marți, 29 decembrie 2020

Intoarcere in timp la Balcic


Lucian Boia - Balcic. Micul paradis al Romaniei Mari

Pentru ca tot e vacanta, una atipica pentru nevoia mea de evadare in spatiile largi si salbatice ale naturii, fug acum din oras doar in minte. Si pentru ca in imaginatie poate fi orice (ano)timp, schimb si iarna asta cu o vara insorita si linistita de inceput de secol XX. 
In statiunea de pe malul bulgaresc al Marii Negre am ajuns de cateva ori, dupa anul 2000. Mai mult in graba, cu crisparea si descumpanirea pe care mi le provoaca aglomeratia. Nu prea pot acum sa-i percep farmecul, asa cum si Vama Veche, care in anii '90 - inceputul anilor 2000 era locul meu preferat de pe malul marii, m-a izgonit apoi spre colturi de plaja mai linistite si pustii. Acum, cand trec din intamplare, nu-i mai vad nici un pic de poezie, de magie, pana si nostalgia care m-a bantuit o vreme a murit.  
Balcicul interbelic pot sa-l reconstruiesc in minte si, daca trec repede, fara sa ma uit in stanga sau in dreapta, pe drumul spre faleza, transformat cu trecerea timpului intr-unul din acele locuri aglomerate, agresive vizual, sufocate de kitch-ul tarabelor, galagioase si intruzive prin prezenta "agatatorilor de clienti"  (nu stiu cum s-ar numi functia celor care stau plantati in fata restaurantelor si aproape ca te-ar trage de maneca sa intri la ei, sa te convinga ca ti-e foame sau sete chiar si cand nu-ti e), pot regasi un dram de liniste cand reusesc sa ma pierd pe vreuna din aleile gradinilor "Cuibului linistit", printre trandafirii sau cactusii la fel de teposi ca si mine in fata prezentei umane. Si pot in acele momente sa incep sa visez la atmosfera de acum vreo 100 de ani, la o lume pe care nu am cunoscut-o, dar mi-o imaginez mai tihnita, miscandu-se intr-un ritm mai domol si mai senin, la o atmosfera boema, in care mirosul florilor se amestecau cu acela al vopselurilor pictorilor iar cuvintele romanesti, bulgaresti si turcesti rasunau in armonie.
Acea lume am cautat-o in cartea lui Lucian Boia. Imi e dor de mare, de soare, iar Balcicul il asociez si cu lumina, cu caldura, cu culorile apei intr-un permanent joc de nuante contrastand cu cele ale boltilor de trandafiri si cu verdele racoros al coroanelor copacilor. Si am gasit-o, chiar daca - dar asta stiam deja ca se va intampla - nevoia mea de literatura, de creare a atmosferei, de imersiune, nu s-a implinit. Am aflat in schimb  precizia si documentarea istoricului, date, fapte, o reconstructie ce ne poarta intr-o incursiune in timp, intre anii 1913-1940, perioada in care Cadrilaterul a fost anexat Romaniei. Totul este asezonat cu doua calupuri de imagini, unul cuprinzand fotografii ale locului si personajelor care au cazut sub vraja sa, altul creatii ale pictorilor, inspirate de frumusetea lui. 
Taram al nostalgiei pentru cei care l-au cunoscut in epoca interbelica, apoi al legendelor construite in jurul sau, Balcicul a fost un subiect tabu in vremea comunista, dar pare sa fi redevenit, daca nu legal macar simbolic, pamant romanesc, recucerit prin invazia turistica ce i-a facut pe bulgari, chiar mai mult decat statutul de minoritate a unei alte tari din anii '20-'40, sa invete limba romana. 
Cartea lui Lucian Boia este destul de subtire pentru cei care-si doresc o aprofundare a subiectului, spunand lucruri in mare parte cunoscute celor care au vizitat domeniul Castelului din Balcic si au mai si citit un pic panourile informative (asa, prost traduse in romaneste, cum erau ultima oara cand am ajuns acolo). Nu aduce o viziune personala, o nuantare a faptelor, cum as fi simtit nevoia intr-o monografie destinata publicului larg. Mi s-a parut o expunere cam seaca, o compilatie de date si informatii, fara sa ma lase sa inteleg, de exemplu, pana unde coboara in timp revendicarile istorice romanesti asupra Cadrilaterului si cat de indreptatite ar fi ele. In 1913, teritoriul a intrat in stapanirea Romaniei in urma Razboaielor Balcanice, in cadrul carora a actionat ca mediator. Cartea urmeaza strict firul evenimentelor, continua cu o sinteza demografica si ajunge in sfarsit la modul in care, sub atenta supraveghere a Reginei Maria si sub influenta pictorilor si artistilor cuceriti de loc, incepe sa capete farmec si sa se bucure de un interes crescand, devenind Coasta de Argint. Ca in orice zona cu "dezvoltare durabila" (o sintagma contemporana, dar aplicata mai bine, se pare,  atunci cand nu era conceputa inca), pastrarea specificului, la care regina tinea foarte mult, este cheia castigatoare. Se construieste mult, dar constructiile sunt atent gandite pentru a se incadra in peisaj, devenind in timp ele insele emblematice. Deslusim si ceva din itele incurcate si tumultuoase ale relatiilor din cadrul Casei Regale, ce se fac si se desfac si la Balcic, unde regina are parte de zile senine, dar si de tulburari si suparari provocate in special de Carol, fiul sau. Ca in fiecare familie, numai ca in familiile regale ele ajung sa aiba repercusiuni politice. 
Nu totul era idilic in acea perioada: aflam si despre murdarie, lipsa de apa curenta, drumurile desfundate, detalii la care se pare ca unul dintre cei mai sensibili era Camil Petrescu. De la jumatatea anilor ' 30, regina se va implica activ in lucrarile de renovare si modernizare, dandu-si girul pentru constructii atent gandite pentru a se incadra in peisajul arhitectural cu influenta orientala, reusind sa faca pentru Balcic ceea ce Carol I facuse pentru Sinaia, colaborand cu cei doi primari care aveau sa schimbe fata locului. Unul dintre ei, Octavian Mosescu, cel care a trebuit sa predea administratia orasului catre Bulgaria in 1940, a fost atat de dedicat si de marcat de loc incat avea sa-si numeasca fiica Balcica. La fel de mult a iubit Balcicul regina insasi, a carei inima, desi a fost readusa in tara in urma pierderii Cadrilaterului, dupa ce isi dorise prin testament sa ramana acolo, a batut tot timpul pentru locul ei de refugiu de pe malul marii. 
Daca vreti sa cititi cartea, recomandarea mea e sa o faceti dupa ce veti fi vazut Balcicul. Altfel, asa cum ajunge la noi din paginile sale, risca sa va creeze asteptari ce ar putea fi dezamagite... Sau nu stiu, daca nu sunteti atat de sensibili la multimi ca mine, o parte din constructii sunt inca acolo, la fel stradutele pietruite, si casele pitoresti, si dealurile din jur. 
Va mai fi, sper, timp si pentru plimbari tihnite... sa trecem noi de anul asta si de tot ce taraste dupa el si mai vedem. Sanatate!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.