Disparitia altui copil

  

 Changeling (2008) 

 

Asa s-au aranjat lucrurile in cursul vizionarilor mele ca, dupa ce a disparut copilul din Italia, la scurt timp sa dispara si cel din America! El a disparut demult saracu' in realitate, prin anii '20-'30 ai secolului trecut, iar filmul pe care l-a inspirat are deja 12 ani, dar raza lui cinematografica abia acum luci vederii mele. M-au atras cele 3 nominalizari la Oscar, regia lui Clint Eastwood, care a facut niste filme chiar reusite,  si Angelina din vremea cand nu devenise inca un schelet lipsit de trasaturi si expresie... Si John Malkovich. Si faptul ca e la un clic distanta, pe Netflix.  

L-am vazut, ceva-ceva m-a prins acolo, ca altfel n-as fi rezistat ca un erou fara cauza celor doua ore si mai bine, desi erau momente cand imi venea sa mai fac un salt temporal in cronologia liniara a filmului, dar nu am cedat impulsului. Marturisesc ca n-am stiut de unde sa-l apuc. Incepand cu titlul. Engleza mea nu-i suficient de buna,  asa ca am investigat ce vrea sa spuna si am gasit asa: ca changeling ar fi in folclorul nordic copilul schimbat la nastere de zane sau troli cu unul de-al lor (adica o troleala!); sau ca ar fi o femeie alungata pe lumea cealalta care nu se poate intoarce fara ajutor. Adica, oricum ai lua-o, duce cu gandul spre ceva magic, spre o directie care este la ani-lumina departare de spiritul pragmatic al eroinei. Chiar daca as incerca sa trag de metafora din toate partile sa o cuprinda, parca tot nu o imbraca potrivit. Eroina care, ca mama singura in anii '30, trebuie sa se confrunte cu disparitia fiului sau. La un moment dat, politia corupta din Los Angeles in cautarea unei lovituri care sa-i ofere o schimbare de imagine in ochii presei anunta victorioasa ca l-ar fi gasit, insa mama nu-si recunoaste propriul fiu... Si de-aici o intreaga lupta cu sistemul, trecand pe la balamuc, prin salile de judecata, prin paginile ziarelor si birourile politiei. 

Filmul mi s-a parut un ghiveci cu de toate (sau o saorma, daca vreti): incepe ca un fapt divers de stiri de la ora 5, parca ar vrea sa fie thriller, la un moment dat vireaza spre un film politist clasic cu criminal in serie, apoi intr-o drama din acelea cu cadre nesfarsite in salile de judecata, nu stiu, a vrut prea mult, a vrut totul si a pierdut pe parcurs dimensiunea umana. Este cam lipsit de empatie fata de subiectul sau, copilul disparut, asa cum insasi mama incepe sa para de la un punct, prea previzibila si lipsita de trairi in interpretare. Replicile sunt dezlanate, fara credibilitate, chiar incepuse sa devina distractiv, desi nu era cazul si precis scenariul nu si-a dorit-o. De exemplu, dupa ce personajul principal spune, la un moment dat, ca nu a incetat nici un moment sa spere, cateva secvente mai incolo marturiseste ca un anumit episod i-a redat speranta. Pai hotaraste-te, femeie, o mai aveai sau nu?!

Imi dau seama ca subiectul, inspirat de o drama reala, era unul serios, cu miza, care sa scoata in evidenta devotamentul unei mame, spiritul de sacrificiu, pana unde poate merge pentru a face adevarul sa triumfe bla-bla-bla. Si daca spun "bla-bla-bla" e pentru ca asa am simtit filmul. A spus prea multe cuvinte mari pentru a mai lasa loc de subtilitate, de traire, de conturarea personajelor, care-s albe sau negre. E un film prea de suprafata, galagios, agresiv cu spectatorul in declamarea scopurilor sale, ceea ce nu-mi place. Ia-ma frumos, invaluie-ma, abureste-ma, du-ma in lumea ta, mai filmule, nu ma trage de maneca, risc sa fac urat si sa ajung la corespondentul spitalului de nebuni pentru hater-ii filmelor unanim apreciate si aclamate. Doua lucruri m-au enervat: ca a iesit destul de prost pentru materialul  (si uman si scenaristic) pe care-l avea ca sa iasa bine si cat de multa atentie a primit un film pana la urma mediocru... Nu c-ar fi primul dar, ca si la carti, mai mult ma enerveaza o creatie care si-a propus sa fie serioasa si mareata si a iesit una care ar fi bine sa-si cunoasca locul in spatiul divertismentului efemer de consum. Nu emotioneaza, e prea conventional, isi imbratiseaza cliseele cu tot devotamentul matern, de la cele de interpretare si scenariu pana la cele de imagine (alt film care se incheie cu largirea cadrului asupra unui oras nepasator la dramele umane ce se consuma in adancurile lui, de cate ori va trebui sa mai vedem asta?).