Baiatul-fata

 

Girl (2018)

 

Sunt  experiente pe care nu le poti intelege daca nu le-ai trait. Pe altele, nici daca le traiesti, nu ti le poti asuma, pentru ca lumea in care ne petrecem timpul asta scurt, desi este cea mai liberala dintre lumile posibile de pana acum, desi a facut pasi spre dezincriminare/dezostracizare in unele directii, inca nu este suficient de pregatita sa le accepte. E mai usor in societatea actuala - si vorbesc de cel putin 80% din ea, din pacate - sa fie acceptat un criminal in serie heterosexual iesit din inchisoare decat un homosexual care ar vrea sa-si vada linistit de viata lui fara sa fi comis vreo crima. Si ma refer aici la Romania. Criminalul heterosexual are mai multe drepturi in societatea asta stramba, care pana acum nu foarte multi ani, la scara istorica vorbind, insista ca dupa noaptea nuntii sa fie scos cearsaful in fata comunitatii pentru ca mireasa sa fie validata social: el se poate insura; poate avea copii; poate deveni, prin penitenta, un model de reabilitare sociala... 

E suficient de greu sa admiti ca esti gay, desi nu e cel mai rau lucru care ti se poate intampla. Aici toleranta incepe sa se miste. Insa este si mai greu sa fii privit ca o aberatie ale naturii, sa fii transexual, barbat sau femeie nascuti in corpurile gresite. In lumea unuia dintre ei ne invita acest film, pe care il recomand tuturor. Pentru ca astfel, patrunzand in universul celor diferiti, cu cat citim mai mult, vedem mai multe filme, discutam cu mai multi oameni, calatorim mai mult (ooops, asta era intr-o alta viata) putem intelege o lupta si o putem sustine, macar moral... Asa ajung la belgianul film de fata, al carui actor principal, Victor Polster, castigator al premiului Un certain  regard pentru cel mai bun actor la Cannes, s-a prezentat la auditii doar pentru ca voia sa-l vada pe Sidi Larbi Cherkaoui, coregraful filmului, foarte cunoscut in Belgia. Spera sa primeasca un rol de dansator din background, la fel ca multi alti colegi de-ai lui de la scoala de balet din Anvers, dar trasaturile sale efeminate si dezinvoltura cu care a intrat in pielea personajului l-au determinat pe regizorul Lukas Dhont sa-i distribuie in rolul principal. 

He arrived at the director’s house for the audition with ingredients for baking cakes. Dhont had asked him to take along something to cook with alongside the actor playing the dad in the film, to test their chemistry. (de aici)

Impreuna, cei doi devin protagonistii unui film cu cadre frumoase, mai ales cele de miscare, de balet. In sala de dans, eroul/eroina nu vorbeste niciodata, se exprima doar prin coregrafie, nu-i da niciodata replica profesoarei, nu exista cuvine, doar miscare. Totul porneste, ca intotdeauna in cazuri de-astea, de la  povestea adevarata a unei EA intr-un corp de EL. De la un documentar refuzat de protagonistul sau care a devenit scenariu de film artistic. De la pasiunea de a deveni persoana care vrei sa fii, cu toate riscurile, temerile si frustrarile legate de procesul de transformare.

Iar Victor / Lara din film ne vorbeste despre nevoia de a deveni persoana care simti ca esti, cu toate riscurile, pana la capat. Ca film, ca statement, drama eroinei principale risca sa treaca un pic cam neobservata, e una de suprafata, o acumulare mocnita de frustrari ale unei balerine transgender ce are parte de toata sustinerea celor apropiati, de acceptare  la scoala de balet (aici am avut o mica disputa dupa vizionare: colega de clasa care iti cere sa le arati tuturo ce ai intre picioare este un soi de bully, cum am spus eu, sau exprima o forma de acceptare, ca intre fete, cum spunea jumatatea mea mai buna?). Avem o tensiune crescanda si nedeslusita complet, pentru ca nu putem intelege pana la capat suferinta unei fete cu penis, nici pe a unui baiat cu vagin. Pentru ca biserica a spus candva, acum multe secole, ca nici genele, nici preferintele, nici placerea, nici iubirea, nici estetica clasica, consacrata de greci, nimic nu conteaza, doar rezultatul, impreunarea intre doua fiinte de sex opus pentru a procrea si multi inca mai pun eticheta "aberatie" asupra unor relatii liber consimtite intre doua sau mai multe persoane. Putem avea oare dreptul de a spera ca drumul e mai important decat destinatia? Destinatia, cel putin pentru mine, este neantul, nu promisiunea putreda si urat mirositoare a afterlife-ului. Ma intreb atunci de ce ar fi atat de greu ca fiecare sa-si parcurga drumul fara ca a se opri pe margine aruncand cu pietre in altii, mai ales cand acei altii nu-si doresc nimic altceva decat o viata normala pentru care traiesc ani de sacrificii, de transformari dureroase, mentale si fizice? 

Secventa brutala ce incheie filmul are impact si, chiar daca restul a fost o acumulare mocnita de tensiune, functioneaza ca un pumn in stomac pentru cei (inca multi) ce considera ca identitatea de gen ar fi o falsa problema...