Ciudat, strain, diferit

 

Olga Tokarczuk - Povestiri bizare 

Olga Tokarczuk probabil ca si-ar gasi locul intr-un top 10 personal al autorilor in viata, daca as face asa ceva, dar nu fac pentru ca nu imi plac clasamentele in alte domenii decat sportul, literatura nu-i o competitie, am spus-o doar ca un mod de a zice ca imi place foarte mult. I-am citit cam toate cartile traduse, in timpul cand nu mai scriam pe aici, asa ca, uitandu-ma in urma, vad ca singura despre care am vorbit era Ratacitorii, acum mult timp, cred ca a fost volumul prin care am facut cunostinta cu autoarea, pe vremea cand nu primise inca premiul Nobel. Revin acum - si parca imi pare rau ca nu mi-am consemnat impresiile despre acele carti pe care le-am iubit atat de mult - Poarta-ti plugul... si Straveacul... pe care le recomand cu mult drag oricui imi viziteaza coltul de lume, mai ales prima - cu o alta carte ce mi-a starnit curiozitatea si nerabdarea copilului ce isi despacheteaza cadoul de sub bradul de Craciun. 

Mi s-au promis povestiri "bizare" si de bizarerii am avut parte din plin. Din momentul cand deschid cartea, aproape ca nu pot sa ma opresc din citit. Ma poarta de-a lungul timpului, din secolul XVII pana intr-un viitor nedefinit, pentru a crea povestiri stranii, ce devin pretexte de analiza a naturii umane confruntate cu necunoscutul. De la spaimele unui copil generate de strainul pe care il vede in fiecare noapte langa patul sau pana la victima-zeu din ultima povestire, ce are potentialul unui roman, prea scurta pentru a cuprinde intregul univers pe care il construieste, mecanismul general care activeaza bizarul este acelasi cu cel al picturilor suprarealiste in care elemente luate individual sunt cat se poate de reale si normale, dar alaturarea dintre ele produce confuzie, saltul in afara cunoscutului, dincolo de granitele lui. Daca mai adaugam si limbajul expresiv, capabil sa creeze imagini puternice in minte, singuratatea sau moartea ca prezente aproape constante, ce dau apasatoarea angoasa a intalnirii cu sfarsitul, ciocnirea cu strainul care traieste dupa alte reguli, avem deja bazele unei carti pe atat de bizare pe cat sugera titlul. 

Dar e mai mult decat atat, cam de fiecare data aflam locuri si personaje neobisnuite, insasi teama de alteritate activeaza confruntarea cu ea intr-o forma daca nu amenintatoare, cel putin inconfortabila. De exemplu, medicul unui rege ce-l insoteste pe acesta in Polonia intr-o calatorie, venit de la Curtea franceza a anilor 1600, anticipand ostilitate si salbaticie, le regaseste sub forma a doi copii cu pielea verde, parte a unui popor ce preia trasaturi din imaginarul basmelor cu elfi. "Periferiile lumii ne stigmatizeaza pentru totdeauna cu nevolnicia lor misterioasa", este concluzia celui fascinat de plica polonica, un fel de rasta mai solida si mai compacta. 

Alte povestiri sunt ancorate in cotidian, insa si acolo iesirea din el are loc brusc, sub forma razbunarii post-mortem a unei mame pe fiul ei ori a unei schimbari a realitatii sau a perceptiei ei ce poate produce personajului, dar si cititorului, nedumeriri si neliniste. Unele detalii, chiar daca nu sunt iesite din comun, cand sunt plasate intr-un anumit context, privite dintr-un unghi diferit, creeaza impactul, definesc neobisnuitul.

Imbratisam perspectiva si disconfortul celui ajuns intr-un spatiu necunoscut, cu randuieli diferite. Confruntarea cu ceilalti sau cu sine insusi, generata de intalnirea cu ei, este condusa cu o tensiune ce nici nu are nevoie de un conflict propriu-zis pentru a-si implini menirea, mocneste in cuvinte, gesturi, priviri, taceri, imagini distorsionate ale realitatii. O specialista in psihologie cognitiva ajunsa intr-un loc strain neprecizat, gazduita in noaptea sosirii intr-o manastire, are parte de o experienta mistica. Insa detaliile se acumuleaza treptat, tensiunea este bine dozata, incat Muntele Tuturor Sfintilor, la fel cum spuneam si despre Calendarul sarbatorilor omenesti (acestea fiind ultimele si cele mai lungi povestiri din carte) ar putea reprezenta subiect de roman sau scenariu de film. Le mai amintesc si pe cele patru femei ciudate, identice, cu roluri diferite, ce pot fi decuplate, un alt mod de rasturnare a perspectivei, ce conduce la o forma de SF existentialist.

Imi plac salturile in fantastic, imi plac derapajele normalitatii in bizar si, mai mult decat orice, cred ca si daca mi-ar descrie un carabus nefacand nimic, doar stand si stralucind in soare, surprinzandu-i irizatiile carapacei, tot mi-ar placea Olga Tokarczuk. Are o forta ce nu se dezminte, indiferent cat si despre ce ar scrie. Si mai are ceva ce desprind cam din toate textele ei: dragostea pentru animale si pentru natura, o apropiere tandra si respectuoasa fata de planeta noastra suferinda... Chiar daca aici sunt rare momentele cand ele se strecoara in fragmentele atat de diferite si totusi atat de unite intr-o imagine stranie a lumii, le simt, le vad, imi sunt foarte dragi! Ca, de altfel, intreaga carte.