marți, 13 ianuarie 2015

Donul agitat



Mihail Solohov - Donul linistit

Am terminat-o... Si nu-i un strigat de victorie, ci o constatare ce ascunde regrete. Acum trebuie sa va povestesc, sa lamuresc prietenii care ma intrebau "cine te-a pedepsit sa citesti asta?" ca nu-i vorba de masochism, chiar s-a lipit de mine si n-am putut s-o abandonez.
Intre cele doua Razboaie Mondiale, Mihail Solohov a scris o carte mare nu doar ca numar de pagini, ce reprezinta pentru prima jumatate a secolului 20 ce era Razboi si pace pentru prima jumatate a secolului 19. E o carte ce imbina dragostea, jocurile politice, razboiul, lumea rurala cu preocuparile ei, dar expresia "fresca sociala" imi inspira reticenta, a fost atat de uzata pentru volumele din programa obligatorie de literatura, multe plictisitoare, incat mi s-ar parea nedrept sa o folosesc in contextul de fata.
In Tatarski, unul din satele cazacesti de pe malurile Donului, viata pare sa urmeze cursul anotimpurilor, cu activitatile agricole, cu pasiuni dezlantuite, dorinte navalnice sau iubiri ce ard mocnit dar statornic, un curs intrerupt brutal de Primul Razboi Mondial, cand numai batranii si copiii raman sa aline dorul femeilor dupa cei plecati pe front. Donul nu este deloc linistit. Chiar intr-o scena de la inceputul cartii, taranii se lupta cu apele lui agitate. Mai tarziu, vijelia se transforma intr-una metaforica, dar cu atat mai devastatoare. Cat despre traitorii pe malurile sale, traiul lor are o intensitate primitiva, pasiunile si dusmaniile se leaga si clocotesc pe viata. De la un punct, nimic din carte nu mai este linistit in afara de movilele sub care se adapostesc oasele celor ucisi, acoperite cu flori. Dar lumea isi continua mersul, indiferent de cauzele pentru care se moare si de numele celor rapusi.
Salbaticia stepei se reflecta si in temperamentul oamenilor, aprigi si iuti la manie; alaturi de fratii Melehov si tovarasii lor de arme, trecem prin toate etapele razboiului, de la primul om vazut mort la primul ucis, urmand calea desensibilizarii totale; revolta mocnita se transforma in revolutie, atractia pentru bolsevici in respingere si in dorinta de autonomie a tinuturilor cazacesti de pe Don si, dupa ce totul a ars, ramane doar dorinta de pace si liniste. Printre tablouri sangeroase, se strecoara si discutii premonitorii pentru un viitor netrait si inimaginabil:
"- In viitoarele razboaie, rolul cavaleriei va fi nul. 
- Mai exact, cavaleria nu va exista. 
- Ei, las-o moarta!
- Fara doar si poate. 
- Asculta, Tersintev, e imposibil sa inlocuiesti omul printr-o masina! E o enormitate...
- Nu vorbesc de om, ci de cal. Motocicleta sau automobilul vor inlocui calul. 
- Asta nu mi-o pot inchipui: un escadron pe automobile!"
Nu am inteles de ce a devenit cartea lui Solohov un simbol al culturii sovietice, un instrument de propaganda stalinista, cand pozitia sa nu e deloc transanta in favoarea Rosiilor sau Albilor, nici de ce se vorbeste ca premiul Nobel acordat in 1965, singurul atribuit in literatura in mod specific pentru o carte, "for the artistic power and integrity with which, in his epic of the Don, he has given expression to a historic phase in the life of the Russian people" ar avea mai degraba motivatii politice. Dar am inteles de ce s-a crezut ca manuscrisul ar fi apartinut altcuiva si insusit apoi de Solohov, care nu a scris ulterior nimic pe masura acestui roman-fluviu ce duce cu el oameni, fragmente de istorie, dragoste si cruzime, o carte vie, cu destine ce iau intorsaturi neasteptate, cu puncte de interes ce-si schimba focusul de la personaje catre tabloul istoric si inapoi, pastrand cursivitatea si lizibilitatea chiar si in cadrele ample si aparent fara legatura cu soarta eroilor principali.
