O familie a luminii

Linda Boström Knausgård  - Bine ai venit in America!

As vrea sa felicit Pandora M pentru lansarea colectiei Anansi. Prima transa de titluri propuse, cel putin cele patru pe care le-am cumparat eu, promit multe delicii pentru suflet si minte, ca si urmatoarele anuntate, ceea ce imi sporeste si mai mult panica de a vedea prea multe carti pe care vreau sa le citesc si a avea prea putin timp pentru a o face. Nu ma plang, as vrea sa fie asta cea mai mare problema a mea! 

Cat despre autoarea acestui mini-roman, mi s-a parut un pic ciudat si intrigant la inceput ca un personaj ce-mi era destul de familiar din Lupta mea, capatand uneori accente nu prea magulitoare, sa coboare din paginile lui Karl Ove Knausgård si sa capete propria voce de autor. Stiu ca dupa despartirea celor doi nimic nu este mai neplacut decat ca autoarea sa fie amintita ca "fosta sotie", dar gandurile astea nu pot fi impiedicate, cu atat mai mult cu cat Karl Ove a dezgolit in stilul sau minutios viata cuplului Knausgård de orice intimitate. Este un mare risc sa traiesti alaturi de un scriitor, nu stii niciodata cand parti pe care ai prefera sa le pastrezi in penumbra devin material literar... Este totusi si un avantaj, recunosc ca o parte a interesului meu pentru carte a provenit si din curiozitatea de a vedea cum scrie cealalta jumatate, intr-un volum publicat chiar in anul despartirii celor doi. 

Ma asteptam sa gasesc o replica, asa cum s-a mai intamplat in literatura cand ambii protagonisti au tinut sa-si expuna in carti partea lor de realitate? Nu as sti sa va spun, desi tind sa raportez partial disfunctionalitatea familiei din carte la cea din viata reala si la trauma despartirii. Pentru ca cei doi, care au impreuna patru copii, au fost si ei, vrand-nevrand, "o familie a luminii", poate nu in sensul din carte, dar, oricum, o familie a luminilor rampei si blitzurilor. Pentru ca citesc intr-un mod extrem de subiectiv, conexiunile din mintea mea au fost inevitabile. Scriitorul nu este actor, uneori nu-si doreste genul de atentie de care are parte, dar cand scrie un roman-fluviu (care mie de altfel mi-a placut foarte mult) in care isi diseca viata personala e imposibil sa nu aiba un fel de vizibilitate care se rasfrange si asupra celor implicati. 

Dincolo de inevitabilele comparatii, am descoperit-o pe Linda Boström Knausgård ca scriitoare. Nu pot sa-mi impiedic, dat fiind momentul aparitiei cartii, gandul ca Bine ai venit in America! poate fi vazuta ca modul autoarei de a-si transpune durerea in literatura. Atat de multa tristete, atat de multa singuratate gasim in carte, incat ele ar putea fi rodul traumei despartirii, al experientei traite, ascunsa printre randuri. 

Cartea da voce unei fetite de 11 ani care, dupa moartea tatalui sau, s-a hotarat sa nu mai vorbeasca. Decizia ei ascunde multe: anxietate, un eveniment traumatizant, doliu, criza, rusine, vinovatie... Intreaga ei lume interioara, relatiile cu cei din jur (mama - o actrita frumoasa ce radiaza lumina, insa este distanta si autocentrata, fratele  mai mare - care in general o ignora, se incuie in camera lui si se izoleaza in muzica si tatal mort, ce-i apare din cand in cand in fata), gandurile sale curg ca un fluviu tenebros, incarcat cu durere. Intreaga familie este incapabila de exteriorizare, fiecare traieste in propriul univers, descumpanit de prezenta intunericului, a mortii, a pierderii, a controlului asupra dizolvarii unitatii lor ca familie. Isi ridica bariere sufletesti tot mai inalte, izolandu-se de ceilalti, devenind prizonieri ai propriei realitati.

"Bezna era pretutindeni. Avea miros. Duhnea a frica si a boala. Tasnea din robinet si umplea cada. Imi spalam parul, corpul, intreaga mea fiinta, in bezna. Gustam din bezna si ma colora pe dinauntru. A pus stapanire pe casa. Doar mama a ramas luminoasa, neatinsa, se purta de parca nu era nimic. Desi acum era incruntata. Suntem o familie a luminii, cu aceeasi convingere ca intotdeauna. Ma intrebam daca a vazut vreodata bezna. Daca a inspaimantat-o. Daca pur si simplu refuza sa o vada sau daca nu exista pentru ea. (...) Aveam un cutit. Uneori il scoteam si il puneam peste carnetel. De acolo se vedea foarte bine cat de ascutit era. Ma intrebam daca aveam sa-l folosesc vreodata."

Propozitii scurte, taioase, reci, cu accente poetice. Spirit de observatie, atentie la detaliile semnificative. O cadenta a gandurilor ce creeaza o atmosfera aspra, mocnind de durere, in care te scufunzi incet, pana la capat. Cam asta gasim in proza Lindei Boström Knausgård. Daca facem abstractie de inadecvarea tonului cu varsta, de faptul ca personajul care da glas acestor ganduri se presupune a fi o fetita de 11 ani in timp ce exprimarea lor este mai degraba a adultului ce va deveni, de lipsa de candoare, inocenta si iluzii specifice varstei, ne putem lasa transportati de acest flux al constiintei intr-o carte trista, deprimanta, totusi frumoasa.

Linda este exact opusul lui Karl Ove. Are aceeasi atentie pentru capturarea clipei, dar una retinuta si exprimata metaforic si laconic, departe de expansivitatea lui joviala. Daca el creeaza tablouri detaliate si precise, ea construieste atmosfera din tuse si nuante reci, vagi, diluate, din senzatii de melancolie si tristete, transpunand-o intr-o pictura impresionista. Frescelor ample le contrapune miniatura incarcata de simboluri, in care nespusul are un loc la fel de important ca si ceea ce se spune. E cu totul altceva, un farmec discret, retinut, ce se descopera si dincolo de cuvinte, in privirea trista si in tacerea unui copil ce se ascunde de lume, de viata.