Amintiri din tinerete

Neagu Djuvara - Insemnarile lui Georges Milesco (roman autobiografic)

Personalitatea lui Neagu Djuvara ma fascineaza. In curand va implini un secol de viata (ii doresc multi, multi ani inainte cu aceeasi energie si rafinament al spiritului) dar are o vivacitate, o eleganta in maniere si limbaj care le depasesc cu mult pe cele ale unor pretinsi oameni de cultura mult mai tineri. 

In "Cuvantul inainte" al celei de-a doua editii a "Insemnarilor..." publicate la editura Humanitas, autorul nu face un secret din faptul ca Georges Milesco este un alter ego al sau, un personaj sub care se ascunde tanarul Djuvara, caracterizand-o drept "o carte trista si profund pesimista de la mijlocul vietii mele". Scrisa in anii 1958-1959, cartea a avut de asteptat 45 de ani pentru a fi publicata. Desi este subintitulata "roman autobiografic", structura, concizia si stilul sec sunt mai degraba apanajul unor insemnari de jurnal, unde personajul noteaza lapidar, in prima parte, experiente traite intre anii 1947-1957, incepand cu fuga sa nu lipsita de riscuri din Romania comunista, continuand cu sosirea la Paris, instrainarea de sotia sa, pierderea micutului Cocolos cand abia incepuse sa-l cunoasca, vestile trunchiate si sporadice primite din tara fata de care nutreste un dor nestins. Sunt insemnarile unui om care a pierdut tot ceea ce conta in viata, lipsit de speranta, cazut prada unei toropeli sufletesti din care nimic nu pare sa-l poata scoate. In scurte rastimpuri, veselia celor din jur pare sa-l molipseasca, doar pentru a recadea apoi intr-o melancolie si mai adanca, marcata de relatii sporadice care, odata consumate, il instraineaza definitiv de partenera. 

Amintirile din partea a II-a fac sa transpara formatia de ziarist si istoric a autorului cu care se identifica personajul. Cu spirit autocritic, Milesco isi considera insemnarile precedente fade, incapabile sa redea fidel trecutul, fara substanta, lipsite de profunzime. Il regasim peste doi ani, la sanatoriul "Les Alouettes" unde, de pe patul de spital, ne aduce inaintea ochilor fragmente dintr-o alta viata, de dinainte de emigrare: prezenta ocrotitoare a mamei, rigiditatea militareasca a bunicului, verile petrecute la tara in care aromele imbietoare se amestecau cu fascinatia decoperirii naturii, autoritatea bunicii, evocarea unchilor marcati psihic de consecintele razboiului, iubirea adolescentina pentru Sofia Wodinska.
Culorile luminoase si atmosfera idilica se vor estompa brusc, lasand loc, incepand cu 1941, ingrijorarii si confuziei razboiului. Sunt evocate traversarea Prutului si a Nistrului de catre armata romana, frigul, oboseala, marsuri prin canicula, caderea Odessei. Inca din 1942, eroul intuieste venirea "timpului resemnarii totale" ce se va abate peste cativa ani asupra tarii.
As fi preferat o autobiografie mai detaliata, as fi vrut ca autorul sa nu se ascunda in fictiune, sau poate sa imbrace intr-un stil mai literar pretinsa fictiune. Valoarea documentara a cartuliei este incontestabila in ceea ce priveste razboiul (de altfel, chiar daca personajul este unul fictiv, volumul este ilustrat cu fotografii din arhiva autorului), ca si faptul ca, dincolo de informatie, te face sa respiri un aer curat, venit dintr-o alta epoca, perioada interbelica fiind pentru mine cea mai atractiva in ceea ce priveste efervescenta vietii culturale, manierele cu iz usor desuet pe care le privim acum cu oarecare nostalgie amestecata cu duiosie, obiceiurile uitate astazi, ritmul vietii de zi cu zi. Dar ca incadrare literara mi se pare un hibrid care se vrea putin mai mult decat reuseste: fals jurnal cu date reale, biografie fictiva cu adanci ramificatii autobiografice, fals roman, in care stilul sec, lapidar, te face sa astepti in zadar o dezvoltare in unele pasaje, pastrand pana la sfarsit tonul unui reportaj in care sobrietatea, privirea oarecum cinica tine sub control introspectia, cartea este pana la urma doar un mod de exorcizare a demonilor interiori, un "aperitiv" concetrat care n-a facut decat sa-mi deschida apetitul pentru Amintiri din pribegie.

