cu accente kafkiene care fac deliciul lecturii pe moment, dar dupa ce ai terminat cartea iti lasa un gust amar. Sa fie de vina "sistemul" care ii obliga, pentru a spune  adevaruri, sa gaseasca pretexte in fictiune sau asa o fi natura lor? N-as sti sa spun.
Dar dupa ce magia fictiunii se stinge, ramai doar cu adevarul si intelegi ca rasul ascunde teme grave, ca un individ in lupta cu sistemul va fi inevitabil strivit, ca e in natura umana sa caute vinovati in alta parte pentru tot ce se intampla si binele colectiv este insensibil la drama individuala, ca libertatea in societate este aparenta, o iluzie extrem de fragila. S-au dus timpurile eroice ale vikingilor gata sa moara in lupta pentru a ajunge cu glorie in Valhala. Acum nimeni nu-si doreste sa fie "erou", doar popular, asa cum nimeni nu-si doreste sa traiasca vremuri "interesante", ci doar linistite si tihnite. Ermakov nu vrea sa fie martir, nu-si doreste sa sufere, nu este interesat de glorie post-mortem. Nu este el la fel ca noi toti?! Eu, cel putin, recunosc, nu mi-as da viata pentru o cauza  - fiindca un luptator mort pentru acea cauza nu-i mai poate sluji cu nimic - sau pentru niste necunoscuti a caror existenta imi e indiferenta.
Judecand dupa ce se intampla prin vecinataturile estice nu foarte indepartate, inclin sa cred ca Ermakov si capul sau continua sa perturbe spatiul de deasupra Kremlinului...  Sper ca editura Allfa sa nu se opreasca aici cu publicarea acestei autoare si sa nu fie nevoie sa asteptam pana in 2017 pentru ca romanul cu acelasi titlu sa fie tradus si la noi.

miercuri, 2 aprilie 2014

Psihopati si victime

Tucker and Dale vs. Evil (2010)

 Astazi avem in meniu un film canadian cu multe gaguri, jucaus, perfect pentru niste momente de relaxare si amuzament, mai ales ca e si "la tema" pentru ziua pacalelilor ce tocmai a trecut.
Tucker si Dale sunt doi rednecks cu privire fioroasa si aspect desprins parca din filmele horror in care un psihopat cu un fierastrau electric isi cioparteste victimele cu o stralucire de bucurie salbatica in priviri. In realitate, ei sunt niste oameni normali, carora le plac bucuriile simple in mijlocul naturii si singurele creaturi pe care le-ar ucide ar fi pestii prinsi in lacul aflat langa cabana lui Tucker. Intr-o buna zi, cei doi se hotarasc sa petreaca in recent cumparata cabana, mai degraba o cocioaba care pentru ei este paradisul, o mica vacanta in tihna, departe de larma orasului. 
Planurile le sunt date peste cap de un grup de liceeni veniti si ei in acea zona numai buna de aprins imaginatia bantuita de locurile comune ale criminalilor tipici din Texas Chainsaw Massacre sau alte filme de gen. Inflamat si de o poveste a unui masacru petrecut in acele locuri cu ani in urma, grupul vesel si galagios se vede pus in fata unui imaginar pericol. Cu cat lupta mai mult pentru viata lor, cu atat tinerii provoaca accidente in lant, ce-i ingrozesc si mai mult pe supravietuitori si le confirma pericolul aflat chiar langa ei. Intre timp, cei doi presupusi psihopati asista neputinciosi la aceasta sinucidere in grup de care ii banuiesc pe tineri si incearca sa-i salveze. 
Cred ca ati inteles ideea: o comedie gore care opereaza chiar cu cliseele filmelor slasher pentru a le satiriza, fara sa se ia prea mult in serios, dar gasind suficiente resurse de umor. Nu este un film care sa va schimbe perspectiva asupra cinematografiei horror, dar va poate binedispune, o parodie amuzanta, asa cum pentru filmele cu zombi este The Shaun of the Dead, in care aparentele insala de fiecare data, cu falsi sinucigasi, falsi eroi si falsi criminali, cu rasturnari de situatii ce transforma victimele in criminali si criminalii in victime. 
Umorul bazat pe recunoasterea cliseelor si reinterpretarea lor functioneaza de minune pe parcursul intregului film, chiar daca situatiile sunt cam trase de par - inevitabil as zice, face parte din conventiile genului - si  coincidentele apar exact atunci cand ai nevoie de ele. Dar  stii ca sunt acolo doar pentru a fi demontate.
Este o comedie chiar spumoasa, pe mine m-a facut sa rad, si nu multe din declaratele comedii reusesc sa-mi smulga mai mult de un zambet. Iar actorii sunt perfect alesi,  chiar si un spectator care stie de la inceput despre ce e vorba i-ar vedea pe usurinta pe interpretii lui Tucker si Dale cu cate o drujba in brate alergand dupa copii nevinovati, zici ca-s criminalii arhetipali americani. Scenariul  bazat pe confuzia de intentii si de personalitate ne arata ca nu exista alt rau mai mare decat neintelegerea si  demonteaza toate sabloanele "primei impresii".
Daca va amuza cate un horror prost, o sa va amuze si aceasta comedie buna despre horror-uri proaste :)