Thursday, 18 September 2014

Cancer si dragoste

Urs Faes - Perechi in formare

Am observat eu, ca un cititor "de placere", cu anumite afinitati si gusturi literare destul de definite, chiar rigide si inflexibile in anumite privinte, ca pot sa spuna criticii avizati ce-or vrea despre o anumita carte, o pot ajuta sa se vanda, ii fac multa publicitate prin acordarea de premii (pentru unii conteaza mai mult decat pentru mine in selectia lecturilor), dar nu cred ca pot modela gusturile publicului, ale acelui public cititor trecut de prima tinerete (dupa 20-30 de ani), cand  se mai stinge entuziasmul de a incerca orice, de a devora nediferentiat, young adult la un loc cu Montaigne, un volum de Kierkegaard strecurat printre romane politiste, pe acelasi raft cu tot felul de maculatura pretins ezoterica, SF si autori nobelizati. E mult mai simplu: ca sa placa, o carte trebuie sa se plieze pe structura ta sufleteasca, sa-ti gaseasca un punct sensibil, sa ajunga la tine fie prin ce-ti spune, fie prin cum spune, cand ambele se reunesc e ideal, devine una din acele carti pe care ti-e necaz ca nu le-ai scris tu, ca uite, fix asa gandesc si eu, dar nu stiu s-o exprim la fel de bine. Orice receptare este un act subiectiv care nu are legatura numai cu formarea, cultura, viziunea proprie asupra lumii si vietii (ceea ce unui cititor ii pare induiosator altuia poate sa-i para gretos, ceea ce unuia i se pare umor altuia ii suna a sarcasm, ceea ce unul considera elevare spirituala pentru altul e gunoi motivational), ci si de momentul cand te intalnesti cu o carte (Apropo, adulti, sa nu va mane demonul nostalgiei sa recititi Ciresarii, ca va veti cai amarnic!). Si vine momentul sa va spun ca - din pacate - m-am intalnit cu "Perechi in formare" intr-un punct in care simt ca mi se adreseaza.
O persoana foarte draga, din familie, sufera de cancer la san; am regasit in carte totul. Si experientele ei, speranta si angoasele, gandul ca poate citostaticele vor face o minune si nu va fi nevoie de mamectomie, de ce mi se intampla tocmai mie, caderea parului, senzatia de umilinta, sentimentul ca esti tratata ca o bucata de carne fara valoare umana, gata, ce-a fost mai greu a trecut, poate nu va recidiva, sa speram ca n-o sa fie nevoie de operatie si la celalalt san, radioterapie, chimioterapie, lungi asteptari pe coridoare, perfuzii, drumul dupa hartogarie de la spital la casa de asigurari si inapoi (nu, cele din urma nu-s in carte)... Si experientele mele si ale celorlalti apropiati, care si-ar dori din tot sufletul sa o vada sanatoasa, sa o ajute macar mental, sa o vada puternica si optimista, cu speranta ca macar un dram din vindecarea fizica poate fi influentata psihic, insa nu-si gasesc mai niciodata cuvintele necesare, se simt neputinciosi, se tem sa nu spuna ceva nepotrivit cand vorbesc cu ea despre asta, asa ca-si aleg cu grija vorbele, nu-si dau prea bine seama ce ar avea mai multa nevoie sa auda, incearca sa nu fie nici prea compatimitori, nici prea cinici, de multe ori isi inabusa impulsurile fiindca nu stiu cum sa-i zica sunt aici, daca ai nevoie sa-i spui cuiva ceea ce simti sunt gata oricand sa te ascult, cu toata incapacitatea mea de a face ceva mai mult, un miracol care sa dea timpul cu cativa ani in urma, cand totul era bine, erai sanatoasa si toate astea nu s-au intamplat si nu se vor intampla fiindca stim de-acum si le putem preveni sau elimina de la primele semne...
Fata cu parfum de flori interesata de poezia secolului XX, demonstranta rebela, cantareata la harpa, ulterior avocata, se imbolnaveste de cancer. Ea este Meret, pe care doctorul Andreas Luscher, psiholog intr-o clinica de oncologie (suntem in Elvetia, nu la noi, unde moralul bolnavilor e cea mai mica problema a lumii), o regaseste ca pacienta, dupa o despartire aparent inexplicabila de saisprezece ani. Intalnirea lor dupa mult timp ofera inca o sansa unei povesti de dragoste ce are nevoie, ca si boala de care sufera Meret, de terapie, de explicatii, de intelegerea reciproca a deciziilor, de vindecare. Insa acum raportul de forte se inverseaza si medicul devine pacient in propria sa istorie. Cel ce are rolul sa ajute prin cuvintele sale se trezeste descumpanit si are el insusi nevoie de speranta.
"Perechi in formare", cum scrie pe prima coperta, sau "Formare de perechi", cum apare pe cea de-a patra?! Sa nu ma iau de amanuntul oscilarii in alegerea titlului, mai ales cand este in concordanta cu spiritul nehotarat si nesigur al personajelor. Insa pornind de la el am sapat putin pe internet, germana mea fiind sub nivelul marii, si am aflat ca Paarbildung este si un procedeu de radioterapie, joc de cuvinte pe care traducerea in romana nu avea cum sa-l surprinda. A reusit sa surprinda in schimb altceva, alternanta dintre acuratetea limbajului sec si precis al lumii medicale, unde sentimentalismele nu-si au locul, si lungile taceri, momente de tensiune, cuvintele ce plutesc in aer intr-o forma mai buna atunci cand raman nespuse decat daca sunt rostite, senzatie ce-mi este din pacate familiara, o atmosfera in care absenta are un rol mai important decat prezenta, tensiunea, melancolia, ritmul lent in care se reconstruieste o legatura pierduta dupa atata timp. Discutiile se incheaga greu, gesturile se infiripa stangaci, ezitant, treptat. Ce mi s-a parut paradoxal si m-a convins de calitatile autorului este capacitatea de a construi intr-un stil sec, transant, atat de precis cand vine vorba de detalii medicale, o relatie de dragoste delicata, tensionata, fragila, ce nu are nimic din conventiile genului. In iubire este nevoie de doi, insa cea mai puternica senzatie ce razbate din carte este cea de singuratate. La fel si in boala, indiferent de sustinerea exterioara, esti singur. Electron-pozitron, o sansa, o speranta ca perechea formata poate aduce vindecarea.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.