China secolului XX

Zhang Jie - Cuvinte nescrise

Contactul meu cu literatura chineza se rezuma pana acum la o minunatie de carte citita acum muulti ani, Carturarul mucalit de pe magura cu magnolii  - Lotus de aur, Vaza si Prunisor de primavara scrisa de un anume Lanling Xiaoxiao Shen pe la 1600 (ar trebui sa o recitesc, sa vad in ce masura s-a schimbat receptarea de la 15-16 ani), la vreo 2 autori din diaspora, Amy Tan, fiica unor chinezi emigrati in America si Dai Sijie, plecat in Franta in 1984 si la Sorgul rosu al lui Mo Yan, singurul relevant pentru ce s-a mai scris in China ultimului secol si, din cate am inteles, cel mai important scriitor chinez din zilele noastre. Asa ca, neavand o baza deloc solida in literatura chineza, marketingul si-a spus din nou cuvantul cand m-am hotarat sa citesc "cel mai premiat roman chinez contemporan". Desigur, "premiat" nu spune foarte mult despre o evaluare calitativa, sunt  destule carti la care ma indoiesc serios de obiectivismul si gusturile juriului care le premiaza, mai ales in cazul literaturii romane, dar daca mai punem si nominalizarea la Nobel avem deja niste standarde destul de inalte.
 Cartea urmeaza aceleasi repere istorice ca si Sorgul rosu, plasandu-si povestea de-a lungul secolului 20, o perioada de framantari politice, sociale, in care China a fost devastata mai intai de invazia japoneza, apoi de instaurarea comunismului si de asa-zisa revolutie culturala. Wu Wei, personajul principal, este o scriitoare celebra care nu va reusi niciodata sa scrie cartea dedicata mamei sale, Ye Lianzi. Se pastreaza doar insemnari fragmentare asupra vietii ei tragice, marturii completate de naratoare, pentru a alcatui din fragmente istoria a trei generatii de femei in cadrul istoriei mai ample, a suferintei unui popor.
Este o lume in care realitatea cruda se imbina cu credintele magice. La inceputul secolului, in satele chinezesti se pastrau inca traditii ce aveau ca scop impacarea spiritelor celor plecati,  iar tanara Ye Lianzi, singurul copil nascut viu dintre cei 7 ai bunicii Mohe, despre care Wu Wei nu ajunge sa afle prea multe, pierzand o parte importanta din memoria sangelui sau, poarta in ea inca din copilarie darul de a prevedea, de a presimti ce-i rezerva soarta. Isi va creste singura fiica, fiindca dupa Razboiul de rezistenta impotriva invaziei japoneze sotul refuza sa se intoarca la ele, trimitandu-i doar o scrisoare prin care-i anunta despartirea lor. In aceste conditii, copilaria solitara a lui Wu Wei va fi marcata de frig, batai, foamete, iar mama sa va duce o lupta disperata pentru supravietuirea lor.
Inceputa ca o dorinta de a aduce un tribut memoriei mamei sale, cartea nescrisa a lui Wu Wei se va transforma in propria sa poveste, aceea a unei femei care, ajunsa la maturitate o scriitoare celebra, se marita cu un barbat mai in varsta cu 20 de ani, Hu Bingchen, impartit intre cele doua repere feminine ale vietii sale sentimentale, Wu Wei si Bai Fan, femeia cu care va fi casatorit inainte si dupa Wu Wei.
Hedonist, egoist, grosolan, Hu Bingchen incearca sa-i minimizeze mult mai tinerei sale sotii meritele, sa atenueze diferenta de varsta umilind-o, distrugandu-i erotismul prin remarci nepotrivite si neadevarate, frustrat de o casatorie in care nu mai face obiectul idolatriei sotiei. Wu Wei este constienta ca el scrie o carte ce formeaza de fapt un colaj de studii din care lipseste orice element de noutate, lucruri deja lamurite si cercetate de altii, in timp ce orgoliosul sau sot o considera un document unic, o analiza politica si sociala cum nu s-a mai facut, dar este indeajuns de las incat sa nu si-o asume, incercand sa foloseasca un alt nume pentru publicarea ei. Casatoria lor este vazuta din afara ca una din interes, multi o condamna pe Wu Wei pentru ca s-ar fi folosit de pozitia si situatia materiala a lui Hu Bingchen, cand de fapt el a fost cel care a profitat de faima ei de scriitoare celebra.
Povestea individuala este intersectata de un mozaic de alte povesti si repere istorice, astfel ca glosarul de la inceput este binevenit, ajutandu-ne sa intelegem mai bine framantarile sociale si politice, perioadele in care s-au succedat evenimentele. Firul narativ este complex si neprevazut, se frange pentru a se relua din alt punct, ca un puzzle ce reconstituie incet-incet destinele dramatice ale unor femei puternice, care nu au incetat sa spere si sa lupte. Este ca si cum ai lua o vaza chinezeasca sparta, asemenea memoriei lui Wu Wei ajunsa in pragul dementei, si ai reconstitui-o treptat, cu migala, lipind uneori cioburi care nu par sa aiba sens dar, odata terminata munca, observi ca a iesit o mica bijuterie, slefuita cu migala, care imbina registrul epic cu cel liric, psihologia cu istoria, tumultul destinului colectiv cu ritmul cotidian, tihnit sau agitat, al zilelor traite de persoane insignifiante, cu slabiciunile, lasitatile, actele de curaj, meschinaria si onestitatea fiecareia dintre ele.
Daca in general am o problema cu scriitura feminina (nu stiu de ce femeile in literatura simt nevoia sa-si exorcizeze demonii cu atata patos, in loc sa-i trateze cu ironie, cu umor, fie el si negru, cu sarcasm, cum fac autorii de sex masculin), sa zicem ca aici reusesc sa trec cat de cat peste ea, fiindca exista o anumita poezie in stilul lui Zhang Jie si tehnica narativa a memoriei involuntare genereaza senzatia de spontaneitate, onestitate. Asa ca astept si celelalte doua volume promise ale trilogiei, fiindca multe cuvinte au ramas inca neasternute pe hartie.

