Saturday, 24 January 2015

De ce nu (prea) imi place autofictiunea


Florina Pirjol - Carte de identitati

Mi-am pus de multe ori intrebarea asta din 2000 incoace si raspunsul oscila intre "romanii scriu autofictiune prost si teribilist" (cam la fel ca frantuzoaicele, dar ceva mai potolit)  si "nu am structura necesara pentru a empatiza cu framantarile intimiste ale unor complet necunoscuti  (de obicei necunoscute) daca nu stiu sa-mi devina si simpatici". Si autofictionalii nu vor sa fie simpatici, vor sa-si spune oful, sa le plangi de mila in timp ce braveaza suspinandu-ti pe umar, sa pozeze in adolescenti teribili ori sa spuna raspicat lumii cat de suparati sunt pe ea ca nu-i inteleg, sa se exhibe si sa impuna grile de lectura, sa se promoveze zgomotos pentru a intimida prin increderea lor. Vorba lui Catherine Millet "autofictionarul pursange e un self-promoter zgomotos".
Prima concluzie, citind cartea Florinei Pirjol, e ca faceam confuzii grave, si anume limitam mult campul "autofictionalilor", punand o bariera intre ei si literatura scrisa bine, de o parte a barierei douamiistii, de cealalta cei mai de dinainte (optzecisti in principal). Dar la cate controverse au iscat clasificarile oficiale, ce pretentie sa aveti de la bietii cititori derutati?! Simona Popescu si Mircea Cartarescu sunt printre autorii mei romani preferati si nu i-as fi incadrat nicicum aici. Pentru ca au iscusinta de a-si impacheta frumos eul narativ in fantastic, nu l-am considerat niciodata un "eu" autoreferential, ci unul metaforic, fictiv, pastrand biografia doar ca pretext, ca punct de plecare. Nu privesc orice naratiune la persoana I ca autofictiune, termen care in mintea mea a capatat nuantele peiorative ale unei proze brute si necizelate.
Am inteles ca problema mea cu autofictiunea este legata de cei numiti de Florina Pirjol "autofictionarii biografisti sau extrovertiti". Multumesc pentru termen, simteam nevoia sa-i numesc cumva mai elegant decat "autofrictionari egocentrici", cum imi vine sa le spun, si nu stiam cum. In literatura romana, sunt exact autorii pe care nu-i lasam sa treaca de bariera de mai sus, cu mentiunea ca Ionut Chiva s-a detasat de teribilismul debutului si A. Schiop recent nu cunosc, n-am avut curaj dupa pe bune/pe invers si Telespan. In rest, pe toti i-am incercat in doze mici, dar suficiente.
Cand spun ca nu gust autofictiune, imi vine in minte un stil prea lapidar sau prea stufos, format dintr-un flux al gandurilor uneori incoerent (justificat in anumite cazuri de efectul euforizantelor si stimulentelor) sau neinteresant, dominat de absenta oricarei relevante pentru cititor, jurnale intime cu ganduri la fel de efemere ca si - sper - cartile in cauza, atat de monotone incat, daca ai citit o fraza, ai citit tot. Caracterul de insemnari intime imi da o stare de disconfort si respingere, de unde si concluzia ca probabil am depasit varsta la care cititorii simt nevoia de identificare cu personajul. Nu o simt, de multe ori ador personaje detestabile si ma ingrozesc sau ma enerveaza personajele "adorabile" ori cele la care regasesc slabiciunile mele. E nevoie de altceva la o carte ca sa ma cucereasca.
Volumul Florinei Pirjol, lucrarea de doctorat revizuita, ma ia frumos de mana, de la inceputuri, facand o scurta istorie a radacinilor autobiografice ale autofictiunii si evolutiei lor in timp, de la Marcus Aurelius pana la teoreticienii recenti, cei care mai mult se bat pe termeni decat ii ilustreaza in scris, trecand prin autobiografie istorica si confesiuni, categorii ce tin mai degraba de non-fictiune (sau contin exact atata fictiune cat doreste autorul, lasandu-si cititorii si criticii posteritatii sa-si bata capul ce este real ori ba), apoi roman biografic, explicand mutatiile ce s-au produs intre eul din momentul traitului si cel din momentul  povestirii, intre relatiile dintre autor si cititor, devenit parte a operei aperta, trecand in revista diferitele receptari critice. Ajunge apoi la reperele de gen ale literaturii romane, ilustrand cu exemple formele pe care le ia autofictiunea la diferiti autori romani, diferenta dintre autofictiunea masculina si cea feminina si, mai ales, accentuand contextul social si literar in care a aparut generatia Ego-proza, pentru ca o idee de baza ar fi ca autofictiunea se dezvolta impreuna cu societatea si cu raportarea la ea, cu modul in care impactul media este din ce in ce mai agresiv intr-o societate a spectacolului si a imediatului.
