Colaborarea dintre minte si lume

 David Scott Kastan, Stephen Farthing - Culorile, pasiune si mister 

Trandafirul e rosu/Portocaliu este noul maro/ Pericolul galben/Verde amestecat / Tristete in albastru / Visand la indigo/Crepuscul violet/Negru de baza/Minciuni in alb/Zone gri

Cu ceva bunavointa, ati putea crede ca m-am apucat de poezie simbolista. Nu am facut decat sa reproduc titlurile celor 10 capitole ale cartii, o carte despre culori, definite de Cézanne ca o "colaborare dintre minte si lume". O colaborare a existat si intre autori, un scriitor interesat de pictura si un pictor interesat de scris, care si-au propus o carte despre un subiect "cu care toata lumea are legatura, prin diverse experiente, si in legatura cu care toata lumea are opinii". 

A rezultat astfel o carte despre ceea ce vedem, ceea ce credem ori ne imaginam ca vedem, mai deloc despre unde trebuie sa privim ca sa intelegem mai mult, cum mi-as fi dorit. Amesteca informatii din toate domeniile (fizica, lingvistica, arta, istorie, literatura, biologie, pentru a mentiona doar cateva) intr-un fel de ghiveci care mi-a cam atacat OCD-ul :D. Cand mi se propune la inceput o organizare sub forma de culori, ma astept ca fiecare capitol sa-mi ofere cat mai multe perspective si informatii asupra culorii respective. 

Incepem cu rosu si vedem ca, in mare parte, contine consideratii generale despre culori, ca e poate un capitol ce ar fi trebuit sa fie introductiv: despre refractia luminii, consideratii filozofice (a fi sau a nu fi... rosu, de exemplu, dar si oricare alta culoare) empirice, despre relatia lingvistica dintre semnificant si semnificat, optica, medicina  (deficiente de vedere - sau eficiente, in cazul porumbeilor, care se pare ca percep mai multe culori decat noi), ceea ce m-a facut sa inteleg ca impartirea pe culori a cartii e oarecum arbitrara, din moment ce Rosul e dedicat mai mult unor observatii aplicabile tuturor culorilor si nici uneia in mod special. 

Acelasi haos al sistematizarii temei de studiu continua chiar si cand capitolele incep sa aiba un "erou" mai bine definit. Nu stiu cum s-ar fi putut organiza mai clar un subiect care sa atinga tot ce si-au propus autorii, sa treaca de la un domeniu la altul mai putin abrupt, sa nu lase senzatia unui amalgam de informatii adunate fara prea multa legatura intre ele, ca si cum unul dintre autori ar fi spus la un moment dat "uite, am mai aflat ceva despre albastru, unde intra?" si celalalt ar fi pus aleatoriu degetul pe capitolul albastru si ar fi spus "cam pe-aici". 

Una dintre ideile cele mai interesante si mai bine reprezentate in carte este ca, desi senzatia unei anumite culori e fizica, perceptia e culturala si definirea ei ajunge sa fie transmisa urmasilor in functie de realitatea cunoscuta. Mintea completeaza spatiile, creeaza iluzii, adapteaza imaginile la ceea ce ne este familiar. De exemplu, portocaliul, desi era perceput, nu era definit astfel inainte de introducerea portocalei in Europa, ci numit galben si rosu, cum o facea Chaucer. Abia de la Shakespeare a inceput sa patrunda in vocabular. Iar grecii si romanii antici au fost chiar suspectati ca ar fi avut un spectru de culori mai redus decat omul modern, tocmai pentru ca exprimarea si definirea lor verbala era diferita de ceea ce stim noi. Marea de culoarea vinului a lui Homer a starnit de-a lungul timpului dezbateri si confuzie.

Partile de semantica si reprezentare psihologica a culorilor m-au atras mai mult (dupa cum ma si asteptam) decat aspectele legate de fizica, chimie, compozitia materialelor, dar am avut de-a lungul intregii carti senzatia ca rationamentul celor doi porneste uneori de la premise gresite, ca e mult prea centrat, sub aspect lexical, pe limba engleza, ignorand in mare parte termenii de provenienta romanica sau din alte familii de limbi ce ar putea oferi perspective noi interpretarii lor. Nu cred ca limba engleza a inventat culorile si nici ca ar trebui sa fie singura la care sa se raporteze. Mi se pare un teren alunecos. Chiar si in definirea sentimentelor asociate culorilor am gasit discrepante, autorii asociaza furiei culoarea "rosie" in timp ce eu, cand vad in limba romana verbul a "lectura" si substantivul "lecturare", vad negru in fata ochilor. Nu mai ajunge "lectura" ca substantiv daca tot ne ferim de "citit" ca nu e suficient de pre(ten)tios?  Iar substantivul "poetesa" imi suna peiorativ, pare un fel de poeta mediocra. Asta asa, ce mi-a ramas in minte, ca mai sunt destule formulari cam englezesti pentru a le considera traducere, mai degraba furculisioane...

In rest, cartea e frumoasa, calitatea grafica ireprosabila, imaginile infatisand picturi, fotografii, instalatii sau iluzii optice, are calitatea unui album de arta. Si daca va invingeti nevoia de ordine si rigoare cum a trebuit sa fac eu si reusiti sa o parcurgeti, contine si informatie, chiar daca livrata intr-o forma cam dezlanata...