Viata nu-i in alcool

  

Amy Liptrot - Luminile Nordului 

 

Ca sa nu va inchipuiti ca fac apologia alcoolului dupa ce am scris in postul trecut despre Druk, sa vorbim un pic si despre reversul monedei. Mai ales ca in perioada asta de frustrari si constrangeri ne vine tuturor sa ne urcam putin pe pereti si, ca sa ne pastram echilibrul, ne cautam tot felul de cai de evadare, de la binging compulsiv la alcool, de la indopat in nestire la invatatul unei limbi straine. Si, judecand dupa zgomotele din jur, cel putin la mine in bloc, pasiunea pe care multi si-au (re)descoperit-o anul asta pare sa fie manuirea cu talent a bormasinii, care probabil le aduce satisfactii nebanuite dar adauga inca un strat de stres pe psihicul faramitat al vecinilor nevinovati. Cat imi doresc sa fiu departe de toate astea, sa ma teleportez in acele locuri cu intinderi vaste si pustii pe care le iubesc atat de mult! Daca nu o pot face fizic, macar literar incerc sa ajung cat de des pot in atmosfera lor. 

Cu cartea asta nu am ajuns chiar in Norvegia, dar pe-aproape, la vreo cateva sute de kilometri, pe partea cealalta a Marii Nordului, in arhipelagul Orkney din nordul Scotiei. O zona cu clima aspra, cu ferme rasfirate, cu spatii largi si putin populate, cu vibratii ale pamantului, cu suierat de vanturi sarate si valuri amenintatoare,  cu colonii fascinante de pasari, cu spiridusi si creaturi malefice traind in imaginatia localnicilor. Uneori nu spiridusii, ci demonii mintii sunt cei care ajung sa-i ia in stapanire, sa ii scufunde in intuneric, asa cum marea agitata mai face uneori cu navele de pescuit, esuate printre stancile de pe coasta.  

Asa arata insula unde s-a nascut Amy Liptrot, autoarea unui volum de memorii ce poate fi citit si ca un roman, impletind istoria luptei cu o dependenta cu documentarul in stilul David Attenborough, o reteta ce mie mi-a mers la suflet. Maretia naturii, cu spatii deschise sfichiuite nemilos de rafale de vant, cu valuri izbindu-se zgomotos de stanci si pasuni intinse in jurul fermelor, aceasta bucata de pamant delimitata de nesfarsirea oceanului este decorul copilariei autoarei, ce reda imaginea unei imensitati resimtite ca o inchisoare. 

"Imi gasesc locul preferat: o bucata de lespede balansandu-se precar pe varful unei stanci. In adolescenta veneam aici, cu castile pe urechi, imbracata frumos si frustrata, privind orizontul, dorindu-mi sa evadez. De aici priveam valurile imense spargandu-se de stanci, pescarusii si avioanele de lupta zburand peste mare."

Vremea aspra, cu manifestari extreme, modeleaza si mintea localnicilor, care ajung ei insisi sa aiba astfel de manifestari, poate si ca un mijloc de adaptare la mediu, de pierdere in decor. Amy Liptrot nu se sfieste sa ne povesteasca despre familia sa: o mama ultrareligioasa, un tata cu tulburare bipolara, o fiica alcoolica, si anume ea... Pentru ca in iuresul vietii de noapte a capitalei, dezradacinata si pierduta, traind intre slujbe temporare, dezamagiri inecate in sticle de vin, nopti petrecute intr-o stare de semiamorteala, ajunge sa se piarda pe sine, sa se transforme intr-o epava ce-si cara iluziile stralucirii si succesului londonez. Ceea ce citim in cartea asta este o marturie sincera, uneori brutala, o confesiune a decaderii si a ridicarii, a salvarii prin regasirea radacinilor. Betia cauzata de alcool e inlocuita cu alta, aceea a naturii, atunci cand, dupa ce a pierdut tot, ajunsa intr-un punct critic al degradarii si al pierderii sperantei, se hotaraste sa se intoarca acasa, pe insula, dar si intr-un "acasa" sufletesc, al mediului familiar. 

Tonul alterneaza intre confesiune si reportaj, intre lupta personala si partea de istorie si civilizatie a arhipelagului Orkney. Mi s-au parut foarte interesante detaliile despre fauna, flora, indeletniciri, obiceiuri, condimentate cu genul de amanunte care m-au fascinat mereu: ce aduce marea, ce poarta cu ele vanturile... Si eu colind plajele pustii si scotocesc cu pasiune printre "ofrandele" depuse de ape pe tarmuri: bucati de sticla slefuita, scoici, maruntisuri stralucitoare... Cel mai valoros lucru pe care l-am gasit vreodata a fost un inel de argint, pe care apoi l-am pierdut. "Lucrurile pe care le aruncam in mare se intorc la noi." Poate inelul a plecat sa-si caute proprietarul de drept... Amy Liptrot are parte de descoperiri mult mai captivante, traind intr-o zona unde esueaza nave, unele aflate pe fundul marii de sute de ani. 

Titlul sub care a aparut versiunea in limba romana, desi se indeparteaza de cel original, mi se pare unul potrivit. M-a dus tot timpul cu gandul la  Aurora Boreala, straturi peste straturi de lumini si umbre, cam asa cum adauga si cartea. O singura mica nemultumire am avut, legata de numarul destul de maricel de typos din traducere, dar, vorba zicalei,  "numai cine nu munceste nu greseste"...