Crima si mister de pandemie

 

Pandemicon. Povestiri pentru sfarsitul lumii

 

Inspirata de Decameronul lui Boccaccio, unde personajele se refugiaza din calea ciumei intr-o izolare presarata cu povesti, editura Crime Scene Press s-a hotarat in anul de (diz)gratie 2020 sa transforme izolarea lunilor de primavara intr-o ocazie pentru 15 scriitori de a broda pe marginea noii molimi aparute. Atunci cand nu stiam ce se intampla si cat va dura, iar calea spre orice fel de speculatii era deschisa, ei au gasit o modalitate de a-si canaliza temerile si energia in scris, creand o panorama a problemelor si oportunitatilor create de virus, a comportamentelor si atitudinilor autohtone, un profil al societatii in care traim. Criteriul dupa care au fost ordonate textele este cel al varstei autorilor, de la 74 pana la 25 de ani. Din dispunerea lor a rezultat un amalgam de preocupari si teme, intr-o desfasurare dinamica, uneori cu suspans si mister, cum ii sta bine literaturii de gen. Dar si cu destule fragmente de umplutura... Dintre autorii cei mai cunoscuti, i-as aminti pe George Arion, Michael Haulica, Mircea Pricajan, Caius Dobrescu. Cautand cartea puteti gasi lista lor integrala, eu i-am nominalizat pe cei de care si auzisem si, intamplator sau nu, ale caror texte mi-au spus ceva. 

Acum, ca sa va zic cum am simtit eu aceste proze, o sa preiau un citat chiar din carte, atribuit unui personaj al lui Michael Haulica, autorul uneia dintre povestirile mai reusite: "Toata lumea. Pana si cea mai barfitoare dintre vecinele tale spune povesti. O face asta scriitoreasa? N-o face, ma. Pentru ca talentul nu e sa ai ce spune, talentul e cum spui ce ai de spus, cum prinzi imaginile vietii din mers, cum, ce si cat observi din toate cate trec pe langa tine. Da, intr-un fel e tot sa ai ce spune. Ei, la politisti e la fel. Trebuie sa vezi lucrurile acolo unde nimeni nu le vede."

Randurile astea rezuma principalele mele doua obiectii legate de carte:  una ar fi faptul ca anumiti autori (pot sa mentionez un personaj care-mi era simpatic prin anii 90, mai cunoscut ca actor decat de ca scriitor, si sa va indemn sa va feriti de magarus) fac mai degraba rapoarte, dari de seama decat literatura. Poate veti spune ca nu trebuie sa cantaresc literatura politista, mai de nisa, cu aceeasi unitate de masura aplicata  maestrilor condeiului. Dar daca nu as face-o, nu i-as lipi din start eticheta de literatura "minora"? Ei bine,  putini autori au trecut testul. 

Apoi, admitand ca presiunea de a include o tema data nu a lasat suficient timp pentru dezvoltarea propriei creativitati si imaginatii, mai am o problema, la partea de "sa vezi lucrurile acolo unde nimeni nu le vede".  Eu numesc o povestire buna de gen (sau cel putin asa era pe vremea cand devoram clasicii literaturii politiste) una care intretine o stare de tensiune, chiar daca stii de la inceput cine e faptasul. Sau, invers, iti pune in fata detalii pe care nu poti sa le conectectezi intre ele si rezolvarea ajunge sa te ia prin surprindere. Asta era modelul clasic, nu prea se mai foloseste in secolul nostru. In sensul asta, inca si mai putine texte trec testul. Prea multe urmeaza firul realist al desfasurarii unei anchete, nu te tin in priza, nu sunt captivante, nu creeaza conexiuni intre amanunte pe care le-ai avut tot timpul in fata ochilor dar nu ai stiut sa le deslusesti singur. Ajungi, odata cu anchetatorul, la un suspect ivit de niciunde la final. Cam asa se scriu literatura noir si scenariile de filme politiste din ziua de azi, dupa modelul scandinav. Dar in cazul asta cred ca ar fi nevoie de o alcatuire subtila a tabloului, care mi-a lipsit, un puzzle care-ti da piesele pe rand, dar te surprinde prin imaginea de ansamblu rezultata. Mobilul crimelor in volumul de fata a fost de multe ori inventat doar ca un pretext de final, nesustinut de intreaga constructie. Psihologia personajelor, cu cateva exceptii, este inexistenta.

Dintre cele cateva povestiri care mi-au placut, am apreciat constructia seaca, directa, dar incarcata de mister din Mansarda, toate posibilitatile deschise lasate in urma de Ea vine o data, ea pleaca pe rand,  accentele poetice si nostalgice din In via noastra, fara sfarsit, atmosfera fantastica din Cand infloresc narcisele, modul in care se defecteaza rotitele din minte si creeaza un psihopat, in George e baiat cuminte a lui George Arion jr.

Ca amplasare generala, povestirile ne poarta prin spitale, prin birourile Politiei sau Procuraturii, in spatiul comunitar al cartierelor unde fiecare cunoaste programul vecinilor sau al mahalalelor in care interlopii fac propria lege. Cele mai multe se desfasoara in acest spatiu al cartierelor, unde faptul divers, o crima, o disparitie, o schimbare a ritmurilor si rutinei cotidiene pot deveni subiectul central al discutiilor tuturor membrilor comunitatii. 

In introducere eram atentionati: "covidul a functionat ca un revelator pentru comportamentul uman, de la noi si din alte parti ale globului". Afirmatia este corecta in sine, dar nu foarte sustinuta in carte (cu o exceptie notabila, George e baiat cuminte). In rest, este un factor secundar, tangential, un stimul de circumstanta al unor situatii de viata sau de manifestare a caracterului, aratandu-ne ca, pana la urma, nu virusul, ci oamenii sunt cea mai mare amenintare. Daca m-au convins cele cateva povestiri care mi-au placut sa mai navighez prin literatura de gen? Poate m-as bucura de o reintalnire cu autorii lor in antologii sau reviste, dar probabil fara a-i cauta in mod activ. Am experimentat, mi-am satisfacut curiozitatea, ma intorc la ale mele si ii las pe cititorii si scriitorii de literatura politista sa-si vada de ale lor...