Cartea asta, recunosc, am cumparat-o dintr-un impuls de moment, cand am dat iama pe raftul editurii Art, pentru care am facut o pasiune in ultima vreme. Nu este deloc ce-as citi de obicei, dar mi-am spus "de ce nu? pare sa fie ceva palpitant, cu iz politist sau de thriller". Ceva suspans incearca sa aduca, insa nu este o carte de actiune, ci una in care tensiunea psihologica se acumuleaza treptat, din gesturi marunte, pana in momentul izbucnirii.
Este vorba despre un functionar, Harold Makepiece, al carui fiu a murit intr-un accident de masina. Dezancorat de realitate, scufundat intr-un vid existential, isi va regasi un scop in viata cand, patru ani mai tarziu, il intalneste pe strada pe soferul nevinovat al masinii care i-a curmat viata copilului, domnul Greensmith. Este momentul cand incepe sa dezvolte o obsesie a razbunarii patologica, de la prima piatra aruncata in geamul acestuia care-i aduce un fel de usurare si alinare, pana la scrisori si telefoane cu injurii sau urmarirea membrilor familiei, facandu-si un scop in viata din a-si invata victima sa simta propria-i durere. Se indeparteaza de sotie, devenita alcoolica, si urmareste un singur scop in viata, razbunarea.
Din ce-am observat, cand are loc o intamplare care-ti bulverseaza existenta, oamenii se cam impart in trei categorii: fatalistii ("Asa a vrut Domnul", cat de usor este sa te raportezi la o instanta suprema si sa iei totul ca niste lovituri ale sortii), autoculpabilizatorii ("as fi putut sa prevad, sa preintampin, dar n-am facut-o", aici ma cam recunosc, dar nu ma pot impiedica sa gandesc astfel) si cei care-i blameaza pe ceilalti, care-si gasesc un tap ispasitor, un responsabil pentru orice intamplare. Si aici se inscrie Makepiece al nostru. Din momentul cand gaseste vinovatul, ii pune in carca nu doar moartea fiului, ci toata decaderea pe care cariera si viata sa de familie au cunoscut-o din momentul accidentului. Si ajunge sa considere ca si Securitatea rusa despre care povesteam nu demult intr-o alta carte, ca existenta ii este perturbata de acel personaj si razbunarea ar fi singurul mod in care si-ar putea-o recupera.
Ca tot aminteam de cartea Olgai Slavnikova, cu care tind sa o compar (acolo personajul devenise o obsesie nationala si viziunea era din punctul de vedere al victimei), perspectiva de aici mi s-a parut una destul de fada, de unidimensionala. Nimic din postura lui Greensmith, totul se limiteaza la gradarea dorintei de razbunare a lui Makepiece, a carui viata monotona graviteaza doar in jurul acesteia. Asa ca, dupa primele 50 de pagini, am cam obosit sa-mi petrec timpul alaturi de un individ dezaxat care nu face mare lucru in viata si de un autor care se focalizeaza asupra unui singur punct de interes, nu dezvolta deloc personajele ce graviteaza in jurul celui principal si nici nu m-a cucerit la partea "artistica", sa folosesc un termen din patinaj, nu stiu ce mi-a venit. Notele pentru "tehnic" sunt de trecere, tocmai de aceea am mers pana la capat, i-am apreciat cate un triplu Rittberger prin existenta eroului, dar cu piruetele, secventele de pasi, elementele de legatura stam cam prost...
Dar detaliile denota o grija aproape... obsesiva pentru dezvoltarea obsesiei personajului, asa ca am dus cartea pana la capat, sa vad unde este acel capat... Cum? nici macar o crima nu mi-a rasplatit fidelitatea de cititor? doar o tentativa esuata? Uite ca mi-am incalcat principiul de a nu divulga finalul, dar asta a fost razbunarea mea pentru niste asteptari create si nesatisfacute. Sau poate de vina am fost eu, care n-am putut sa-i sesizez calitatile. Oricum, m-a facut s-o citesc pe toata, ceea ce e un merit pentru genul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.