Exercitiu de admiratie

  

Jose Luis Peixoto - Autobiografia 

Atunci cand in 2003 una dintre trupele mele preferate, Moonspell, scotea unul din albumele mele preferate, The Antidote, il insotea o carte-sora, de un anume José Luis Peixoto. Fiecare dintre cele 10 piese ale albumului isi regasea corespondenta in carte, alcatuind impreuna 10 capitole ce intregeau atmosfera sumbra si poetica a muzicii, pastrandu-i spiritul, redand percutant senzatiile de frica, disperare, angoasa. Este singura colaborare de acest gen de care stiu (cel putin pe felia muzicala ce imi este aproape), al carei rezultat m-a incantat atunci. Au trecut anii, s-au publicat si la noi Nici o privire, Cimitirul de piane, Saramago insusi (unul din idolii mei literari) l-a remarcat pe acest autor pentru care avea multa admiratie, considerandu-l la vremea aceea marea speranta a literaturii portugheze. Intre timp speranta a crescut, Maestrul s-a mutat in amintiri si in istoria literaturii si a venit timpul ca discipolul sa-i aduca celui care a contribuit la formarea sa literara un omagiu. 

Poate este riscant sa o denumesc o carte omagiu, pentru ca nu este doar atat si nu este un omagiu tipic, laudativ, nu da nicidecum senzatia unei veneratii coplesitoare, ci a bucuriei de a impartasi o felie de timp in lume cu Saramago, de a-i citi cartile, de a il intalni. Sa va spun mai intai ce nu este cartea: nu este o autobiografie, in sensul traditional in care am putea-o intelege, nu este nici un roman propriu-zis, nu sunt memorii, desi ar putea fi, dar nu este nici fictiune deplina, desi ar putea fi. Este... altceva, acel altceva pe care tanjesc mereu sa-l citesc, unde granitele dintre fictiune si realitate se topesc si, atunci cand il intalnesc, ma entuziasmez fara rezerve, ma topesc si eu in carte. Pentru ca, asa cum vedem aici, literatura este parte din viata si viata devine literatura. 

Cursul cartii este la fel de imprevizibil ca si al vietii. Asa-zisa (auto)biografie scrisa la persoana a III-a debuteaza cu un asalt al unor barbati ce devasteaza locuinta tanarului José pentru niste datorii neplatite si, dupa ce pleaca, lasandu-l batut si cu casa distrusa, primul sau gand este ce bine ca nu il vede Saramago asa. Totul oscileaza intre un trecut si un prezent nedefinit in care pasii celor doi se intretaie in momente diferite ale existentei lor, se creeaza conexiuni, se contureaza imagini puternice, se spulbera reguli, de orice gen, inclusiv fizice, nu doar literare. 

Vedem cum tanarul José,  care la 19 ani se viseaza un scriitor de succes, il intalneste pe Saramago la o sesiune de autografe, fura un volum, este prins de librar; la 31 de ani, cand se afla in cautarea inspiratiei pentru al doilea sau roman, primeste de la editorul sau propunerea de a scrie o biografie a lui Saramago, prilej cu care cei doi se intalnesc pentru o serie de interviuri; ii regasim impreuna pentru scurt timp blocati impreuna intr-un lift... In viata, in vis, in carte, caile lor se intersecteaza, se indeparteaza, se apropie din nou. Amprenta lui Saramago asupra vietii lui José se manifesta in cele mai ciudate feluri, chiar numele lui actioneaza ca un factor de seductie asupra tinerei cu care José incepe o relatie. 

Intreaga carte pare scrisa la granita dintre palpabil si ireal, dintre concret si vis, cu fuioare de ceata ale imaginatiei ce se destrama pentru a ne readuce in realitate. Pentru ca realul si irealul devin simple conventii literare, ce se topesc una in cealalta, se dizolva, ca intr-un vis in care din cerul Lisabonei incepe sa ploua cu volume de Saramago exact in momentul cand acesta este anuntat castigator al Premiului Nobel. Timpul nu are o curgere continua, ci este alcatuit din momente, traite sau inchipuite. 

Un sinopsis al cartii este imposibil, desi am incercat sa redau cateva imagini, cateva tablouri, un pic pentru a intriga, pentru a trezi curiozitatea. Insa cartea asta nu se poate povesti, ci doar sorbi, cuvant cu cuvant. Nu este vorba (doar) despre actiune, desi avem istorii peste istorii printre istorii suprapunandu-se altor istorii, ci de un intreg imposibil de fragmentat, din care fac parte si consideratii despre viata, creatie, literatura, realitate. M-au impresionat modul in care sunt portretizati protagonistii, modul in care se construieste o proza rafinata ce m-a dus cu gandul la Manual de pictura si caligrafie (unul din multele volume ale lui Saramago amintite in carte) prin felul in care realitatea este transpusa in arta.

Totul e autobiografie, spune José. Si sunt multe piste inselatoare in carte, un joc cu cititorul, pentru ca Autobiografia e o oglinda asa cum si noi suntem o oglinda (...) Insa nu te increde prea mult in oglinzi, oglinzile distorsioneaza. Iar biografiile? Biografiile sunt depozite pentru convingerile pe care le-au avut ceilalti despre noi. Nu exista certitudini, nici o realitate perceputa la fel de toti cei care o traiesc. Asa ca nu exista nici un drum conventional care sa duca la surprinderea esentei unei existente. Prin urmare, cel mai frumos mod in care poate fi captata este in efemerul clipelor ce o alcatuiesc, intr-un mod in care spatiile necompletate sa lase fiecaruia libertatea de a o face. Dincolo de ele, ramane un omagiu, personaje din romanele lui Saramago se plimba libere prin carte, la fel ca si imaginatia cititorului, ce-si poate urma propriul proces de creatie. Cum spune Saramago la un moment dat, cu totii suntem scriitori. Doar ca unii scriem, altii nu :).