Supereroi

Chronicle (2012)

Este bine sa te duci din cand in cand la un film fara asteptari prea mari. Risti sa te prinda pe picior gresit si sa te surprinda in mod placut, cum mi s-a intamplat recent cu Chronicle. Adica la ce te poti astepta cand pui in aceeasi propozitie cuvintele "superputeri" si "adolescenti americani"? Eu, cel putin, ma gandeam la un film tembelut, cu oarece situatii de un comic sau dramatism fortat, dupa caz, cu multe efecte speciale si prea putina maturitate in abordare. Acum nu spun ca am avut cine stie ce revelatie artistica si am descoperit filmul anului, departe de a fi o capodopera, reuseste sa ramana intr-o zona mai mult decat decenta. 

Trei tineri, Andrew, Matt si Steve fac o descoperire in urma carora se vor vedea inzestrati cu darul telekineziei, dar pe care incep sa-l descopere si sa-l accepte natural, reactionand cu normalitatea oricarui om care s-ar trezi intr-o buna zi ca poate face un lucru iesit din comun: panica, din ce in ce mai putina teama, entuziasm, dorinta de a-si explora cat mai adanc noile limite, de a-si controla mai bine capacitatile, confuzie, descoperirea aplicabilitatii noilor abilitati in viata de zi cu zi. Personajele evolueaza frumos si credibil, povestea n-are nimic tras de par, justificarile actiunilor sunt perfect logice si de inteles.

Ceea ce face filmul placut, punctul sau forte, este scenariul, unul care nu incearca sa forteze nota pentru a pune accentul pe spectaculos, pe senzational, ci pe firesc. Poti empatiza cu personajele tocmai fiindca te poti pune in situatia lor, iti imaginezi cu usurinta ce ai face tu daca te-ai trezi peste noapte cu o putere pe care nu ti-o cunosteai. Ce ai face tu, de exemplu, copilul nepopular, putin mizantrop dar dornic in acelasi timp de recunoasterea si acceptarea colectiva, care-si uraste tatal, sau tu, tanarul inteligent si echilibrat, constient de faptul ca poti distruge dintr-o miscare totul in jur, ca poti curma vieti. Cei trei actori sunt convingatori, dand viata unor personaje naturale, in miscare, in continua dezvoltare, facandu-ne partasi la procesul de creare si evolutie a supereroilor. Efectele sunt bine create, dialogurile firesti, scenariul inteligent constituindu-se drept raspuns la alegoria lui Platon despre Gyges, cel ce ajunge regele Lydiei gratie unui inel gasit intr-o grota care-l facea invizibil. Este o meditatie asupra a ceea ce este drept sau nedrept, asupra naturii umane corupte sau coruptibile prin modul in care un individ este situat in societate. Cu cat se afla pe o treapta mai joasa, cu atat atunci cand puterea ii creste este tentat sa abuzeze de ea, fiindca gandeste si resimte nedreptatea la o scara mult mai mare decat semenii sai mai populari. 

