sâmbătă, 19 decembrie 2020

Frenezie mistica

 

The Devil All the Time (2020)

La scurt timp dupa ce a aparut filmul, s-a tradus in limba romana si cartea lui Donald Ray Pollock  care l-a inspirat. Este un autor de care nu auzisem, prima intalnire cu el am avut-o in film, nu doar pentru ca scenariul e bazat pe romanul sau cu acelasi titlu, ci si pentru ca vocea naratorului, care completeaza spatiul dintre scene si ne insoteste de-a lungul celor 2 ore si ceva, este chiar vocea autorului. Si sunt multe de povestit, pentru ca filmul acopera o perioada de vreo 30 de ani, de la cel de-al Doilea Razboi Mondial pana la Razboiul din Vietnam, pornind de la doua generatii ale aceleiasi familii, dar ramificandu-se in multe alte directii (o familie de ucigasi in serie cu preferinte deviante, un politist corupt - interpretat de Sebastian Stan, actor roman cu o cariera infloritoare la Hollywood, mai ales de cand cu seria de supereroi Marvel, un pastor corupator de minore), incheindu-se intr-un punct convergent al tuturor acestor istorii. 
Nu stiu prea multe despre regizorul Antonio Campos, dar faptul ca s-a numarat printre producatorii filmului Martha Marcy May Marlene ma face sa cred ca are o slabiciune pentru un anumit subiect, ce tine de abuzurile induse de fervoarea religioasa. Willard Russel (Bill Skarsgård), proaspat intors din razboi, cu cicacitricile si traumele sale, spera sa-si intemeieze o familie, sa-si construiasca o viata noua, desi continua sa fie bantuit de o anumita imagine de pe front. Osciland intre pierderea credintei si regasirea ei ca modalitate de posibila vindecare a traumelor, viata lui este doar inceputul, o mostenire psihologica grea ce va fi transmisa fiului sau, Arvin (Tom Holland). Nu as vrea sa dezvalui prea mult din actiunea filmului, se intampla multe, se accelereaza spre final, vreau doar sa spun ca este vorba de un thriller psihologic cu multe intorsaturi de situatie si coincidente, un bulgare de zapada ce creste pe masura ce filmul inainteaza si se pravaleste asupra personajelor sale. 
Religia este punctul comun care ii conecteaza personajele, unul mai pacatos, mai pervers si mai psihopat decat altul. Filmul mi-a amintit pe alocuri de Tarantino, mai ales in abordarea mortii, vazuta uneori ca o gluma a destinului, o ironie a sortii, o intamplare intr-o circumstanta legata de locul si momentul nepotrivit in care se afla victima. Toti acesti bigoti si fanatici religiosi isi au propria explicatie si motivatie, isi gasesc scuza chemarii divine, simt ca implinesc vointa Domnului sau cauta prin actele lor un fel de extaz mistic ori o iluminare, dar efectul este doar o scufundare si mai adanca in propria lor monstruozitate. Unii au accente grotesc-flamboaiante (precum pastorii, interpretati de Robert Pattison si Harry Melling - au crescut frumos adolescentul vampir din Twilight si copilul grasut din Harry Potter), altii o raceala si o planificare calculata, dar efectele sunt aceleasi: violenta, crima cu sange rece, moarte. 
Este o istorie intunecata, cu un ritm care, in ciuda unei lente taraganari in acorduri de accent sudist (nu stiu de ce l-am perceput asa, actiunea se desfasoara totusi in Virginia si Ohio) sau tocmai gratie lui, are o melodicitate interioara, punctata de comentariile seci cu nuante sarcastice ale naratorului, dezvoltandu-se in salturi si trepte, dintr-o tragedie in alta. Te tine captivat,  in ciuda cruzimii sale (sau tocmai gratie ei), fascinat de acest Rau pe care vrei sa-l vezi pana unde merge, abordand o detasare clinica de personaje, lasandu-le sa se descurce pe cont propriu. Si o fac, ca intr-un soi de hipnoza. 
Probabil ca din ce am spus pe-aici am creat o imagine destul de dezagreabila filmului, populat cu personaje violente, disperate, autoiluzionate. Ceva insa functioneaza acolo, filmul inainteaza cu gratie, poate acumularea de istorii incrucisate, curiozitatea de a vedea unde duc si cum se impletesc pana la final, dar si atmosfera contrastanta cu actiunea, una de calm, de senin, de viata linistita intr-un loc unde nu s-ar intampla mai nimic, sub aparenta careia mocnesc viciul, violenta si moartea. Iar faptul ca mi-a dat pe alocuri senzatia unui western tarantinesc, cu aceleasi deznodaminte seci si violente, pentru mine a reprezentat un plus. 
Una peste alta, e un film care pana acum nu a starnit controverse aprinse, ceea ce e mare lucru in ziua de azi: au marait unii ca e o America prea alba, dar probabil ca daca ar fi fost negri pe-acolo ar fi marait ca-i pune intr-o lumina negativa, ma mir cum de n-au sarit bisericosii ca le murdareste credinta infatisand efectul ei nociv asupra sufletelor ratacite, nici nu mai stii cum s-o dai cu filmele in ziua de azi sa nu mai zgarii sensibilitati. Poate ca un film indie  e mai obscur, nu intra prea repede in vizorul non-cinefililor scandalagii gata sa emita verdicte fara sa faca nici macar efortul de a-l vedea...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.