Cercuri

Los Amantes del Circulo Polar (1998)

Nu stiu sa vorbesc prea bine despre filmele care ma emotioneaza: risc fie sa le tratez superficial, pentru a nu cadea in sentimentalisme, fie sa le abordez ca si cum ar fi extrem de siropoase si sa le fac sa-si piarda credibilitatea. De aceea mi-e mai usor sa pastrez un ton cinic, insa in cazul de fata, desi cinismul destinului isi arata coltii din plin, ceea ce ramane la sfarsit este gustul amar-melancolic al unei povesti greu de uitat, nu spun imposibil, fiindca nimic nu este etern.
Despre eternitate este vorba in acest film al scenaristului si regizorului Julio Medem, din creatia caruia mai vazusem Lucia y el Sexo, de care nu-mi mai aduc bine aminte, dar stiu ca, la vremea respectiva mi-a placut. Poate ca asta este cel mai bun motiv pentru care tin blogul: sa-mi amintesc. Ca tot ma intreba la un moment dat cineva "de ce il tin?" daca nu-i fac publicitate, nu ma intereseaza interactiunea sociala si stau in barlogul meu cuminte. Daca intamplatorii trecatori se vor opri sa citeasca, poate si sa comenteze, le multumesc, daca nu... nimeni n-are de pierdut, nici eu, iar ei cu atat mai putin.
De voi uita candva povestea lui Otto si a Anei, este suficient sa-mi arunc privirea pe aceste randuri si sa-mi reimprospatez memoria. Si o voi face, nu ma indoiesc, amintirile vin si trec, altele mai proaspete se suprapun peste ele si tind sa le oculteze.
Otto invata de mic, din momentul cand tatal sau se hotaraste sa se desparta de mama, ca nimic nu este vesnic si isi promite ca el nu va fi la fel si nu va repeta istoria paterna a abandonului familiei. Cam in acelasi timp Ana, o fetita de varsta lui, afla acelasi lucru, cand se confrunta cu moartea tatalui, intr-un accident. Se intalnesc, se privesc si inteleg ca este doar un inceput. Timpul trece si cei doi copii cu nume palindroame - ca si al regizorului, de altfel :) - se revad atunci cand tatal lui si mama ei incep o relatie. Ajunsi frati vitregi, cei doi se vor apropia, fie cautand acel punct stabil al vietii lor care sa dureze pentru totdeauna, fie ca un substitut a ceva pierdut, intr-o complicitate ce se transforma in dragoste. Impartasesc aceleasi nazuinte si vise, increzatori unul in puterea vointei, celalalt in aceea a coincidentelor si destinului, sperand sa construiasca impreuna acel cerc perfect care sa nu se inchida niciodata, ca un rasarit de Soare in miez de noapte in Laponia. Insa viata le dovedeste ca este ea insasi un palindrom, fie ca o abordezi din perspectiva rationala a vointei, fie din aceea fatalista, a destinului tot acolo ajungi.
Stiti filmele acelea cu coincidente trase de par in care eroii fac ce fac si se gasesc?! Aici avem la un moment dat ceva de genul asta, dar invers: cei doi stau spate in spate, la mese diferite, si nu se intalnesc. Insa cum intregul ton al filmului este poetic, are ceva de poveste, tind sa am mai multa aplecare spre astfel de situatii cand sunt incarcate cu emotie, ca intr-un vis in care nu stai sa te intrebi cat de reale si de verosimile sunt premisele sau personajele. As mai avea ceva de carcotit despre jocul actorilor, dar n-are rost sa strivesc cu asta acum corola de minuni a scenariului.
Alternarea permanenta a perspectivei eroilor, reluarea unor scene prin ochii celuilalt protagonist este o alta gaselnita regizorala de tip palindrom, un exercitiu de imaginatie in care ambii eroi construiesc o situatie din perspective diferite, pentru a se regasi prinsi in ea, impreuna cu spectatorul, cu care creeaza empatie prin libertatea oferita de a reconstrui sau reinterpreta momentele-cheie. Si daca mai amintesc ca sfarsitul filmului este inceputul (si nu e ceea ce mi-am inchipuit la prima vedere), va puteti da seama ca tot filmul are aceasta  structura geometrica, circulara, una intuitiva pana la un punct, dar care nu stii exact unde va duce pana nu se termina totul.