Chiar daca recurge la unele din stereotipurile filmelor cu supereroi, in Chronicle se strecoara ceva mai mult decat simplul divertisment. Exista insa si un lucru care nu mi-a placut, pe alocuri chiar m-a exasperat la el. Toata povestea asta a filmarilor cu camera de mana, fixa sau mobila, mai tremurata sau rostogolindu-se odata cu mana care o sustine, lansata de Blair Witch Project incepe sa ma agaseze. Ii inteleg utilitatea si avantajele, poate o perspectiva first person are rolul de a implica mai mult spectatorul, de a dinamiza filmarea, scuteste scenariul de anumite explicatii date din unghiul de vedere omniscient dar come on! Ajunge! Incepe deja sa mi se para un mod cheap de a capta atentia, deloc justificat de povestea in sine. Nici chiar turistii japonezi veniti in Europa nu sunt atat de obsedati si dependenti de lentila camerei pentru a privi totul, absolut totul prin ea, pentru a-si trai intreaga existenta, chiar si atunci cand incepe sa devina extrem de interesanta, prin ochiul rece al aparatului de filmat. Se pare insa ca unul dintre eroii nostri este... In afara de aceasta abordare cam fortata, situatiile sunt credibile, chiar si neverosimilul ajunge sa fie revelat intr-un context normal, in care se porneste de la premiza supranaturalului, cum este cel al unui spectacol de magie.
Una peste alta, este un film simpatic si, fara sa vrea sa revolutioneze genul, reuseste sa aduca o perspectiva usor diferita intr-un domeniu mult exploatat in cinematografie, cel al filmelor cu personaje inzestrate cu superputeri, nu doar ca nu este o pierdere de timp, ci chiar e placut, relaxant, lipsit de platitudinile obisnuite.

To see or not to see... Opeth la Bucuresti

Concert Opeth, Von Hertzen Brothers, Jukebox Venue, 29 februarie 2012

Pe la 7 si 20 m-am infiintat in fata clubului Jukebox, cu teama ca am pierdut deja prestatia finlandezilor din deschidere. Nu m-as fi plans foarte tare daca s-ar fi intamplat, insa voiam totusi sa-i vad. Cand colo... surpriza-surpriza! O senzatie de deja-vu combinata cu fiori de frig si teama, acentuati de aparitia in zona a omului cu karma proasta care acum cativa ani ne-a facut sa stam patru ore afara, in acelasi loc, asteptand venirea celor de la Candlemass, mi-a retezat din elanul si voia buna cu care venisem la concert. Tropaind, huiduind, socializand, obtinand informatii din ce in ce mai contradictorii, cum ca desi ora de incepere a concertului pe afis era 19,00 ultimele surse ar fi indicat 21,00 iar un zvon si mai alarmist (credeam noi atunci in inocenta noastra ca e doar un zvon) spunea ca Opeth ar incepe sa cante la 23,00 timpul trece: un sfert de ora, o jumatate, o ora... o ora jumate... Frig, si mai frig, din ce in ce mai frig, unii abandoneaza lupta cu timpul si pleaca, altii se retrag sa se incalzeasca pe la vreo bodega invecinata, cei mai optimisti si perseverenti spectatori raman pe pozitii sperand ca dintr-o clipa in alta se vor deschide portile Raiului, pentru cei care cred ca asa arata Raiul, cu o chitara luminoasa deasupra :)

