Nebunia extremista

Sahar Delijani - Copiii arborelui de jacaranda

Ma uit la ce se intampla in ultima vreme prin zona tulbure a Golfului si ma intreb daca fanatismul si persecutiile vor lua vreodata sfarsit. Copiii din epoca revolutiei iraniene au crescut si cresc purtandu-si prin viata traumele, insa focarul de extremism aprins in anii '70 nu s-a stins nici o clipa, generand mai nou o abominatie ce si-a luat numele de stat islamic (stiu ca numele de tari se scriu cu majuscula, dar pot sa nu consider produsul fortei si abuzurilor un stat?!). Suferinta care nu ne loveste direct o constientizam, dar o vedem undeva departe, in paginile cartilor sau ziarelor, tragedia colectiva tinde sa o uniformizeze pe cea individuala, sa o transforme intr-o masa compacta de durere, fara trasaturi distincte.

Cu cartea de debut a lui Sahar Delijani, copiii revolutiei capata chip si glas. In trasaturile autoarei o identificam pe Neda, fetita ce si-a petrecut primele luni de viata in carcera din inchisoarea Evin din Teheran, unde mama isi ispasea vina de a nu fi fanatica si intoleranta, cum si-ar fi dorit regimul la putere. Este fata care nu si-a cunoscut niciodata tatal, ucis in inchisoare, dar a primit un dar pretios de la el, o bratara din samburi de curmale ce ii pastreaza memoria peste timp. Este exilata la Torino ce si-a vazut familia dezmembrata de persecutii si asasinate, crescuta de bunici si matusi, si e acel copil a carui bunica si-a dorit intotdeauna in curte un arbore de jacaranda ce nu creste la Teheran, asa ca nu s-a prins niciodata, devenind in carte simbolul unei revolutii dorite, asteptate cu bucurie, dar confiscata si transformata in teroare.

Trei generatii isi impletesc destinele pe parcursul a vreo 30 de ani, din 1983, perioada razboiului dintre Iran si Irak, pana in 2011, intr-un roman in care cu totii sunt victime ce-si traiesc teroarea intre zidurile inchisorii sau in afara lor, pe acele strazi unde gardienii patruleaza vigilenti la orice abatere, fie ca e vorba de un trecator ramas afara dupa ora stingerii sau de o femeie de sub voalul careia razbate o suvita razleata. Indiferent de alegerile pe care le fac eroii, ceva tot se destrama, chiar daca se hotarasc sa aleaga calea exilului, intr-o lume cu alte reguli, departe de cei dragi, in Italia, Germania ori America, sau sa ramana, considerand ca au o datorie de implinit, pierzandu-i pentru totdeauna pe aceia care pleaca, inabusindu-si sentimentele si traind o viata de singuratate, cum se intampla cu Leila, femeia care a ingrijit mai multi copii, nici unul al ei. Copiii vor creste si vor avea de dus propriile lupte, de facut propriile alegeri, asemenea generatiei anterioare. 

Daca pe plan social romanul are puncte de interes,  nu la fel de reusit mi s-a parut pe plan literar.  Impresioneaza, fiindca stii ca fictiunea invaluie realitati dureroase, dar in timp ce citeam mi se tot plimba prin minte numele lui Khaled Hosseini. Nu stiu daca autoarea l-a citit inainte de a decide sa-si transpuna experienta personala intr-un roman, sunt prea multe similitudini ca structura pentru a nu o fi facut-o, dar parca firele nu se leaga la fel de bine ca la autorul afgan, secventele tind sa fie disparate, se pierd de-a lungul timpului personaje pentru a le regasi doar vag, in treacat, mentionate de ceilalti. Primul capitol mi se pare cel mai reusit. Si apoi Azar, protagonista lui, dispare din peisaj, asa cum o face si fiica sa nou-nascuta, pana spre final. Poate subiectivitatea autoarei a preferat sa lase in umbra cele mai importante personaje ale propriei vieti, ea si mama sa. E doar un exemplu, dar senzatia mea generala este aceea de istorii personale separate, cu fire comune subtiri, portrete inconsistente, cuvinte negasite sau poate pierdute in valtoarea trairii. 

