Razboiul, asa cum era

1917 (2019) 

De cand a aparut filmul, si sunt deja 2 ani, i-am tot dat tarcoale, ma apropiam de el, mai ales de cand Netflixul mi l-a pus la dispozitie, il ocoleam cu multe prejudecati si temeri, gandindu-ma ca ar putea fi in acel gen de care m-am saturat, al eroismului patriotic sforaitor american, cu soldati Superman care aduc salvarea intregului batalion. Cele 3 Oscaruri incasate, pentru imagine, efecte vizuale si montare sonora, mi-au dat de inteles ca este totusi un film care, macar ochiului i-ar putea placea. Faptul ca este regizat de Sam Mendes, un britanic cu un fler aparte pentru frumusetea din miezul lucrurilor marunte, a fost un alt indemn catre vizionare. Ca si faptul e ca e un film britanic, nu american. Asa ca, pana la urma, am apasat butonul play. Si nu mi-a parut rau deloc. 

Pentru cei care vor sa stie cum era in primul razboi, dincolo de imaginile in alb si negru pastrate, dincolo de documentarul mut The Battle of Somme, filmat in 1916, filmul ofera o intelegere mai  de aproape a celor traite de strabunicii nostri, chiar daca nu au luptat acolo, ci pe alte fronturi: zile lungi de asteptare in transee a ordinului de declansare a unui atac, fie ploaie, fie frig, conditii precare de tratare a ranilor, mirosul cadavrelor in putrefactie... Toate sunt prezente in film, chiar si cel din urma aproape ca se simte, cand vezi imaginile cailor morti pe un camp namolos ce pare sa nu se mai termine. Este un film de razboi, dar unul onest. Si mai ales este un film despre oameni, supravietuire, compasiune, solidaritate. Nu eroism, ci firescul existentei in transee de zi cu zi, asa cum a fost perceputa ea de bunicul lui Mendes, autorul autobiografiei ce sta la baza acestui film.

Totul incepe intr-o zi din 1917 cand caporalul Blake (Dean-Charles Chapman) este  trimis impreuna cu subalternul si prietenul sau Schofield (George MacKey) de general la un alt batalion, pentru a transmite un mesaj important. Blake este cu atat mai motivat cu cat acolo unde urmeaza sa mearga se afla si fratele sau, iar mesajul este unul de nelansare a unui atac ce reprezinta o capcana in care mii de oameni ar putea muri. Cam ce a facut Nolan pentru al Doilea Razboi Mondial cu Dunkirk, face aici Mendes pentru Primul. Avem razboiul in toata grozavia lui, dar si omenia, gesturile marunte, chiar daca uneori ele semneaza o condamnare la moarte. Nu poti sti niciodata daca dusmanul pe care tocmai l-ai scos din carlinga unui avion in flacari nu te va ucide... Daca Nolan se centra pe axa temporala, Mendes este preocupat de cea spatiala, de modul in care fiecare metru inaintat devine o mica victorie, ce-si aduce protagonistii mai aproape de obiectiv.

Proiectul ambitios al lui Mendes a fost acela de a crea filmul ca pe un continuum, in care cadrele se succed atat de discret incat ai senzatia ca a totul a fost tras dintr-o singura dubla. Sunt insa niste editari "invizibile" pe-acolo, Mendes insusi marturisea ca cea mai scurta secventa are 39 de secunde iar cea mai lunga 8 minute si jumatate. Insa da, a reusit sa dea senzatia unei continuitati, sa-si urmareasca personajele/personajul implicandu-ne in periculoasa calatorie in spatele liniilor frontului, sa adauge tensiune prin faptul ca nu-ti iei ochii de pe ceea ce se intampla, nu exista distrageri, altele decat cele pe care eroii insisi le pot percepe. Cadrele acestea lungi nu sunt din acelea contemplative, ci dinamice, fiindca timpul e scurt, prea pretios pentru a fi irosit cand mesajul trebuie predat contracronometru, pentru a impiedica un masacru.

Din nevoia de acuratete a scenelor, s-au sapat kilometri de transee, s-a acordat atentie fiecarui detaliu tehnic (daca va intereseaza aspectele astea, pe IMDb se afla o pagina bogata de trivia, care mi s-a parut foarte interesanta, sunt prezentate acolo detalii tehnice dar si statistici, dificultati intalnite in timpul filmarii sau logistica folosita). Este o desfasurare coplesitoare de recuzita si de efecte, am aflat si ce a implicat cea mai impresionanta imagine, aceea a filmarii de noapte dintr-un sat francez. Nu pot decat sa aprob decizia juriului in privinta imaginii, este cu adevarat o bijuterie cinematografica. Si pentru ca am laudat-o atat de tare si ati putea crede ca este un film care fura ochiul suficient cat sa nu mai conteze altceva, ma grabesc sa dezmint aceasta presupunere si sa va spun ca razboiul in viziunea filmului este facut din fapte mici, ramase necunoscute istoriei, ca urmarindu-si astfel eroul cumva isi transpune si spectatorul in pielea unui marunt soldat a carui misiune este aceea de a supravietui pentru a putea asigura si supravietuirea celorlalti.

"Though the sky be dark, and the voyage be long, Yet we never can think we were rash or wrong..."

In rest, ramane cum am stabilit, daca Dunkirk v-a tinut aproape de ecran, sigur o va face si 1917!