Injuraturile la adresa organizatorilor sunt inevitabile. Dar stiti cine plateste pana la urma oalele sparte. Este ca la reportarea TVA-ului: nu ne intereseaza daca trupa s-a ratacit pe drum, daca tour managerul vine cu pretentii absurde pe ultima suta de metri, daca organizatorii isi bat joc de public doar asa, fiindca pot sa-l tina in frig pana isi pierde rabdarea, costurile sunt in sarcina consumatorului final, adica al fraierului platitor de bilet, care isi inchipuie ca pentru cei 85 sau 95 de lei dati totul ar trebui sa mearga struna, concertul sa inceapa la ora anuntata pe bilet (sau hai, cu 10-15 minute intarziere), daca nu - macar accesul in sala, mai ales cand vremea nu este foarte prietenoasa, sa se faca la ora mentionata. Nu si nu?! Cel putin am fi fost indreptatiti sa primim o explicatie, cineva sa iasa si sa ne spuna: ne pare rau, blabla, uitati care e situatia / cat mai aveti de stat. Lipsa de respect (ca este a organizatorului, a trupei sau a promoter-ului strain) va duce la acelasi sentiment si din partea spectatorului, asa ca organizatorii sa nu se mire de lipsa de incredere a publicului de la noi concretizata in dorinta de a nu-si cumpara bilete in avans (suntem patiti, "incidentele" nu sunt cazuri izolate, mai degraba concertele la care totul merge struna sunt exceptia de la regula), de a nu mai participa la concertele organizate de anumite persoane, de a prefera (pentru cei mai apropiati de granita) sa mearga sa-si vada trupele favorite la Budapesta sau Sofia si nu la Bucuresti. 

Sa ne intoarcem la concertul nostru: dupa aproape doua ore, usile s-au deschis, insa nu era deloc sfarsitul asteptarii. E adevarat ca am intrat in hol, puteam sa ne incalzim si sa ne clatim gatlejul cu un strop de lichid (ceea ce nu-i ajuta deloc pe disperatii care aveau nevoi fiziologice mai puternice, reprimate atata timp, fiindca toaleta era in afara zonei de acces), dar am mai avut de asteptat inca vreo jumatate de ora pana cand sa ajungem in sfarsit in sala si sa inceapa concertul. Singurul lucru pe care-l apreciez la toata povestea asta cu asteptatul este ca aici nu am fost tratati cu aceeasi nesimtire ca si la SepticFlesh, unde trupa aproape terminase de cantat cand a reusit sa intre mare parte din masa de oameni inghetata de afara. 

Finlandezii de la Von Hertzen Brothers, trupa celor trei frati Von Hertzen, a avut misiunea dificila nu atat de a incalzi spiritele, cat de a mai calma nervii intinsi ai publicului, pentru a ne ajuta, in sfarsit, sa uitam de indignare si sa ne putem bucura de show. Nu cunosteam trupa inainte de concert, asa ca, pentru a sti la ce sa ma astept, am ascultat cateva piese acasa, imi sunau a un prog rock destul de cumintel. Live insa, soundul lor capata o agresivitate care il apropie destul de mult de cel al trupei in deschiderea careia concerteaza in acest turneu. Au la activ patru albume, ultimul dintre ele, Stars Aligned, aparut in 2011. Am ascultat doua piese de pe el, dar in scurtul recital, de o jumatate de ora, au reusit sa treaca si prin cele 3 albume precedente. Nu stiu daca nu m-au impresionat din cauza starii de spirit sau pentru ca nu prea gust ceea ce canta, tind sa cred ca putin din ambele, fiindca nici inregistrarile nu pot spune ca m-au entuziasmat, asa ca nu ma plang de lungimea prestatiei lor.