E greu sa debutezi cu un roman care inglobeaza felia istoriei personale in cea nationala si repetitivitatea metaforei in jurul careia se construieste cartea (arborele de jacaranda, imaginea recurenta din fiecare capitol), e unul din acele exemple de "uite ce gaselnita minunata, hai sa ma joc numai cu ea" care imi inspira un autor lipsit de prea multe mijloace stilistice, ca si comparatiile cam fortate in care textul e bogat si simplitatea unidimensionala a portretelor. Poate altora li se va parea o voce mai proaspata si mai cutremuratoare Sahar Delijani daca nu vor fi trecut inainte prin Hosseini sau prin revelatia mea din ultimele zile, turcoaica Oya Baydar, o autoare cu un mare talent de a separa si reuni istoriile personale, despre care voi scrie curand. Pentru mine comparatiile au fost inevitabile si au iesit in defavoarea acestei tinere iraniene, probabil ca in absenta unui subiect "greu" debutul sau ar fi trecut neobservat.

Medic-pacient

Oliver Sacks - Un picior de sprijin

Cred ca Un picior de sprijin este o carte pe care ar trebui sa o citeasca toti medicii, indiferent de specialitate, pentru a invata empatia. Dar ma tem ca lumea medicala, aceeasi care-l priveste cu o superioritate usor dispretuitoare pe Sacks, considerandu-l mai bun scriitor decat practician, ar avea o atitudine similara fata de carte. Jargonul de specialitate e destul de "subtire", termenii epatanti nu au densitatea dorita pentru a simti ca fac parte dintr-o casta a initiatilor. Daca ar cobori putin de pe soclul format din tratate de specialitate si ar privi cartea ca o contributie pe plan uman, le-ar putea deschide o poarta noua spre complexitatea trairilor, spre modul cum suferinta fizica este resimtita psiho-somatic, fiindca, in ciuda cunostintelor, nici ei nu sunt invulnerabili si orice medic are mari sanse sa ajunga intr-o buna zi pe mana confratilor sai.

Neurologul care a incercat mereu sa gaseasca noi abordari in deslusirea nebuloaselor creierului uman afectat de tot felul de traume devine aici pacient, mai intai in Norvegia, unde sufera un accident intr-o drumetie pe munte fugind de un taur, apoi acasa, in Anglia. Primul capitol mi-a trezit din nou nostalgia muntilor ce strajuiesc fiordul Hardanger - taurul nu mai era acolo! - si mi-a aratat ca  nici bolnav nu poti sa stai linistit pe targa pe drumurile alea superbe, fiindca o calatorie de sase ore cu ambulanta se transforma intr-un prilej de a admira peisajul. Sa-mi adun gandurile ce tind sa se imprastie din nou printre fiorduri si cascade si sa ma intorc la carte...

Poate ca medicii sunt cei mai dificili pacienti. Obligat sa-si schimbe perspectiva, sa regandeasca raportul nu din punctul de vedere al factorului de decizie, ci al celui neajutorat, Sacks experimenteaza senzatii fizice si psihice noi, definitorii pentru intelegerea mecanismelor suferintei si ale socului. Ruptura de cvadriceps ce-l obliga la repaus devine un prilej de observatie si studiere a ambelor tabere, dar si a propriilor manifestari fizice si psihice, asociind cunostintele de specialitate cu cele empirice.
Daca starile imediat ulterioare accidentului oscileaza intre optimism, frica, angoasa, delir febril, euforia salvarii, confuzie, frustrare, groaza, vederea spitalului ii da sentimentul depersonalizarii (schimbarea hainelor, absenta libertatii), senzatia de a fi un prizonier condamnat la moarte. Dupa operatie, perceptia timpului se altereaza, are cosmare cu Himera cu chip de taur ce se pregateste sa-l atace si, in urma leziunilor periferice, ajunge sa experimenteze simptome similare cu cele ale suferinzilor de leziuni cerebrale. Cel mai important dintre ele este pierderea sensibilitatii proprioceptive, proces invers celui resimtit in cazul amputarilor, cand membrul-fantoma continua sa fie simtit ca atasat de corp. In cazul de fata, pacientul isi vede piciorul, dar nu-i poate constientiza prezenta, i se pare strain de restul corpului. Manifestarile unei boli neurologice pe care le observa la un pacient, descrise din perspectiva medicala in Omul care isi confunda sotia cu o palarie, sunt experimentate aici direct. 

