sâmbătă, 10 aprilie 2021

Mod de viata american

Cele doua filme despre care vorbesc mai jos au cateva puncte comune: ambele au primit nominalizari la Oscar, cel dintai pentru cea mai buna actrita in rol secundar (Glenn Close) si machiaj, al doilea cam pentru tot ce conteaza, incepand cu cel mai bun film/regie/actrita in rol principal... Ambele au un ton poetic, elegiac, contemplativ, care intr-un caz functioneaza, in celalalt mai putin si voi povesti mai jos de ce. Ambele surprind o atmosfera a ceea ce s-ar numi America profunda, cea a oamenilor care traiesc departe de marile metropole, la periferia "visului american" de implinire si succes.

 

Hillbilly Elegy (2020)

Acum 20 de ani, Ron Howard dadea lovitura cu A Beautiful Mind, filmul recompensat cu 4 premii Oscar. Desi este un regizor prolific, nimic de dinainte sau de dupa nu s-a ridicat la acelasi nivel. Si nici filmul de fata nu o face. Scenariul sau porneste de la volumul de memorii al lui J.D. Vince ce poarta subtitlul A Memoir of  a Family and Culture in Crisis. Si exact asta este, povestea a trei generatii ce o reflecta pe aceea a Americii albe sarace in care este posibil ca multi americani sa se regaseasca. Dar nu este un film care poate transcende granite, care poate impresiona sau sensibiliza intr-un fel spectatorul neimplicat direct, in mintea caruia peste acea categorie sociala s-a cam suprapus in ultimii ani, inevitabil, eticheta de "trumpisti". Insa nu asta e problema, ci tonul amortit pe care il adopta filmul: nu amuza, nu intristeaza, nu starneste nici un fel de participare afectiva, cumva soarta personajelor, lupta lor interioara mi-a ramas straina si incepusem sa ma uit tot mai des la ceas sa vad cand se termina plictiseala asta pe care am urmarit-o pana la capat sperand ca va interveni ceva care sa rastoarne perspectiva, sa aduca un detaliu pentru care sa fi meritat vizionarea. Am avut rabdare, dar rabdarea nu mi-a fost rasplatita. O mama care se lupta cu depresia si dependenta de droguri, o bunica ce devine mama pentru nepot asa cum nu a stiut sa fie pentru fiica ei, un lant al dezmembrarii familiei ce propaga ideea tatalui absent sau violent, un fiu/nepot ce reuseste sa rupa acest lant... Ok, si? Unde sunt ingredientele ce transforma un scenariu banal intr-unul sclipitor? Unde e umorul? unde e amaraciunea? unde e un strop de dinamism? fara dinamism, uitasem, e o elegie... unde e stratul acela care, dincolo de actiunea propriu-zisa, poate face spectatorul sa-i pese de ea la un alt nivel decat acela al eventualei regasiri in personajele de pe ecran? Nu aici, nu in filmul asta. Are actori buni, dar ei nu sunt suficienti pentru a imprima forta unui film lipsit de vlaga, de acele accente (sociale, psihologice sau de orice alt fel) care sa-l transforme intr-un film remarcabil. Ramane un Oscar bait al implinirii personale, al evadarii dintr-un mediu ce predispune la esec...

 
 Nomadland (2020)
 
Cam asa se face, domnule Howard, atunci cand vrei ca filmul sa aiba si poezie, si adancime, si sa atinga pe cineva din afara cercului celor implicati in productia sa!  Chloé Zhao a pornit in adaptarea sa tot de la o carte, cea a Jessicai Bruder, o jurnalista care, pentru a se documenta asupra subculturii pe care o studia, a petrecut mai multe luni colindand America si traind in camper... Adica implinind visul meu migrator, intotdeauna mi-am dorit sa pot petrece vreo 6-8 luni pe an intr-un camper (nu mai mult, ca vine frigul si vreau in barlog!), sa ma stabilesc unde imi place mai mult,  sa traiesc si sa lucrez in mijlocul naturii... Insa in film nu este vorba despre un vis, ci despre o nevoie, uneori o constrangere. Si, pastrand acel ton de elegie care a picat prost in Hillbilly..., reuseste sa-si puna in valoare subiectul, sa se apropie de el cu empatie, interes, delicatete. 
De la primele cadre, fara sa stiu nimic dinainte, pentru ca am evitat orice spoiler, sa nu-mi influenteze vizionarea, am avut senzatia ca privesc un documentar. Si totusi, Frances McDormand e actrita, o stiu prea bine, nu poate fi chiar atat de real pe cat pare... Ulterior aveam sa aflu ca nici cei mai multi dintre protagonistii filmului nu au stiut ca sunt parte dintr-un film artistic, crezand tot timpul ca participa la filmarea unui documentar despre stilul lor de viata si ca Fern (Frances McDormand), Dave (David Strathairn - mai cunoscut de mine ca Ashford din The Expanse) si care or mai fi fost actori reali sunt cu adevarat ceea ce pretind a fi, parte din cultura mobile living
Filmul reuseste foarte bine acest mix dintre realitatea unui mod de viata si fictiunea unui personaj ce se integreaza perfect in decor. Sa urmeze al treilea Oscar al lui Frances McDormand care, vorba cuiva din apropiere, e suficient sa iasa din casa pentru a primi o nominalizare :)? Nu stiu, dar cu siguranta stie sa aleaga rolurile si filmele care sa o puna in valoare. In cazul de fata, o interpreteaza pe Fern, o femeie pentru care stilul de viata nomad este, in acelasi timp, o constrangere materiala si spirituala. Asa cum este, de altfel, pentru multi dintre acesti americani cu care se intalneste de-a lungul drumului sau. 
Nu pot si nici nu vreau sa incerc sa povestesc prea multe despre film, pentru ca este bazat mai mult pe sentimente, experiente de viata individuale legate de pierderi, economice sau fizice, pe o anumita melancolie ce spune mai mult decat cuvintele. Toate aceste trairi au forta de a iesi din ecran si a-si coplesi privitorul, insotite de o poezie a imaginilor si a coloanei sonore ce le amplifica. Se arata mult (cum traiesc concret acesti oameni, cum isi castiga existenta, cum migreaza), dar se sugereaza si mai mult, camera reusind sa patrunda pana in sufletele lor, cu discretie, fara sa emfatizeze drama, si, prin aceasta, facand experienta vizionarii una memorabila.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.