Un zambet amar

José Luis Sampedro - Zambetul etrusc

Sa presupunem ca un... bulgar sa zicem, care n-a trait niciodata la noi in tara, scrie o carte, o poveste de viata, cu un personaj roman, cu actiunea desfasurandu-se in Romania si are impresia ca intelege diferentele culturale dintre zonele  tarii. Va dati seama ca va recurge la cliseele bine inradacinate in mintea oricarui strain. Cam asa se intampla cu José Luis Sampedro. Si las deoparte diferenta de mentalitati dintre generatii, fireasca si universala, vorbesc doar despre conflictul dintre doua culturi, una traditionalista, bazata pe practici si credinte vechi, a Sudului, alta moderna, de influenta germana, a Nordului Italiei.
Am o parere foarte buna despre literatura spaniola si speram sa descopar un alt scriitor talentat, insa am gasit un autor plat, tern, linear, cu o viziune cliseist umanista, ce deplange prin personajul sau pe vreo 300 de pagini decadenta civilizatiei indepartate de traditii, stilul de viata burghez, brutalitatea conceptiilor moderne de educare a copiilor. 

In rest, am un deja-vu destul de puternic al unei saga de familie italiene in care un batran rigid si conservator isi paraseste casa din sudul Italiei pentru a merge la familia fiului sau, regasindu-se confuz printre propriile amintiri, intr-un oras rece, lipsit de personalitate, ce-l descumpaneste aproape prin tot ce are de oferit si-si redescopera umanitatea si pofta de viata prin nepot. Daca adaug si greselile suparatoare de transcriere a denumirilor, care nu stiu daca provin din traducere sau din original (Arezzo / Arrezo, Sarcofago delli (degli) Sposi, Silla Piccola / Sila Piccola, Cantanzaro / Catanzaro; numele norei nu stiu cum suna in original, dar Andrea este un nume italian masculin si sub nici o forma n-ar avea genitivul "Andreei", poate ar fi fost mai onest sa se traduca numele prin "Andreea", dar iarasi nu stiu daca tine de versiunea spaniola sau romana), avem tabloul unui roman construit absolut artificial, de un autor neancorat in realitatea pe care ne-o infatiseaza. 

Ideile sunt putine si deloc noi: batranul Salvatore, cunoscut in perioada cand lupta ca partizan cu numele Bruno, macinat de o boala incurabila, incearca sa  castige cat mai mult timp pentru a se  bucura de cresterea nepotului si de o iubire aparuta in amurgul vietii. Amintirile recurente ale tineretii isi gasesc paralela intr-o ultima lupta, aceea cu Rusca, dupa cum isi numeste cancerul ce-l devoreaza din interior, in amintirea unui caine de vanatoare din indepartata tinerete. 

Povestea nu a reusit sa ma emotioneze deloc: in primul rand e prea banala, n-am chemarea de a ma minuna in fata fiecarui gest instinctiv al unui bebelus, nici pe cea de a empatiza cu un batran arogant si ultranationalist, ce dispretuieste limba literara, clamand superioritatea dialectului locului sau de provenienta (in care, fie vorba intre noi, ma indoiesc ca ar fi fost scrisa cartea... ah, uitasem, este de fapt in spaniola). 

Analiza relatiilor de familie este, si ea, una atat de monotona si redundanta incat mi-a omorat sentimentele si emotiile din fasa. Nu numai ca reia povesti deja spuse in alte parti, dar se repeta continuu si previzibil chiar in carte, tandretea ia forma dulcegariei si patetismului, batranul parand sa faca o fixatie obsesiva pentru nepot, ce depaseste limita sentimentelor de bunic, intr-atat incat asociaza experiente traumatizante pentru micut cu experiente traumatizante ale propriei copilarii si datoria de a-l proteja devina o alta forma de rezistenta antifascista in fata oprimarii materne. Personajele secundare devin nementionabile in contextul linear al povestii lui Bruno-Salvatore, ce monopolizeaza intreaga atentie, o alta problema pentru un roman: cand iti ofera un singur personaj puternic, si nici ala convingator sau atragator, e cam greu sa te atasezi de carte. 

Iar zambetul etrusc, acela al promisiunii unei impacari dincolo de o viata frumos traita, a luat pe chipul meu forma unui zambet amar al irosirii catorva ore din viata.