De trei ori femeie

  

Cristina Vremes - Trilogia sexului ratacitor 

 

Este reconfortant sa constat ca literatura romana are in continuare resurse proaspete si talentate, dupa cum dovedeste acest debut al Cristinei Vremes, un roman ambitios si oarecum emblematic pentru conditia femeii romance de-a lungul ultimelor decenii, cu ceea ce se pastreaza si ceea ce se transforma in timp, de la o generatie la alta. 

De la bunica Mariana la fiica Liliana si apoi la nepoata Ada, biografiile celor trei sunt plasate parca intr-o ordine cosmica prestabilita, imbibata cu detalii senzoriale, ca si cum suferinta ar fi inscrisa in codul lor genetic. Corpul acestor femei este la fel de important ca si sufletul, nu-i doar un invelis, ci un receptor /transmitator de senzatii, dureri, dorinte. Cand sufletul sangereaza, si corpul o face. 

"Varsatul sangelui, lesinurile, prabusirile, ametelile au urmarit-o toata viata, ca si perioadele lungi petrecute la spital, unde nimeni nu a stiut sa-i dea un diagnostic exact, de ce anume corpul ei se dadea pe sine afara, de parca sangele se ingrosa prea tare, devenea vascos, adunase in el prea mult amar, pana cand nu mai circula, nu mai oxigena maruntaiele, se aduna in pungi groase care supurau, traversand organismul stigmatizat al bunicii Mariana, care cunoscuse fericirea, una compacta, fara asperitati, fericirea rotunda ca un fund de nou-nascut, fara pete, fara urticarie, fericirea ca o piele roz, imbalsamata, timp de patru saptamani fix, dintr-o vineri pana-ntr-o vineri."

Cele trei generatii perpetueaza un lung sir de violente, dar si momentul in care fiecare dintre cele trei femei alege sa se elibereze, sa plece de langa tortionarul lor, un proces de maturizare la capatul caruia propriile esecuri ajung sa se rasfranga asupra urmatoarei venite. Sunt de inteles, prin prisma experientelor traite, retinerea si raceala bunicii, firea critica si nevoia de control a mamei. Cristina Vremes a scris un roman feminist de care cred ca literatura noastra avea nevoie, ce construieste nu unul, ci trei procese de maturizare, trei ipostaze de femei mame, femei sotii, femei victime, femei indragostite, femei pierdute in propria lor viata. O trilogie? Discutabil, eu nu cred ca trei personaje alcatuiesc o trilogie, mai degraba un trio sau o triada. Insa sexul lor nu este nici al doilea, nici slab, nici macar frumos, ci unul ratacind fara odihna, in cautarea unei linisti imposibil de gasit. 

Poate pentru unii va fi o doza mult prea mare de amar, insa el e atat de real din pacate in lumea noastra. Dupa cum marturisea autoarea, cartea s-a construit din fapte traite, imaginate, auzite sau visate, transformandu-se intr-o lume greu de suportat prin adancimea si duhoarea suferintei. Si totul este amplificat de bogatia detaliilor senzoriale, de aceasta corporalitate de care debordeaza cartea, ce mi s-a parut un mijloc brutal, dar eficient, de a puncta evolutia personajelor. In mintea mea, s-au suprapus peste anumite pasaje din carte niste reminiscente din lectura lui Michel Foucault privind violenta si corpul damnat. Acolo, e drept, era vorba despre prizonierii inchisorilor, dar femeile Cristinei Vremes traiesc si ele in propria inchisoare, in limitarile si abuzurile timpului lor, fiind definite de modelarea trupului de catre experientele traite. 

Corpul lor este unul condamnat, supus, imblanzit, sexualizat, modelat de viata, vazut ca o povara, martor al istoriei personale a purtatoarei. Orice senzatie, orice descriere se raporteaza la el, pana si fericirea are forma unui fund de nou-nascut, pentru a da exemplul la indemana din fragmentul de mai sus. Pe alocuri imi da senzatia ca s-a lasat cam mult purtata de sirul metaforelor si devine putin cam prolixa. Dar, dincolo de asta, ramane un debut remarcabil.

Cu o structura circulara, ce incepe cu Ada la camp, protejata de bunica si se termina cu femeia Ada, iesita din spital si aruncandu-se in inceputul necunoscut al restului vietii sale, cartea este si un tur de forta stilistic, in care autoarea trece cu lejeritate de la vorbirea directa la cea indirecta, de la pasaje descriptive la oralitate abrupta sau la lirismul oniric. 

Am gasit pe-acolo si o valoare sentimentala, pentru ca inceputul cartii m-a transportat in propria copilarie si ma gandeam cum figura bunicii Adei imbina, intr-un singur personaj, trasaturi ale ambelor mele bunici. Una dintre ele ma lua la sapa sau la vie, doar pentru a nu lasa un copil de cinci-sase ani singur in curte;  ma jucam, imi faceam de lucru pe deal, pe langa bunici, cu furnicile si cosasii, ori ma ascundeam de soare la umbra vreunui copac cu o carte in brate. La culesul viei era cel mai bine, mai culegeam si eu, dar totul ajungea in stomac. Cealalta bunica a avut curajul in anii  '50 sa isi schimbe viata, sa plece cu un copil de patru ani in brate (mama) de langa sotul care o abuza fizic, sa lase muncile pamantului pentru a deveni croitoreasa (ca si bunica Adei), sa-si construiasca o alta existenta alaturi de cel pe care l-am cunoscut drept bunicul meu, cel care m-a invatat sa merg pe bicicleta, care cand aveam 7-8 ani ma lasa sa-i conduc  motocicleta si combina (iar stapanirea acelui monstru cu motor imi dadea un sentiment de maretie si mandrie). Tot el m-a familiarizat cu tot felul de obiecte ce mi se pareau pe atunci magice: polizorul, rindeaua si alte minunatii din atelierul unde-si petrecea cea mai mare parte a timpului mesterind, cand nu era la munca. Lucra ca mecanic la IAS, pentru cei care mai stiu ce inseamna. M-a impresionat modul in care Cristina Vremes taie in cartea sa felii din viata unei epoci, dar si din carnea si sufletul de femeie.