Monday, 21 April 2014

Balonebunii

Julian Barnes - Niveluri de viata 

In sfarsit, s-a tradus o noua carte a lui Julian Barnes. V-am mai tot batut la cap cu el,  ocupa un loc de cinste in preferintele mele literare. Si v-am spus deja ca-mi place mult stilul sau semi-literar, semi-jurnalistic, semi-memorialistic, combinatia de roman sau nuvela cu eseistica, modul mereu proaspat in care face conexiuni intre diferite evenimente din istoria, din propria sa viata sau fictive, colajele create din elemente atat de disparate la prima vedere dar care vin in sprijinul aceleiasi idei, creand unitate, simetrie, armonie si o structura bine definita in aparenta alaturare de informatii diferite.
In cazul de fata, ideea cartii ne este enuntata in primele randuri: "Pui laolalta doua lucruri care n-au mai fost puse laolalta pana acum. Si lumea se schimba. S-ar putea ca oamenii sa nu observe pe moment, dar nu conteaza. Lumea s-a schimbat oricum." Pot fi doua obiecte, doua persoane, doua momente de inspiratie, o prezenta si o absenta. 
Pentru a o ilustra, cele trei parti ale cartii, "Pacatul inaltimii", "La acelasi nivel" si "Pierderea adancimii", ne vorbesc despre semeni de-ai nostri ce si-au marcat intr-un fel timpul si, in ultima parte, despre aceea care i-a marcat autorului insusi existenta. 
Poate v-ati dat deja seama din titluri, cele trei niveluri de viata sunt cel aerian, terestru si subpamantean. Cel dintai este ilustrat de trei zburatori cu balonul. Unul, colonelul Fred Burnaby, pe vremea cand era capitan a cerut-o in casatorie pe actrita Sarah Bernhardt, fiind refuzat pe motiv ca ea este in permanenta in cautarea unor senzatii si emotii noi si o singura persoana nu i le-ar putea oferi. Cel de-al doilea, insasi capricioasa actrita ce spunea despre ea ca este atat de subtire incat se poate strecura printre stropii de ploaie. Al treilea, Félix Tournachon, mai cunoscut cu numele Nadar, jurnalist, caricaturist, fotograf, probabil bunicul hartilor aeriene, al Google Maps-ului, cel care a asociat fotografia cu balonul si a creat fotografierea aerostatica. 
Constienti ca viitorul apartine aparatelor mai grele decat aerul, cei trei, din curiozitate stiintifica sau din capriciu, s-au ridicat visatori deasupra lumii si vietii pentru a o contempla de sus si au revenit apoi pe pamant la micile sau marile lor drame si orgolii. Insa toate aceste povesti senine si detasate sunt doar pregatirea pentru ultima parte, una extrem de personala pentru autor si poate catarctica intr-un fel, aceea a a mortii sotiei sale... Si am scris "moarte" doar fiindca este vointa autorului, nu-i plac eufemismele de genul "pierdere" sau "disparitie", pe care eu le prefer, imi dau senzatia ca atenueaza putin impactul... Pentru mine este, de fapt, o "plecare". Parca lasa deschisa o usa spre o speranta de regasire in care nu cred rational. 
Dupa ce te tine cu capul in nori, cartea lui Barnes te coboara delicat pe pamant pentru a te arunca apoi abrupt in vidul de dupa. Este ca viata, si orice sfarsit nu poate fi decat incomod, dureros, ca si acest capitol. Mi-am contemplat propria pierdere despre care nu vreau sa vorbesc prin ochii lui Barnes si am vazut ca, in ciuda unei gandiri comune, avem atitudini si abordari diferite. Dupa ce accepta faptul ca fiecare isi traieste durerea in functie de firea lui, Barnes le neaga cumva celorlalti dreptul de a-si exprima firea, prin comentarii destul de acide ca raspuns la unele mesaje ce incercau sa fie consolatoare. Fiindca, indiferent de atitudine, ai un tipar al tau, al modului tau de reactie la durere, in care incerci sa-i incadrezi si pe cei din jur, chiar daca fiecare este diferit. Eu, de exemplu, am o atitudine de retragere in tacere, de confuzie si descumpanire cand este vorba de exprimat condoleante. Nu pot s-o fac... chiar daca moartea in cauza ma afecteaza, stiu ca nu exista cuvinte intr-adevar consolatoare, ci doar conventii sociale, si le refuz, asa cum refuz sa vorbesc si despre persoana cea mai draga care a plecat din viata mea.
Barnes doreste sa-si evoce sotia, sa o faca partasa, complice la existenta lui de dupa acel moment. Mie mi-e teama sa ating numele acelei persoane, mi-e teama ca rostindu-l s-ar dizolva in neant, in desertaciune, asa ca prefer sa-l tin in suflet, ca pe ceva numai al meu, despre care nu vreau sa vorbesc, sa-i izolez si sa-i pastrez prezenta in mine, pentru mine...Si de aceea nu stiu nici cum sa ma manifest cu cei din jur, nu-mi dau seama ce-ar putea sa-i aline sau sa-i motiveze in pierderile lor. Toata aceasta stangacie poate fi interpretata ca indiferenta, dar n-am cum s-o indrept. I-am inteles sentimentele lui Barnes, cu unele am rezonat, cu altele nu, dar i-am admirat indrazneala de a vorbi despre un subiect atat de delicat si imposibil de exprimat pentru mine in cuvinte. 
Iar cartea?! Cartea a fost ca un montagne russe, m-a aruncat din balon sub pamant si mi-a adus aminte din nou de ce vreau sa ajung "dust in the wind", sa urc din nou, chiar si cand nu voi mai putea sa ma bucur de ascensiune, spre inaltimi si soare. Si nu, nu este atat de deprimanta cum am lasat eu sa inteleaga in ultimele paragrafe, Barnes e un alt gen de persoana decat mine, una mai cu capul pe umeri, mai lucida, dar la fel de cinica atunci cand e sa-si inchipuie "viata de dupa".

No comments:

Post a Comment