duminică, 22 noiembrie 2020

Disparitia unui copil

 

Sicilian Ghost Story (2017)
 
Avem aici un film plasat in sudul Italiei si inspirat dintr-un caz real, cu actiunea desfasurata in lumea tulbure si complicata a crimei organizate. La jumatatea anilor '90, un copil de 12-13 ani disparea, rapit de mafia locala in speranta ca tatal sau, colaborator al politiei, va apararea pentru a-l salva. Timp de doi ani, nu s-a stiut nimic despre el, fiind tinut prizonier, mutat dintr-un loc in altul, bruscat si maltratat de cei care, deghizati in politisti, ii promisesera ca-l vor duce la tatal sau care statea ascuns, ca martor protejat.
In filmul celor doi regizori sicilieni Fabio Grassadonia si Antonio Piazza,  viata lui Giuseppe este transformata intr-o poveste cu accente fantastice. Luna, fata alaturi de care descopera fiorii delicati ai primei iubiri, devine eroina principala a ceea ce se doreste o metafora a pastrarii memoriei, a viselor rapite si a coborarii in intuneric. Prin ea, filmul capata o privire calda, plina de compasiune si tandrete. Alegand perspectiva celei care il iubea pe Giuseppe in locul celei exterioare, neutre, sau a uneia profund implicate, a unui membru al familiei, lasa loc pentru  un strop magie, pentru speranta, pentru crearea unui tablou proaspat, neintinat de prejudecatile si tacerile adultilor, devenind povestea unui baiat care indragea caii si se apropia de iubire cu sfiala si candoare si a unei fete visatoare ce a crezut tot timpul ca-l poate salva. 
Pentru a intra mai bine in atmosfera filmului, este bine sa nu stiti cum se termina, ce s-a intamplat in realitate, sa va lasati purtati in aceasta alegorie a sperantei, asteptand sa se manifeste acel deus ex machina magic, supranatural, care sa rotunjeasca fericit povestea. Sau poate nu, riscati ca asteptarile legate de el sa va fie directionate in alta parte, cum mi s-a intamplat mie. Este greu, atunci cand ma hotarasc sa vad un film, sa culeg exact acele detalii care sa ma indemne sa-l vizionez fara sa-mi poluez receptarea cu anumite indicatii legate de semnificatii si modul de a-l privi. De aceea, cand scriu despre el, incerc, in cazurile in care consider ca merita, sa spun cate ceva fara a fi prea mult, fara a incerca sa dau indicii de interpretare a ceea ce vede fiecare. As vrea totusi sa spun cateva lucruri, sperand ca nu-s spoilere prea mari, ci doar ca inlatur anumite etichete. 
S-a spus ca ar fi un film fantasy, cu o atmosfera de Guillermo del Toro, cu adaugarea mea ca intotdeauna cei care spun asta se gandesc doar la El laberinto del fauno. Cel putin asa scria in prezentarea de pe pagina Les Films de Cannes à Bucarest. Ideea a fost preluata, probabil, chiar din etichetarea filmului. Forget about it! Nu va asteptati ca magia sa se implineasca, nu sperati la fantastic, riscati sa aveti asteptari prea mari ce vor fi dezamagite... Sunt cateva metafore vizuale, nimic mai mult. In rest, filmul este ancorat intr-o lume reala dominata de tacere si lasitate: a comunitatii, care refuza sa se implice serios in gasirea baiatului si incearca sa-i taie avantul Lunei, sa-i indeparteze atentia de la neobosita cautare, a politiei, care stie ca nu-i bine sa stea in calea afacerilor mafiei, a rapitorilor insisi, care-si implinesc razbunarea asupra unui copil nevinovat. Sunt vise in care cei doi se regasesc, dar un ghost story avem mai mult in sensul in care absenta devine o fantoma ce apasa asupra intregii localitati, scheletul din dulap de care nu vrea nimeni sa vorbeasca, incercand sa minimizeze disparitia. Exista o anumita poezie in imaginile recurente ale padurii si apei, o tensiune ce poarta in ea o amenintare mocnita, viziuni fantastice, mai degraba interiorizate, imaginate, decat apartinand realitatii filmului, dar nu suficient de puternice si convingatoare pentru a impleti planul real cu cel fantastic, pentru a crea acea unitate care functioneaza la del Toro. 
S-a spus ca puterea iubirii poate produce o minune, dar si ea se dovedeste trecatoare. Ultimele cadre ale filmului mi-au lasat un gust amar, parca ar contrazice tot ce a construit pana atunci, finalul shakespearian care se prefigura cu vreo 5 minute inainte ar fi fost mai in ton cu intreaga atmosfera. S-a spus ca e o capodopera, dar asta e o eticheta care se aplica prea mult, prea des in cinematografie si nu numai, incat ce mai inseamna o capodopera in ziua de azi? Este un film cu atmosfera, prea dark pe alocuri (si ma refer la imagine, filmarile de noapte intotdeauna imi destabilizeaza vizionarea, deslusesc cu greu detaliile, in plus mi se pare un mod prea evident si la indemana pentru a sugera... intunericul), care lasa in urma o unda de tristete. Insa la sfarsit ajunsesem sa ma intreb daca si-a indeplinit rolul declarat, acela de pastrare a memoriei, daca nu cumva tocmai si l-a infirmat prin ultimele cadre care dau impresia ca totul ar fi trecator... chiar si o mare iubire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.