Sunday, 21 September 2014

In Rai, in Iad sau doar in Norvegia


Den Brysomme Mannen / The Bothersome Man (2006)

Filmul asta mi-a amintit de o petrecere multinationala la care am fost acum vreo luna si ceva. Erau vreo douazeci de romani, patru italieni si sase nordic, de toate soiurile: din Norvegia, Suedia si Islanda. Ni se spusese ca e ceva casual, intre prieteni, si evident ca m-am simtit ca o Bridget Jones deghizata in iepuras Playboy cand am ajuns acolo in blugi si am vazut ca lumea venise aranjata la patru ace. Culmea elegantei o reprezentau scandinavii, cu totii  la costum / rochii de seara. Insa cateva sticle de bere si compania efervescenta a italienilor m-au ajutat sa trec peste senzatia de inadecvare initiala. Tanjesc dupa spiritul nordic, neintruziv in viata celui de alaturi, cu spatiul personal bine delimitat, dar am de fapt mai multe afinitati temperamentale cu cel latin, impulsiv, capabil sa se entuziasmeze si sa-si traiasca mai intens si nemultumirile, si bucuriile, si dezamagirile, si succesul, sa-si exprime fatis simpatiile si ostilitatile. Raceala nordica imperturbabila ca un iceberg ma descumpaneste, nu reusesc sa-mi dau seama cand un om te place sau il agasezi dar este prea politicos sa ti-o spuna. Ceva asemanator am mai simtit acum niste ani la un revelion in Austria, unde majoritatea prietenilor gazdelor, austrieci, schimbau amabilitati din varful buzelor in fata unui pahar de sampanie, iar "gasca balcanica", romanii si sarbii, ne retrasesem in balcon la discutii animate si cantari din repertoriile Bijelo Dugme si Bregovic.
Am amintit de episoadele astea pentru ca au legatura cu spiritul filmului, reprezentativ pentru senzatia pe care ti-o dau popoarele nordice cand incepi sa le cunosti putin: daca incerci sa privesti dincolo de aparenta ordonata, civilizata, zambitoare, aparent prietenoasa, nu reusesti sa vezi nimic. Nu spun ca sunt niste roboti lipsiti de sentimente, dar si le tin atat de bine incuiate, de ascunse sub straturile de poleiala ale conventiilor sociale incat dau o acuta senzatie de vid interior, pe care ajung uneori sa o si resimta astfel, dupa cum vedem in filmul de fata.
Andreas, omul revoltat, ajunge intr-un oras foarte asemanator cu Oslo, unde i se ofera slujba ideala, cu pauze cat de dese si lungi doreste si cu salariul platit chiar inainte de a incepe sa lucreze, cunoaste o femeie de succes alaturi de care se muta in vasta ei locuinta, o cladire la fel de aseptica, standardizata si lipsita de personalitate ca si oamenii. Toti sunt zambitori, amabili, atenti sa nu deranjeze sau sa jigneasca pe cineva printr-o remarca nepotrivita. Pare o lume ideala, careia Andreas incepe sa-i simta treptat goliciunea: mancarea nu are gust, nici miros, bautura nu imbata, sexul este o insiruire de gesturi mecanice, dragostea e doar mimata. Deasupra tuturor vegheaza echipa de curatenie, gata sa intervina in cazul accidentelor si sa repare eficient orice deviatie de la normalitate. 
Alienarea omului occidental cauzata de standardizare, senzatia de apasare a individului "altfel" intr-o lume ordonata ce pare cea mai buna posibila nu sunt idei noi, nu erau nici acum opt ani, cand a aparut filmul. Scenariul nu are pretentii de originalitate, te trimite prin toata literatura si cinematografia de gen, de la Kafka la The Machinist, de la Sartre la A Beautiful Mind. Insa pastreaza o ambiguitate in sensul bun si coerent, nu sunt doar imagini frumoase gratuite (avem parte de poze de calendar din plin, intr-un desert islandez perfect pentru introducerea in desertul sufletesc al filmului), ci totul provoaca, mentine treaza atentia. Imi place cand un film ma stimuleaza, ma invita sa-mi construiesc propriile ipoteze, nu-mi dezvaluie prea multe detalii ale contextului, fiindca nu ele sunt esentiale aici. Conteaza mai putin cum a ajuns Andreas in acel oras, de ce, unde este de fapt, importanta este atmosfera, din ce in ce mai apasatoare, din ce in ce mai irespirabila, pana in momentul cand o bresa deschide simturilor posibilitatea unei alte lumi, spre ceea ce Osmonde ar numi alternastere. Va spuneam ca filmele clasificate drept horror de obicei ma amuza, ei bine, asta mi se pare un adevarat horror in care nu stii niciodata daca orbitoarea stralucire de la capatul tunelului ascunde iesirea din iad sau afundarea intr-unul mai adanc.
Si concluziile mele, fara sa dezvalui prea mult, fiindca este genul de film care lasa deschise interpretarile, au fost ca priveam in directia gresita: incercam sa gasesc ceva in neregula cu eroul (ca o fi mort deja si e in Rai ori in Iad, sau schizofrenic sau... ), cand de fapt l'enfer c'est les autres, dar si ca - un alt cliseu bifat - intotdeauna e loc de mai rau. Aaaa, si ca prefer compania italiana celei nordice :)

No comments:

Post a Comment