Graunte, vrabii, elefanti... si copii

Aproape 180 de copii dispar in India in fiecare zi. Nimeni nu stie daca mai traiesc, daca muncesc in ateliere textile insalubre, fabrici sau mine ori daca au devenit victimele traficantilor de organe sau ale retelelor de pornografie infantila. De multe ori, parintii insisi, coplesiti de griji si saracie, ajung sa-si vanda copiii si apoi sa nu-i mai vada niciodata. Exista cativa "elefanti" (si veti vedea de ce le spun astfel urmarind povestea muzicala extrasa din filmul despre care scriu in continuare), insa e nevoie de mult mai multi pentru ca situatia sa se schimbe radical decat de cate un Kailash Satyarthi, castigatorul premiului Nobel pentru Pace din 2014, care are o scurta prezenta in film. Despre disparitii ale unor copii din India este vorba in cartea si filmul de mai jos, destul de asemanatoare ca ton. Ambele aleg sa-si spuna povestea din perspectiva unui copil de 8-10 ani, turnand naivitate si inocenta peste amarul unor fapte ce se perpetueaza de ani buni, aducand prin privirea increzatoare si naiva a personajului lor o atmosfera dulce-amaruie celor doua, carte si film.

Deepa Anappara - Patrula djinnilor 

 

Colectia Anansi a editurii Pandora M nu inceteaza sa ma surprinda prin varietatea ei: de la poezie la memorii, de la romane cu mare succes de public la romane care ar trebui sa aiba mai multa vizibilitate si sa se bucure de mai multe interes, fiind adevarate bijuterii literare (voi scrie foarte curand despre unul, favoritul meu din colectie de pana acum), iata ca ajunge si la romane pentru copii. 

Asa am perceput eu Patrula djinnilor, ca pe o carte ce se poate cu usurinta citi la varsta la care descoperim Singur pe lume, Mizerabilii si alte romane care ne marcheaza existenta timpurie, probabil acum incluse in ceea ce se numeste literatura young adult. Plasata in atmosfera exotica indiana si inlocuind prezentele rauvoitoare din imaginarul occidental cu djinnii, creaturi malefice sau benefice ale mitologiei arabe, cartea e destul de trista, pana la urma... 

Cand mai multi copii cu varste cuprinse intre 5 si 16 ani din mahalaua unde traieste incep sa dispara, Jai, un baiat cu imaginatia starnita de serialele americane cu detectivi, porneste pe cont propriu o investigatie impreuna cu cei doi prieteni buni ai sai, intelegand inca de mic ca nu politia ii va ajuta.

Traind intr-o comunitate de la periferie, neglijata de autoritati cu exceptia momentului cand trebuie platita taxa de protectie, amenintata tot timpul cu demolarea, cu copii care incep sa munceasca la 8 ani sau mai devreme, cu neincredere crescanda intre musulmani si hindusi, Jai si ceilalti  nu par deranjati nici de smog, nici de saracie, nici de nesiguranta zilei de maine, realitatile lumii lor. Sunt copii si nu isi percep viata ca pe o povara, culegand din ea fiecare moment de minunare, completand imaginea dezolanta din jur cu puterea imaginatiei, bucurandu-se de orice maruntis si traind aventura cu inconstienta varstei in fata pericolelor, in timp ce ingrijorarea in randul parintilor creste cu fiecare noua disparitie . 

Spuneam ca este o carte trista, insa vocea lui Jai suprapune peste stratul intamplarilor din jur tonul amuzant, induiosator, construind acest paradox al realitatii grave zugravite in culori pastelate, al macabrului ca joaca...

Ceea ce a ingreunat putin lectura a fost abundenta de termeni in hindi, unii explicati la sfarsit, altii omisi cu desavarsire; unde sunt notele de subsol de altadata!? Ajunsesem sa imi pun un semn de carte la glosar, dar tot fragmenta cititul aceasta plimbare dintr-un capat in celalalt al cartii, ii lua din cursivitate. Si, ca o nota putin amuzanta, am zambit la olteneasca indienilor, cand am intalnit in traducere cuvinte ca "lubenita" si "a chiti" (pentru a impacheta, plia) le-am salutat ca pe niste vechi prieteni :).

 

 Jhalki (2019) 

Difuzat de HBO cu titlul 150 Million Magical Sparrows, filmul porneste tot de la o disparitie si de la o investigatie pe cont propriu. Jhalki este o fetita curajoasa si isteata ce-si iubeste atat de mult fratele incat in fiecare seara, inainte de culcare, ii leaga piciorul de al ei cu o carpa, pentru a nu-l pierde. Cand parintii ajung sa fie constransi sa-l vanda pentru a putea plati o spitalizare, Jhalki are un singur scop, sa-l gaseasca si sa-l readuca acasa. Ca in cantecul ce prefateaza filmul in care o mica vrabiuta poate declansa un intreg lant al cauzelor si efectelor (multe popoare au cate o melodie sau o poveste similara), Jhalki va porni pe urmele sale si nimic nu o va putea impiedica sa-si urmareasca scopul, intr-o calatorie metaforica dar nu lipsita de riscuri reale, asemenea celei din cantec, in care o mica vrabiuta da intreaga lume peste cap pentru a-si obtine bobul de grau. 

Nu neg ca atmosfera este cam dulceaga si romantizata, ca si cum festivalul Holi ar fi in India in fiecare zi, insa nu e ceva ce ma surprinde la productiile indiene, e in ton cu trendul general. Ca si in cartea de mai sus, problema sociala este diluata de privirea copilului, capata umor prin modul in care acesta interpreteaza intamplarile din jur si-si creeaza propriile repere. Daca pentru Jai romanele cu detectivi si povestile cu djinni erau cele care-i formau felul de a intelege lumea, pentru Jhalki este un spectacol din interiorul unei cutii magice cu o poveste animata. Acest strop de magie creeaza si impinge mai departe planul ei de nezdruncinat de a-si recupera fratele.

 

Cartea si filmul sunt destul de asemanatoare ca subiect si mod de prezentare, imaginea institutiilor - reprezentate in special de politia corupta - este la fel de proasta, dar isi ramifica finalul in cele doua variante posibile, filmul alegand drumul mai convenabil si mai optimist, in timp ce cartea lasa oroarea nespusa pana la capat, nu are acel elefant salvator, doar vrabiute gata sa isi puna viata in pericol pentru a gasi grauntele disparute. Daca nici unul dintre ele nu obtine adancime, o fac si pentru ca si-au ales protagonistii astfel incat sa induioseze, dar si sa atraga cat mai multi cititori/spectatori, incercand sa-si mentina tema in zona divertismentului. Nu cred sa fie un lucru rau si e nevoie de cat mai multe astfel de creatii, indiferent de valoarea lor artistica, pentru a genera atentie si a putea spera ca lucrurile se vor schimba candva pentru acei copii, ca vor ajunge sa traiasca in siguranta si in conditii de viata mai bune, ca insitutiile menite sa-i protejeze o vor face cu adevarat. Pana atunci, raman doar graunte disparute intr-un trunchi de copac, recuperate sau - de multe ori in viata reala - nu...