Ma Rainey's Black Bottom (2020)
Ecranizare a unei piese de teatru cu acelasi nume, scrisa de August Wilson, filmul regizat de George C. Wolfe are exact feelingul unei adaptari pentru scena. Polarizat in jurul personalitatii puternice de diva a lui Ma Rainey, "mama blues-ului", una dintre primele cantarete de culoare care a inregistrat intr-un studio profesionist, el surprinde o zi in studio, cu tensiunile si conflictele care iau nastere.
Pentru ca filmul mi-a lasat senzatii amestecate, o sa separ graul de neghina si o sa fac o lista punctuala a calitatilor si defectelor, incepand cu cele din urma, ca sa las senzatiile pozitive de lectura pentru final.
Ce nu mi-a placut:
1. Previzibilitatea. In primul rand, filmul are o structura inchegata prea ca la serbarile scolare, cand fiecare iese in fata, pe scena, si-si declama rolul. Rand pe rand, membrii trupei de acompaniament, inchisi intr-o camera separata in asteptarea vedetei, isi spun povestile de viata sau auzite, parca si vezi cum in jur se lasa intunericul si reflectorul se focalizeaza asupra unuia dintre ei pentru a-si recita monologul. Este un film prea declamativ. Am inteles ca urmeaza strict textul piesei de teatru, ceea ce inseamna ca probabil nu prea imi place piesa, nu lasa loc de subtilitati si nuante... Si tot la capitolul previzibilitate, va dati seama ca aceste povesti au in centru rasismul, nu? Nu ca nu ar fi fost o realitate a epocii, insa una prea subliniata la fiecare dialog, reiterata si revizitata, accentuand frustrarile si incrancenarea care mocnesc, o tensiune surda ce va izbucni in final intr-un mod stupid si fara legatura cu cei asupra carora se indreapta adecvarata furie.
2. Ritmul. Speram ca ritmul blues-ului, cu suisuri si coborasuri, cu improvizatii si floricele neasteptate, sa dea tonul filmului, dar nu se intampla. Este o singura urcare, in crescendo, o acumulare de tensiune ce incepe pentru personajul masculin principal, Levee (Chadwick Boseman, nominalizarea la Oscar post-mortem era inevitabila, ca tot vorbeam de previzibil) cu o dimineata insorita si o pereche de pantofi galbeni noi de care este foarte mandru si se termina... nu va spun cum. Nu exista variatii, nu exista improvizatii si nu exista subtilitate.
3. Teatrul. George G. Wolfe se pare ca este in primul rand un regizor de teatru si asta se vede, isi pune total amprenta asupra filmului. Incearca sa rezolve din imagini, din miscari ale camerei, senzatia statica, sa aplaneze un pic diferentele dintre teatru si film, insa nu prea functioneaza, aceasta plimbare a camerei devine prea ostentativa, prea vizibila. Sa nu intelegeti ca-mi displac ecranizarile unor piese de teatru, sunt cazuri (si nu putine) cand dialogurile imbinate cu carisma actorilor dau dinamism intregii pelicule, nici nu mai simti ca totul se desfasoara intre patru pereti. Aici insa, numai cea din urma, singura, nu poate ridica textul suficient.
Ce mi-a placut:
1. Interpretarea. Oricat de ridicat in slavi ar fi Pantera Neagra (si nu zic ca n-ar face un rol bun, dar uneori mi s-a parut amplificat, excesiv, cam Oscar bait, in special in monologul ateu; probabil elogiile sunt partial pentru interpretare si partial pentru ca despre morti trebuie vorbit de la foarte bine in sus), pentru mine starul acestui film ramane Viola Davis. Cu un machiaj ce o face aproape de nerecunoscut, un aer de matroana primadona, cu accese de tiranie ce cuprind toata frustrarea unei rase ce poate ajunge acum, prin ea, care a capatat un anumit statut, sa le intoarca albilor umilintele suferite, este stralucitoare. Va intrebati daca si canta? Si eu am facut-o si raspunsul gasit a fost ca da, pe o singura piesa, Those Dogs of Mine, cand isi imbratiseaza iubita. Si nu este o includere pe agenda, cum am putut suspecta, adevarata Ma Rainey era bisexuala.
2. Muzica. Nu vorbesc aici despre muzica DIN film, ci despre muzicalitatea filmului, un anumit ritm taraganat, cu expresii tipice rasei afro-americane, ce completeaza si evidentiaza o atmosfera.
3. Costumele si machiajul. Am spus deja despre performanta machiajului in cazul actritei din rolul principal. Cand s-a angajat sa faca parte din castul filmului, Viola Davis a cerut in mod expres acuratete istorica. Asta inseamna ca totul sa respecte imaginea personajelor si a mediului pe care il reprezenta, autenticitatea fiind un punct forte, de atmosfera, al filmului.
4. De la blues la rock'n roll. Intelegand ca pentru albii care o inconjoara blues-ul interpretat de ea este doar o fabrica de bani, in timp ce pentru ea e insasi viata, Ma are la un moment dat o replica de genul "albii nu inteleg blues-ul". Si, dupa cum se va dovedi in final, in care un grup de albi interpreteaza o noua versiune de blues, mai accelerat, mai dansant, o viziune pe care, daca e sa ne luam dupa film, tot un negru a avut-o, putem intelege mai clar evolutia unui gen muzical, transformarea si contaminarea lui (si nu dau nici o conotatie negativa acestei "contaminari").
Una peste alta, un film caldut cu doua interpretari ce ies in evidenta, in care muzica ar fi lasata in umbra de demonstratia anti-rasista daca nu ar fi prezenta puternica a protagonistei. Asa, cele doua se balanseaza, creeaza o imagine a industriei muzicale, a unei zile de inregistrari si a modurilor in care se resimt, se manifesta si explodeaza frustrarile regate de ciocnirea intre rase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.