Indiferent de polemici si categorisiri, se crede in general ca seductia genului vine din ambiguitatea adevar-fictiune. "Lectura autobriografizanta" e considerat un gest frecvent printre cititori. Asa o fi, eu prefer sa citesc beletristica in registrul fictional, cartile nu sunt revista Click!, nu caut in literatura picanterii din viata autorului si daca adevarul subiectiv si dorinta de a demonstra ceva sunt prea intruzive, ma resping. Dar vazand, de exemplu, cat succes are in Franta cartea amantei lui Hollande (nu va chinuiti sa retineti numele, e proasta rau  - cartea, de femeie nu pot sa zic nimic, n-o cunosc - am rasfoit-o virtual, am citit pasaje pe ici - pe colo, si va garantez ca nu depaseste nivelul jurnalului intim al unei adolescente), de ce m-as mira ca multi citesc doar ca sa  descopere realitatea unei persoane/unui personaj?! Da, stiu ca sunt registre diferite de receptare a memoriilor si beletristicii, dar Merci pour ce moment esueaza la ambele, e doar o carte plata si prost scrisa. Nu zic nimic de continut, daca autocenzura nu functioneaza si publicul rumega astfel de gunoaie... sa fie sanatos! Detest acea autofictiune lipsita de etica, in care scriitorii risca sa fie chemati in judecata de personaje, ce construieste un piedestal unor nulitati exhiba viata sexuala ca si cum ar interesa pe cineva... Se pare ca intereseaza pe destui! Astfel de personaje nu cred ca au vreo relevanta literara, desi incep sa se considere scriitori. 
 Revenind la cartea Florinei Pirjol, un alt motiv de succes al autofictiunii este vazut de autoare in nevoia cititorilor de viu, de a trai alte vieti... Hmm! Cred ca e ultimul lucru pe care l-as cauta intr-o carte. Viata prefer sa o traiesc la persoana I, nu voyeurist si ca pe un refugiu, asa ca, atunci cand nu citesc ceva pentru informare sau relaxare de moment, caut impletirea frumoasa a cuvintelor, idei si senzatii, nu sufrageria altuia sau crasma din care posteaza selfie-uri. Nu stiu exact de ce citesc, stiu doar care nu sunt motivele pentru care citesc: nu citesc sa ma regasesc, sa ma identific, sa dau senzatia ca tot Universul se invarteste in jurul meu, cartile preferate apartin momentelor cand "eul" mi se altereaza, se dizolva, nu mai  are nici o importanta si se intoarce abia cand se termina cartea.
Nu ma scandalizeaza pornograficul, doar ca nu-l pot numi literatura si pace, asa cum mi-e inconfortabila si senzatia de a se face misto de mine, cititorul, pe care mi-o dau unii autori si nu le accept jocul. Incercand sa se detaseze de turma globalizata, sa-si creeze o identitate, unii nu fac decat sa schimbe o turma cu alta. Dar nu facem asta cu totii intr-un fel!? Oricat ne-am umfla ego-ul si ne-am da unici si irepetabili, tot ne afiliem unui curent (literar, de opinii, muzical, pentru o cauza, etc.) sau altuia.
Pentru cei interesati de aspectele teoretice ale fenomenului autofictiunii si reflectarile sale in literatura romana, cartea Florinei Pirjol e un reper de neratat. Eu am citit-o in primul rand pentru a ma ajuta sa-mi definesc unele trasaturi ale curentului in cauza, sa vad ce nu se leaga intre mine si el, de ce altii il imbratiseaza cu atata entuziasm. Am gasit si asta, am gasit in plus o lectura placuta si pentru nefilologii interesati de domeniu. Dupa ce va clarificati cateva notiuni teoretice precum "analepsa" sau "prolepsa", cartea ajunge sa fie usor citibila si chiar pasionanta, mai ales cand ajunge la autorii romani.
Rezumand, inchei cu un fragment citat in carte din volumul Flower-Power Tantra al Claudiei Golea
"Ma intrerup din scris din cand in cand, mai beau un pahar, mai fumez doua tigari si ma apuc iarasi de arta. Si tot asa pana cand ajung la un litru si jumatate. Atunci ma opresc din creatie, iau un Diazepam, ascult muzica si ma plimb dintr-un colt intr-altul al apartamentului meu. Apoi ma culc. Dar pe who the fuck intereseaza?" Exact, gura pacatosului... Nu multumesc, arta la litru nu-i pentru mine si nu pot decat sa ma bucur ca Ego Proza, colectia Poliromului de autori romani, a devenit in timp mai mult proza si mai putin ego.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.