La marginea padurii, o fata...

  

Maggie O'Farrel - Hamnet 

 

"La marginea padurii, o fata.

Inceputul acesta ascunde o promisiune din partea povestitorului pentru ascultator, ca un biletel indesat intr-un buzunar, o aluzie ca urmeaza sa se intample ceva. Oricine s-ar afla in preajma ar intoarce capul si ar ciuli urechile, formandu-si deja in minte o imagine a fetei, poate croindu-si drum printre copaci sau stand langa zidul verde al unei paduri."

Se cunosc foarte putine lucruri despre sotia reala a lui Shakespeare, mult mai putine decat despre actrita omonima din zilele noastre. In principal, se stie ca era mai mare cu 8 ani decat el, ca era deja gravida cand s-au casatorit, casnicia lor a durat 34 de ani, pana la moartea scriitorului traind mai mult separat si, prin testament, el i-a lasat ca mostenire "al doilea cel mai bun pat". Unii au interpretat asta ca pe o ironie, altii au vazut un simbol al fidelitatii conjugale, tinand cont ca patul cel mai bun era cel pentru oaspeti si ramanea primului nascut iar al doilea era patul matrimonial. Insa totul este invaluit in ceata timpului si a cutumelor din vremea dinastiei Tudorilor... Asa ca un roman care sa o aiba ca personaj central pe Anne, redenumita Agnes, are libertatea de a fantaza cat doreste asupra destinului ei. Pe marginea unei biografii cvasinecunoscute este suficient loc de creat broderii. 

La inceput, parca ajungem intr-o poveste, de dragoste. El nu poarta nume, este "sotul", "fiul lui John", "meditatorul de latina", apoi "tatal" si "sotul lui Agnes". Ea, atinsa de darul magiei, poate prevesti viitorul, cunoaste puterea tamaduitoare a plantelor, intelege dintr-o privire caracterul si ce este in mintea, trupul si sufletul oamenilor. Din cand in cand, prin aceasta tesatura romantica ce se construieste, tropaie nerabdatoare si speriate talpile unui copil. Cei mari, ocupati cu treburile lor, nu ii dau prea multa atentie, mai ales cand un altul este bolnav si sunt atatea de facut intr-o gospodarie. 

Chiar daca romanul se intituleaza Hamnet, personajul sau central nu este copilul, prezent sau absent, ci Agnes, sotia care si-a pierdut sotul in valtoarea vietii din Londra, mama care si-a pierdut copilul, nu o data, ci de doua ori, pentru ca fiecare are modul lui de a-si trai durerea si poate ca un gest vindecator pentru unul poate accentua suferinta altuia. 

Maggie O'Farrel creeza o atmosfera, reinvie partial o lume disparuta, are cursivitate si a scris o carte ale carei pagini se intorc singure, ceea ce pentru unii inseamna captivanta, pentru altii doar faptul ca gasesc o anumita delectare in asteptarea a ceva care sa-i surprinda, lucru care se poate intampla sau nu. Aici nu. Reteta pe care o urmeaza e una arhiuzata literar in ultima vreme: 1. se ia un personaj secundar al unui context istoric (de obicei feminin), nu stiu cum se face, dar autoarele au mai mult inclinatia asta spre romantare, poate si dintr-o dorinta de a le face dreptate celor pe care istoria le-a neglijat timp de secole; 2. se investesc in el puteri speciale (superpowers, cum s-ar zice in BD-urile si filmele cu supereroi), i se atribuie un caracter neconventional, un spirit liber si plin de compasiune care sa-l faca apropiat cititorilor, mai ales cititoarelor usor de sensibilizat de ideile feministe prin reabilitarea unei sotii pe care timpul a lasat-o cu totul in umbra sotului; 3. se construieste o poveste pe marginea evenimentelor cunoscute, in cazul de fata moartea unicului fiu al lui Shakespeare; 4. se obtine un bestseller care, fara sa impresioneze literar, devine indragit de public. 

Daca ar fi fost doar asta, dar bine facut, as fi recunoscut tiparul si as fi mers mai departe. Va jur, am avut toata bunavointa fata de carte - dar si ceva asteptari - dupa ce am vazut in jur doar cronici si impresii elogioase si am incercat pana la ultimul rand sa-i gasesc calitatile minunate. Insa nu am putut, lipsa de originalitate nu se opreste la urmarea retetei. Personajele par oarecum desprinse din basmele pentru copii, avem nu una, ci doua perechi de frati protectori cu surorile lor, in primul caz apare si mama vitrega, de sicanele careia sora trebuie ferita, in al doilea se recurge la miraculos si supranatural pentru a aduce salvarea surorii. Aceasta tusa de fantastic strecurata in mijlocul tragediei contrasteaza cumva cu mesajul, cu durerea, o dilueaza, transportand-o intr-un context in care orice e posibil, deci nu avem motive de ingrijorare pentru soarta personajelor... Descrierile de natura au o aroma de compunere scolara, bine facuta, ce-i drept, dar cumva simti preocuparea autoarei de a gasi epitete potrivite si a le pune cuminti la locul lor. Si tonul general are un iz melodramatic ce mi-a amintit de Philippa Gregory, ceea ce nu e chiar un lucru bun pentru mine.

Multi au citit si vor citi Hamnet, prea putini Hamlet. Recunosc, nici eu nu am facut-o, sunt alte piese shakespeariene si sonete pe care le-am citit. Cum tind sa functionez dupa principiul "cartea sau filmul, care-mi iese in cale primul", am vazut transpuneri in scena ale piesei, cel mai mult mi-a placut, acum vreo 20 de ani, cea cu Marcel Iures in rolul titular, de la Bulandra, poate si pentru ca a fost singura vazuta live, pe scena, nu pe ecran. Dar in timp ce Hamlet va continua sa traiasca pe scenele lumii, Hamnet e doar un divertisment trecator, o paranteza...