Scrisoare catre o fiica abia nascuta

  

Karl Ove Knausgard - Primavara 

 

Din toamna trecuta incoace, la inceputul fiecarui anotimp citesc cate unul din cele patru volume ale tetralogiei anotimpurilor, inceput de autor pe vremea cand fiica sa cea mica inca nu se nascuse. Acum, la inceputul primaverii, ea are deja trei luni si face parte din viata de zi cu zi a familiei fizic, nu doar ca o idee abstracta asteptata cu nerabdare si neliniste. Nu stiu de ce continui sa leg lectura celor 4 volume de curgerea anotimpurilor, mai ales ca ele se insira destul de anapoda in ultima vreme (iar a venit iarna!) si nu as putea spune ca in carte alcatuiesc un fundal ce transmite o anumita atmosfera, sunt doar repere temporale ale existentei, ale momentului cand au fost scrise reflectiile. Dupa cum ne-a obisnuit Knausgard, volumele cuprind cam orice tine de viata de zi cu zi, de gandurile ce-i trec prin minte sau amintiri insuflate de o anumita scena ori asociere de idei.

Daca volumele precedente erau alcatuite dintr-o serie de consideratii legate de lucrurile si fenomenele din jur si pe alocuri de concepte abstracte, la fel de fara legatura cu timpul strict, al perioadei respective a anului,  urmand doar sirul gandurilor, de data aceasta scriitorul si-a structurat cartea in trei capitole, cate unul pentru fiecare luna, si un epilog, revenind mai degraba la stilul cursiv ce-l poarta de la o intamplare la un moment din prezent, de la o amintire la un subiect de meditatie care l-a consacrat in Lupta mea. Ceea ce incepea ca o scrisoare la persoana a doua pe care nou-nascuta sa o poata citi peste ani s-a metamorfozat in reflectii cu tenta intima, amintiri, ganduri, consemnari ale timpului ce trece, cu minutiozitatea "celui mai indiscret barbat din lume", cum il numea fosta sa sotie si mama celor patru copii ai lui, pe care nu o iarta nici de data asta, introducandu-ne in culisele tulburarilor sale psihice.

"Nu stiu cum va fi viata ta, nu stiu ce se va intampla cu noi, dar stiu cum e viata ta acum, ce facem noi acum, si, fiindca tu n-ai sa tii minte absolut nimic, nici cel mai mic detaliu, am sa-ti povestesc o zi din viata noastra, din cea dintai primavara pe care ai petrecut-o cu noi." Cam asta ar fi continutul primului din cele trei capitole, pe care l-as compara cu un album foto. Fotografiile sunt insa alcatuite din cuvinte, inlocuind clipa captata de obiectiv cu o secventa in miscare. Banalitatea cotidiana este documentata in fiecare moment al ei, chiar si in cele mai intime, petrecute acolo unde oamenii de obicei se duc singuri si nu prea le place sa stie ca intreaga omenire ii priveste...  Consemneaza minutios fiecare aspect din viata unui tata cu patru copii, cu gandurile ce-i trec prin minte in curgerea zilei, intr-o copie fidela a vietii. Nu toate fotografiile din albumul de care spuneam sunt de acasa. Amintirile ne poarta in Australia sau intr-o vacanta pe o insula suedeza. Intre ele, filme, carti, viata, ganduri mai mult sau mai putin interesante, una din partile mele preferata a fost cea despre atasament si sinucidere. 

Insa tonul intim mi-a dat pe alocuri o senzatie de stinghereala mai pronuntata chiar decat in Lupta mea, o carte pe care, desi urmeaza acelasi procedeu, tind sa o asimilez cu un roman, punand o doza de detasare intre mine si autor. Aici parca invadam viata unui cuplu cu copii, dadeam buzna in intimitatea relatiei tata-fiica, fara sa ma fi invitat cineva. Desigur, faptul ca totul se publica intr-o carte este el in sine o invitatie fara echivoc. Insa mai sunt si detalii care ma fac pe mine sa ma simt prost pentru felul in care autorul nu se simte prost in fata sotiei sale sa o dezgoleasca afectiv in public sau sa ne dea detalii de(spre) cacat... la modul propriu.

Un drum cu masina cu fiica cea mica la spitalul unde se afla internata mama ei, nu lipsit de ceva peripetii, genereaza alte si alte amintiri. Senzatia generala a fost aceea a unui volum de memorii, uneori relevante, de interes general, cu momente de instrospectie sau impresii despre carti si filmele lui Ingmar Bergman, alteori cu picanterii si prea multa disectie a ceea ce trece prin intestinul gros si se opreste in vasul toaletei. 

Ma uit ca traducerea a fost facuta, din pacate, dupa versiunea engleza, nu din original. Mi s-a parut cam ciudat ca familia are "banci" in casa, dar la intrarea in clasa, la scoala, sunt "canapele". Asta si pentru ca norvegianul benk poate defini cam orice, de la banci la canapele (uneori se mai precizeaza sofabenk, dar nu neaparat) si chiar masute decorative mai alungite, deci confuzia se poate sa fi aparut in traducerea initiala. De-asta nu imi place deloc practica traducerii in limba romana dintr-o alta limba decat cea in care a fost scrisa cartea, ca oricum traduttore, traditore, se dubleaza astfel potentiala tradare.

Fiecare dintre cele patru volume are si o parte vizuala, cu lucrari ale unor artisti plastici, Anna Bjerger se numeste pictorita ale carei lucrari ilustreaza Primavara. Nu stiu daca Knausgard s-a dorit un Vivaldi literar, dar incepe sa devina prea previzibila reteta literara pe care o urmeaza si sunt momente cand sare calul... Dar fluxul asta al constiintei cu care ma poarta de la una la alta prin viata lui are ceva care ma atrage. Sa fie felul in care priveste viata? Modul in care isi alege cuvintele pentru a crea imagini vii, colorate? Un anume mod de trai care ma introduce mai adanc in realitatile cotidiene ale vietii in Scandinavia? Cate un pic din fiecare.