Opeth au intrat pe scena la ora 23,00. Desi, fiind vorba de promovarea albumului Heritage, stiam ca urma sa ascultam un playlist care include destule piese de pe el, ceea ce nu pot spune ca ma bucura in mod deosebit, speram totusi la mai multa diversitate, la o alternanta a pieselor care sa nu duca la stagnare si plictiseala. Din pacate, este prima data cand m-am plictisit la un concert Opeth. Ii vazusem de vreo 3-4 ori inainte, ultima oara la Artmania, si de fiecare data singurul lucru care ma deranja era umorul de o calitate indoielnica pe care-l presara Akerfeld in discursurile ce insoteau prezentarea pieselor. As spune ca din acest punct de vedere a fost mai decent decat cu alte ocazii, insa decizia sa de a renunta la piesele mai agresive mi se pare in masura sa le indeparteze o parte din fani (printre care ma numar). Poate le vor aduce probabil altii noi, nu ma lamentez cum ca si-ar schimba stilul muzical, departe de mine gandul, doar ma intristeaza faptul ca si muzicienii imbatranesc si, de la o vreme, isi mascheaza incapacitatea de a mai sustine growlingul la nivelul de pana acum intr-o alegere benevola a laturii acustice, mai "cuminti", mai melancolice si sentimentale a muzicii lor. Dincolo de declaratii de intentie, am auzit, pe piesele in care era prezenta vocea growl, ca s-a mai subtiat, si-a mai diluat din forta, este un efort mai mare asa ca deh... nu ii pot cere omului sa-si strice definitiv corzile vocale, dar pot sa spun ca trupa imi va placea mai putin decat in trecut.
Pana una-alta, au bifat aproape intreaga discografie, cu 4 piese de pe ultimul album (dintre care Devil's Orchad imi place cel mai mult), cu o dedicatie in memoria lui Dio, trecand apoi si prin celelalte, The Drapery Falls (de pe Blackwater Park, cel care continua sa ramana albumul meu favorit), The Grand Conjuration (de pe Ghost Reveries) si asa mai departe, incheind apoteotic cu minunanata Deliverance, o proba de virtuozitate pentru orice tobar, piesa care m-a facut sa-mi para rau ca se termina concertul.
Daca stau sa ma gandesc, setlistul in sine nu a fost chiar atat de rau. Ceea ce l-a facut sa para mai slab a fost lipsa de alternanta pieselor, alegerea - nefericita cred eu - de a plasa un calup de piese lente la inceput, nu-i vorba ca nu-mi plac, merg de minune ca pasaje alternate printre cele mai brutale, insa prea multe la un loc, marturisesc, imi fac somn. De pe la jumatatea concertului, probabil dupa ragazul necesar pentru incalzirea vocii, atmosfera s-a mai inviorat, odata ce playlist-ul a capatat ritm si nerv.
Pentru mine Opeth este o imbinare de agresivitate si melodie la nivel instrumental, de riffuri si armonie, de voce clean in crescendo pentru a exploda apoi intr-o descatusare de energie, piesele care-mi plac cel mai mult sunt cele care pastreaza echilibrul intre aceste doua aspecte. Cumva asta e identitatea trupei, daca ii iei una dintre laturi, oricare, jumatate din farmecul ei se duce, de-asta n-am prea gustat prea mult Damnation si ultimul album, de-asta as fi sperat la mai multe piese mai vechi (dar nu pot reprosa asta, stiam ca Heritage e "vedeta", aruncasem si un ochi pe setlistul concertelor precedente, pe care l-au respectat) si de-asta pana spre jumatate incepuse sa-mi para rau ca m-am incapatanat sa stau afara, in frig, si n-am plecat, cum au facut destui altii.
Insa Deliverance-ul de la final a meritat toti banii, ca si fulgii mari si desi de zapada care cadeau pe la ora 1, cand am plecat. Wait, ei erau gratis si puteam sa-i vad si acasa!

Ca sa bifez si partile pozitive ale evenimentului, ele ar fi sunetul, echipele de securitate si prim-ajutor foarte ok, discrete si neintruzive.
Observ ca aproape am scris mai mult despre aspecte colaterale concertului propriu-zis. Cred ca avem cativa organizatori de concerte care tare se mai bucura sa fie vedeta show-ului, sa se povesteasca mai mult despre ei decat despre trupe fiindca orice publicitate este, pana la urma, o forma de afirmare. Cu cea pozitiva e mai greu, e mai mult de lucru pana sa te perceapa lumea ca o institutie serioasa (cum sunt Artmania, Hatework, Axa Valaha de exemplu), cea negativa e mai facila, se obtine mai repede.  Eu un singur lucru am de spus legat de asta: cea mai buna organizare este cea in care organizatorul nu se vede, nici nu stii ca exista, nu cea in care toata lumea cauta disperat vinovatul sa-l injure personal. Succes data viitoare!

Un film... gri

The Grey (2012)

Filmul asta nu se hotaraste daca sa fie alb sau negru... adica daca vrea sa aiba o abordare mai psihologic-tensionata sau una onesta,  de thriller bazat pe macel, sange, mate. Asa ca ramane in zona gri, desi culoarea lui predominanta este albul. Suntem intr-o imensitate de zapada, unde se prabuseste un avion ce aducea de la lucru un grup de muncitori. Supravietuitorii au de luptat nu numai cu frigul, lipsa de alimente, ranile si socul cauzate de caderea avionului, ci si cu o haita de lupi imprevizibila ca manifestari, dupa cum vom vedea.  Din fericire, il au cu ei pe Liam Neeson, pe care l-am vazut in ultima vreme in roluri de Bruce Willis, asa ca n-ar trebui sa fie o problema :) 

