Teoria copilariei lunetistului

La gramada, ca nu-si meritau posturi separate:

American Sniper (2014)

Un medaliat cu aur la tir la Jocurile Olimpice se alatura unei lupte care la inceput nu e a lui. Sau poate o fi, motivele nu le cunoastem. Stim doar ca devine cel mai vanat lunetist de catre trupele de elita. Asteapta singur, in intuneric, un telefon ce vine atunci cand fratii lui au nevoie de protectie. Pentru ca, dupa cum aflam la inceput, lumea se imparte in oi (noi, cei multi si pasnici), lupi (cei care ameninta turma) si caini de paza (datori sa-si protejeze neamul)... Aaa, nu-i asta filmul?!
Daca acum vreo 10 ani Eastwood venea pe piata cu doua filme complementare, Letters from Iwo Jima si Flags of our Fathers, de data asta am primit doar o jumatate, cealalta, cea corecta politic, aia in care lupii si cainii isi schimba locurile, pentru ca o turma e mai valoroasa si merita protejata, iar cealalta e doar o turma, asa ca trebuie tratata ca atare...
Nu stiu prin ce truc a reusit filmul asta imposibilul, si anume sa fie nominalizat la premiile Oscar inainte de lansare (am inteles ca ar fi avut o proiectie in cadru restrans prin decembrie, ca asa cerea procedura), dar Clint Eastwood a dat din nou lovitura: 6 nominalizari si megaincasari in America pentru un film care ofera exact ce te astepti: propaganda, patriotism, un erou real (cel mai cunoscut lunetist al armatei americane, poreclit The Legend), spalarea obrazului de asa-zisul "noroi" aruncat asupra armatei americane de multele filmulete de pe Internet in care soldatii marii natiuni civilizatoare si justitiare se distreaza luand la tinta civili, reafirmarea motivatiilor ce uita sa vada peisajul de ansamblu, si anume ca, daca razboiul din Irak nu ar fi existat poate in zilele noastre ISIS nu ar fi avut acelasi impact in randul lumii arabe. Un film absolut previzibil, o medalie poleita la gatul armatei americane, atat de stralucitoare incat la Soare te poti uita, dar la filmul asta mai bine ba.

 Boyhood (2014)

Fanii productiilor lui Linklater vor regasi aici ceva din cele trei filme ale caror titluri incep cu Before... Nu m-am numarat printre ei,  nu ma dau in vant nici dupa reality show-uri si nici dupa cine-verité-ul care imi infatiseaza un proces comun de crestere si maturizare. Este interesanta si ingenioasa ideea unei filmari in real time, intinsa pe 12 ani, actorii se misca natural, dupa cum si cresc / imbatranesc, dar cam atat. Este un non-film artistic, mai degraba un documentar al vietii unei familii care nu incearca nici sa dramatizeze, nici sa idilizeze, nici sa-ti apropie in vreun fel eroii, nici sa te faca sa reflectezi ori sa-ti deschida perspective noi asupra vietii, atat de inchis in lumea lui ca un roman autofictional care-ti spune "asta-s eu, nu incerc sa-ti spun nimic, doar meditam aici singur, in lumea mea". Scuze, filmule, ca te-am deranjat din curiozitate... E doar un experiment cinematografic cu o senzatie de scurgere, nimic nu se cristalizeaza, totul trece, cu cateva secvente pe an fixate in timp, si asa, fara sa se straduiasca, a primit sase nominalizari. Eu le-as da Oscarul pentru rabdare, si regizorului, si actorilor. In rest, cele doua ore si patruzeci si cinci de minute au trecut, a crescut si baiatul, mi-au mai aparut vreo doua riduri de la incruntat si ridicat din spranceana, timpul isi vede de drum, Oscarele curg, banii vin. 

The Theory of Everything (2014) 

Stiinta plictiseste pe ecran si reprezentantii ei nu sunt chiar cele mai potrivite personaje pentru un film digerabil pe scara larga. Daca s-ar fi pus accentul unde ar fi trebuit, si anume pe teoriile lui Hawking, ar fi iesit o pelicula necomestibila pentru mase si Hollywood-ul nu asta vrea sa vada: vrea love story, vrea suferinta fizica, vrea sentimente si idei unanim acceptate. Fara infirmitate fizica, nici filmul poate nu s-ar fi povestit. Gauri negre? Teorii despre spatiu si timp? Big Bang? Cum sa vorbesti despre ele? E mai multa stiinta in Interstellar decat in biopic-ul despre un om de stiinta, poate de-aia Interstellar nici n-a fost nominalizat... Cineva s-a gandit bine sa lase totul balta si sa transforme viata lui Hawking intr-o peltea dulceaga, sa-i ajusteze usor ideile cat sa dea bine la public, ce conteaza ca el si-a afirmat clar ateismul, sa zicem ca la un moment dat a admis existenta lui Dumnezeu, pentru ca asa-i frumos, se pupa mai bine cu credintele majoritatii, nu?! 

In filmul lui James Marsh, cu un scenariu ce are la baza cartea lui Jane Hawking (si asta probabil explica de ce partenera de viata trebuie sa acapareze ecranul, sa apara cam la fel de mult ca si asa-zisul protagonist), nu este loc pentru studiu, pentru ceea ce l-a facut cunoscut pe savant lumii ci doar pentru familie, copii, indragostire, desdragostire si reindragostire... Singurul care mai ridica putin filmul este Redmayne (nu am inteles de ce partenera sa de film, Felicity Jones, a obtinut nominalizarea cu o prestatie atat de inexpresiva si statica), dar nu m-am putut impiedica sa nu-l compar cu intensitatea lui Daniel Day-Lewis din My Left Foot si a cam iesit in dezavantaj. E drept ca structura psihica a celor doi eroi este diferita, dar procesul pierderii treptate a mobilitatii nu mi s-a transmis atat de puternic ca in cazul lui Day-Lewis. Regie slabuta, scenariu slabut... mda, de Oscar...