Daca primul si ultimul volum au o tusa mai personala, o orientare ceva mai mare spre eroii centrali, celelalte doua sunt imbibate cu istorie, incepand cu razboiul si terminandu-se prin 1920, cand fugari, refugiati, dezertori sau banditi incearca sa se adaposteasca de plata politelor, personale sau ideologice.
Exista cateva registre stilistice distincte in carte: unele capitole sunt dedicate fragmentelor de istorie reala si au ceva din limbajul manualelor, rece si impersonal, ce prezinta fapte si date cu detasare. In altele rasuna salve de tun, nechezatul cailor, zanganitul armelor. Vedem cum randuielile razboiului se schimba din mers, cu mobilizarea ranitilor, impuscarea fara judecata a prizonierilor, prinderea inamicilor prin ademenire si promisiuni, punandu-se bazele eticii care avea sa guverneze mult timp URSS-ul ce urma sa se constituie curand. De multe ori, pentru contrast, momentele tensionate se incheie cu scurte descrieri de natura, ca pentru a compensa oroarea cu frumusetea. Si mai este naratiunea propriu-zisa, rasfirata pe tot atatea planuri cate familii traiesc in Tatarski, satul de cazaci de unde porneste si unde se incheie odiseea noastra. Deasupra tuturor nenorocirilor, se ridica din cand in cand cantecul: de dor, de jale, de disperare sau de lupta.
E o carte care te trece prin toate starile: razi, te intristezi, te oripilezi, savurezi plasticitatea unor imagini sau expresii, te mai si descumpaneste uneori cand te bombardeaza cu tot felul de informatii privind date, locuri, regimente, nume, te simti confuz de alegerile sau reactiile eroilor, nu mai confuz decat el, Grigori Melehov, personajul principal, ce marturiseste spre final ca, lovindu-se de neincrederea tuturor, "eu umblu din o mie noua sute saptesprezece, ba in dreapta, ba in stanga, ma clatin ca un om beat... M-am despartit de albi si n-am putut sa ma lipesc de rosii, de am ramas asa, ca balega pe apa..."
Simt ca orice as spune n-as putea sa epuizez subiectul, asa ca mai bine va invit sa cititi cartea. Am invatat si cuvinte noi ("cimotie", "lampas" ori "picher" sunt doar cateva), am invatat si ceva istorie (ca era musai sa aflu ce-i cu cazacii astia, fara legatura cu locuitorii Kazahstanului), o felie deloc neglijabila de cultura generala despre Primul Razboi Mondial, Revolutia din Octombrie si contrarevolutie, un pic de geografie (simteam nevoia sa-mi localizez eroii in spatiu), dar mai ales am castigat la capitolul literatura.
Si asa mi-am petrecut vacanta de iarna. Am terminat 2014 cu cazacii mei (si spun ai mei pentru ca, intr-o masura mai mica sau mai mare, i-am adoptat si i-am indragit pe toti, de la Melehovi, in frunte cu Pantelei, capul familiei cel iute la manie si hatru, la Daria cea iubitoare de viata, la nefericita Natalia cea greu incercata, la Axinia cea mereu in asteptare si pana la ocazionalii trecatori prin cadru, Anikuska si Hristonea, Korsunovii ori boierii Listnitki), si m-am intors cu nerabdare la ei in 2015. Am profitat de plecarea de o saptamana de acasa si i-am parasit cand eram spre sfarsitul volumului trei, vrand sa mai prelungesc putin lectura, timpul de dinainte de a ajunge la sfarsit, dar si presimtind ca am nevoie de o gura sanatoasa de aer inaintea volumului patru, apogeul si apocalipsa acestei odisee in care violenta creeaza si mai multa violenta, pana cand totul scapa de sub control si se rostogoleste asupra omenirii. Nu de rabdare ai nevoie ca sa citesti cartea asta, care te conduce atat de mieros printre cadavre, ci de curaj!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.