Saturday, 5 April 2014

Alice in tara psihozei

Tideland (2005)

Incep cu un avertisment, ca sa nu va pierdeti timpul: daca va scandalizeaza filmele cu uz si abuz de droguri care implica si copii (in sensul ca o fetita prepara seringa), cu o tenta de necrofilie (care implica si copii), cu ceva conotatii sexuale implicite sau explicite (care, evident, implica si copii), cu deviatii comportamentale extreme (si ale copiilor),  cu un grad inalt de infractionalitate (si aici copiii au un rol important), pedofilie (putea lipsi din peisaj dupa toate cele enumerate pana acum!?) si un aer general morbid / suprarealist/ de cosmar, renuntati sa cititi in continuare, ca n-o sa va placa filmul. Si, in general, renuntati sa cititi daca sunteti genul de persoana care se panicheaza la gandul ca un caine care vine gudurandu-se spre copilul vostru o sa-l sfasie cu bestialitate.
Acum, pentru posibilul cititor ramas, incep prin a mentiona ca va fi vorba despre un film care are niste puncte comune cu favoritul meu absolut, Regele pescar, si anume: este regizat de Terry Gilliam, il contine in distributie pe Jeff Bridges (in rolul unui cantaret rock dependent de droguri care apare pe ecran mai mult mort decat viu), si la sfarsit ajungi sa te intrebi ce-o fi in mintea lui Gilliam, de unde scoate atatea imagini fantastic-bizare?!
In rest, ceea ce incepe ca o poveste, cu micuta Jeliza-Rose citindu-i din "Alice..." tatalui sau, se transforma intr-un cosmar in care ea ajunge sa ia totul ca atare, firesc: faptul ca in fiecare zi trebuie sa-si ajute/sa-si suporte parintii drogandu-se, pana cand mama va muri de o supradoza, plecarea precipitata cu tatal catre casa darapanata a unei bunici care nu mai traieste de mult, somnul din care acesta pare sa nu se mai trezeasca, cele patru capete de papusi vorbitoare, prietenii ei, pustietatea in care traieste, tulburata de ceea ce crede a fi o fantoma, insa se dovedeste a fi o persoana cat se poate de reala, desi asta nu-i diminueaza deloc trasaturile de vrajitoare malefica, noul ei prieten, Dickens, si  submarinul lui, rechinul amenintator care trebuie ucis...
Crezi ca ai ajuns intr-o poveste, insa nimic nu este ce pare, realitatea este distorsionata, reinterpretata,  pentru a-i da suferintei infatisarea unei iluzii, a unei fictiuni. Partea cea mai buna a filmului este probabil data de atmosfera bizar sufocanta si joaca vizuala de-a construitul unei realitati alternative, plauzibile, pe care nimic neplacut sa nu o tulbure. Are o anumita seninatate a invaluirii aparentelor dezgustatoare intr-o mantie diafana inocenta, capacitatea de a strecura nevinovatia in mijlocul grotescului si viciului.
Multi se plang ca n-au priceput despre ce ar fi vorba, ca Gilliam a vrut sa faca un film cu care sa socheze si atat. Nu cred ca e cazul, eu am inteles ca este, in primul rand, o parabola a pierderii pe care nu vrei s-o accepti. Cand cineva este atat de pretios incat gandul ca ar putea disparea din viata ta ar cauza nebunie sau te-ar face incapabil sa supravietuiesti, mentinerea echilibrului in sine implica o doza de nebunie. Unele rele sunt mai mici decat altele si fiecare isi stabileste propriile granite, ale binelui si raului, ale sanatatii mentale si ale nebuniei - mai mult sau mai putin acceptate de cei din jur - astfel incat poti sa te simti cateodata mai normal intr-un univers distorsionat decat in mijlocul normalitatii banale sau al unei disperari cu care nu te-ai confruntat niciodata pana atunci. Poate pe undeva am empatizat cu Jeliza-Rose si asta-i aduce filmului un punct-doua in plus fata de cele 6-6,5 pe care voiam sa i le acord. Mi-ar fi placut si mai mult daca rolul ar fi fost construit altfel, cu mai multa dulceata, naivitate, candoare. Asa cum apare, ea insasi o mica vrajitoare, stapana pe soarta papusilor decapitate, cu o doza de sadism, cinism si rautate, chiar daca incomplet constientizate, pare o versiune in miniatura a lui Dell, vrajitoarea cea rea a povestii ei. Dickens pare cam cliseistic si mult prea previzibil pentru un personaj in situatia lui, filmul in sine pare sa se dilueze mult, sa se dizolve in propria imaginatie, capatand un aspect dezlanat, ca sa nu mai vorbesc de final, de o banalitate sufocanta.... ar fi meritat un sfarsit mai eroic, daca tot s-a jucat pe cartea cruzimii.
Desi nu m-a marcat ca film propriu-zis, exista elemente, luate separat, imagini, momente care ma bantuie, nu au cum sa se stearga din memorie fara sa lase vreun semn. Si asta cred ca e un lucru bun, e un film care lasa "urme", depinde de fiecare cum vrea sa asimileze si sa digere aceste urme. 

No comments:

Post a Comment