Si totusi... ma asteptam sa vad una din doua: fie Liam Neeson kicking ass, un film onest de actiune, fara prea mari confruntari interioare, fie un film tensionat, psihologic, care sa abordeze lupta din perspectiva dorintei de supravietuire, a sensului unei vieti ce merita traita. Este cam greu sa te gandesti totusi ca un om care nu mai are iluzii si sperante si la inceputul filmului se gandeste la sinucidere, care dupa scrisul sovaitor pare o fiinta nu foarte evoluata spiritual, semi-analfabeta, fara prea multe probleme de constiinta, mai inclinata spre instincte primare, asemenea lupilor cu care se confrunta, ar putea crea un personaj veridic al unui thriller psihologic. Deci nu, ceea ce nu m-ar fi deranjat defel daca nu ar fi emis pretentii in acest sens. 

Structura filmului este cea a cliseelor horror de categoria B: se da o pustietate pe unde n-a ajuns nici umbra semnalului telefonic sau a GPS-ului, avem un grup de oameni care vrea sa iasa de acolo si oponentii, marea amenintare, in cazul nostru niste lupi, cu miscari destul de veridic generate pe calculator, insa preferam niste husky sau malamuti reali, cinstiti, decat acei mutanti care, de dragul conventiei cinematografice au fost transformati in niste uriasi negri amenintatori iar de dragul scenariului au fost pusi sa actioneze atipic si stupid. 

Si acum urmeaza paragraful de SPOILERE neesentiale, ca de altfel tot filmul.

Imaginati-va un grup de oameni urmarit de lupi fugind, fugind, pana cand unul dintre ei, veriga slaba, este prins de cele 3-4 animale si sfasiat. In momentul acela, ei se opresc din fuga, se intorc amenintatori spre lupi, ii agreseaza verbal (ca altfel nu pot sa spun) si... surpriza! Lupii isi lasa victima, din pacate prea tarziu pentru ea, si pleaca. Era atat de simplu, de ce n-au facut asta de la inceput? Mai avem un dispozitiv GPS descoperit prin bagajele celor care n-au supravietuit prabusirii, anuntat ca marea revelatie si posibila salvare. In afara de faptul ca i se agita de cateva ori antena, fara speranta, se dovedeste un accesoriu absolut inutil. Cat de greu poate fi sa rezisti intr-un torent rapid la niste grade cu minus si apoi, cu hainele ude, sa pornesti la lupta pentru titlul de mascul alfa al filmului?! Si cat de imprevizibil si surprinzator este ca, dupa ce ai traversat o prapastie pe o coarda creata miraculos din haine innodate, sa ajungi exact acolo unde iti inchipuiai ca dusmanii care nu stiu sa mearga pe sarma nu pot ajunge! Mai ales cand grupul este calauzit de un vanator experimentat, care cunoaste ca nimeni altul obiceiurile si - ar trebui - urmele lasate de pradatori! Cat de duioasa si cheesy este imaginea portofelelor care spun povestile familiilor pe care nu le vor revedea niciodata! Ce minunatie de scenariu! Ce actori inegalabili care ar fi putut lipsi cu desavarsire! Filmul n-ar fi pierdut nimic din calitate daca personajul lui Neeson ar fi fost singurul salvat din prabusirea avionului si toata lupta ar fi fost una pe cont propriu, dar probabil aveau si lupii nevoie de papa ca sa reziste plictiselii 2 ore :)

Ceea ce m-a deranjat foarte mult la film a fost nu atat lipsa lui de realism, s-au mai vazut scenarii slabe compesante de imagini frumoase (nu prea e cazul aici, desi se incearca, rareori avem cadre care sa surprinda cu adevarat maretia salbatica a zonei) sau de personaje bine compuse (nici despre asta nu e vorba, cu exceptia lui Neeson nu avem vreun personaj mentionabil), ci pretentia lui de abordare psihologica, de creare a tensiunii din combinarea starilor de depresie, nostalgie, melancolie cu furia, indarjirea, speranta.

Am lasat la final indemnul mobilizator care urneste muntii din loc si da aripi mai ceva ca Redbull:

Once more into the fray
Into the last good fight I'll ever know
Live and die on this day,
Live and die on this day.