Usi fermecate

 

Mohsin Hamid - Exit West

De multe ori, cartile nascute in mijlocul unor conflicte sociale, etnice, nationale, au o adancime a lor, un mod de a privi lumea sumbru si datator de speranta in acelasi timp, care imi atrage mai mereu atentia. Pentru ca dincolo de apropierea de un fenomen social aparut intr-un context istoric, atunci cand au o idee clara despre propria abordare, se orienteaza spre oameni, sugereaza in loc sa arate, pastreaza un pic de senin ce contrasteaza cu norii adunati din toate partile si pot sa aleaga dintr-o realitate prea apropiata in timp, confuza ca un labirint si generatoare de subiectivism, acele detalii care pot avea impact si asupra celor indepartati de ea. Cum sa mai scrii despre imigratie in ziua de azi, cand deja s-a scris atat, fara sa repeti ceea ce au spus altii, si totusi sa sensibilizezi cititorii? E o misiune dificila. 

Nascut in Pakistan, de unde a plecat cu familia la varsta de 3 ani,  revenit la 9 ani si apoi plecat din nou la 18 la studii, osciland apoi intre tara de origine si New York, Londra, Italia sau Grecia, Mohsin Hamid pare sa fi gasit secretul acelor usi fermecate despre care ne vorbeste in cartea sa. In schimb Saeed si Nadia, personajele ei principale, s-au nascut si traiesc intr-unul din acele "orase care se clatina pe marginea abisului (...) caci in momentul acesta ne vedem de maruntele noastre treburi ca de obicei, iar in urmatorul suntem pe moarte, iar eternul nostru iminent sfarsit nu pune punct inceputurilor si mijlocurilor trecatoare din viata noastra pana in clipa in care totusi o face". Sunt tineri, se descopera unul pe altul si lumea din jur. Ea este o rebela independenta ascunsa sub faldurile vesmintelor negre si lungi pentru a evita problemele, el mai timid, mai introvertit si mai conservator. Insa relatia lor nu apuca sa infloreasca in pace, fiindca orasul devine tinta fanatismului, a fundamentalismului. 

In atmosfera linistita de la inceputul cartii se strecoara anticiparea violentei ce va lovi curand, o tensiune surda, prin aluzii cu rol de sentinte privind imposibila perspectiva a unei vieti normale, o iminenta prabusire in haos. Singura salvare este magia, apar usi fermecate ce se deschid spre taramuri ale sperantei: 

"Intre timp, Saeed si Nadia isi dedicasera timpul si energia unui singur scop, acela de a gasi o cale de a fugi din oras, iar de vreme ce rutele terestre erau cvasiunanim considerate prea riscante pentru a te aventura pe ele, asta insemna sa investigheze posibilitatea de a obtine libera trecere prin usi, in care majoritatea oamenilor pareau acum sa creada, mai ales de cand orice tentativa de a folosi sau de a tine secreta o usa fusese proclamata de catre militanti un delict care va fi pedepsit, ca de obicei si oarecum lipsit de imaginatie, cu moartea si, de asemenea, fiindca persoanele care aveau radiouri cu frecvente scurte pretindeau ca pana si cele mai reputate agentii de stiri internationale confirmasera existenta usilor si, intr-adevar, acestea se aflau pe masa discutiilor liderilor lumii ca o criza globala majora."

Alegand un drum facut din sacrificii si renuntari, cei doi inteleg ca nu mai exista posibilitate de revenire. Ceea ce nu au stiut insa in momentul plecarii a fost ca poti fugi de oroare, dar ea poate venit dupa tine, sub forma unor conationali ce lovesc in inima Europei, starnind neincredere fata de toti cei proveniti din acelasi loc, multi plecati tocmai pentru a fugi de acesti "militanti" (niciodata numiti talibani in carte). Romanul contine secvente ce dau de gandit, incepand cu acele placeri marunte care pentru noi sunt rutina, ca de exemplu a face un dus ca senzatie de regasire a demnitatii umane. Intr-un fel, mi-a amintit de Ruta subterana a lui Colson Whitehead, o alta reconstruire simbolica a unui drum spre libertate. Cate o secventa fugara din alt colt de lume ne aduce aminte ca pretutindeni exista nevoia de a fugi spre sau de ceva, dar si amenintarea xenofobiei.  

Mi-au placut aceasta metafora a usilor, o comprimare a spatiului in contrast cu distanta ce creste intre oameni si a trecerii dintr-o lume devenita ostila in alta ce poate deveni, la randul ei, ostila (sau nu) atunci cand ajungi in ea, tonul amar, format din regrete si posibilitati neimplinite, din drumuri paralele si singuratate, frazarea ampla, curgatoare, magia care se insinueaza in realitatea cruda. E un echilibru intre toate lucrurile carora le acord de obicei atentie care, fara sa o transforme intr-o carte wow (pentru ca recurge la mijloace pe care le-am intalnit in alte parti si e tot mai greu sa gasesc carti wow, cam vreo 2-3 pe an, ceea ce inca e bine), mi-a atins o coarda sensibila.