Ce face insa cu adevarat uimitor Sacks in cartea asta e ca-ti vorbeste vreo 200 de pagini despre un picior si obsesiile create in jurul lui si nu te plictiseste! Dimpotriva, i-am urmarit cu cel mai viu interes teoriile si speculatiile, descrierea senzatiilor si gandurilor ce insotesc procesul treptat de vindecare. Uneori analizeaza minutios fiecare tresarire a unui muschi, alteori cauta raspunsuri in sistemele filozofice sau se imbogateste cu experientele celor din jur: un tanar medic norvegian il impresioneaza prin capacitatea de a empatiza cu pacientii, demonstrandu-i printr-un balet la prima vedere absurd cum i s-au vindecat ranile capatate in urma unui accident de schi; solidaritatea pacientilor din centrul de recuperare, deschiderea in a vorbi despre bolile lor, il ajuta sa inteleaga si mai bine problemele medicale din ipostaza de pacient, sa constientizeze un lucru inexistent pana atunci, nevoia unei neurologii personalizate, in care modelul mecanicist ce separa trupul de suflet sa se transforme intr-unul ce include perceptia auto-referentiala, senzatiile pacientului, disponibilitatea medicului de a asculta, de a comunica, de a vedea dincolo de aspectele clinice ale vindecarii.
Cartea a fost publicata pentru prima oara in 1984. 30 de ani mai tarziu, desi interdisciplinaritatea a ajuns la mare pret, situatia efectiva din spitale ramane neschimbata. Cel putin la noi, unde esti doar o bucata de carne si nobody gives a shit de angoasele tale, oricat ar incerca unii si altii sa unga mecanismele umane cu niste bancnote de plastic sau de hartie...

Se poate sa omori pe cineva si sa nu-ti aduci aminte?

Una pura formalità (1994)

Pana sa vina la rentrée cinematografica si sa mai curete marile ecrane de gunoaiele cu super-eroi, aducand filme care mai de care mai sclipitoare, mai poleite ce se vor bate cu pumnul in piept "eu merit Oscaru' ca uite ce efecte speciale frumoase am", "ba eu, uite ce poveste politically correct si impresionanta cu negri, evrei sau bolnavi in stadii terminale va aduc, chiar daca s-a spus de 1000 de ori, tot e o garantie a succesului" si actori care mai de care mai talentati, ma delectez cu oldies but goldies, nu chiar atat de oldies, doar de  vreo 20 de ani. Mi-am adus aminte ca mai am nevazute cateva filme de-ale lui Tornatore (un regizor de top 3 personal, am scris pe-aici despre trei filme de-ale lui, Nuovo Cinema Paradiso, The Legend of 1900 si Stanno tutti bene, cel din urma mai cunoscut prin remake-ul american Everybody's fine cu de Niro). YouTube m-a ajutat, asa ca daca vreti sa vedeti filmul de fata se gaseste integral, are si subtitrare in engleza pentru cei care simt nevoia. Va avertizez insa ca asta e versiunea italiana, exista si o versiune franceza pe care ar fi poate mai bine sa o cautati, cu vocile originale ale actorilor principali si actorii secundari, italienii, dublati.
Va spun de la inceput ca e un film mi-nu-nat! Nu e pentru cei care se uita la filme doar ca sa vada actiune, pentru ca prea multa nu e: un barbat, despre care aflam destul de repede ca e un scriitor celebru (Gérard Depardieu) alearga in noapte printr-o ploaie torentiala. Este gasit de o patrula de politie, dus la sectie intr-un castel vechi, unde apa se prelinge printre scandurile de pe tavan si telefonul nu merge, un loc uitat de lume dintr-un sat departe de orice. Nici metodele de anchetare nu prea tin seama de drepturile suspectului. E interogat de un inspector (Roman Polanski) admirator al cartilor lui, un interogatoriu ce se transforma in interviu si redevine interogatoriu cand i se spune ca e banuit de o crima, pus in fata faptelor incearca sa fuga, dar este prins din nou. La inceput nu stii daca scriitorul Onoff nu-si aduce aminte ce a facut in seara precedenta sau ascunde ceva, mai ales ca, in momentul cand i se aduc haine curate, observa pe camasa lui uda o pata de sange si e surprins cand i se spune ca barba lui cea deasa nu mai exista. Totul se transforma intr-un duel, o confruntare verbala tensionata, un puzzle unde mai ramane doar sa fie identificata victima, complet desfigurata in urma impuscaturii, inspectorul fiind deja convins ca are in fata asasinul.
Daca Depardieu face aici unul din cele mai bune roluri ale bogatei sale cariere (si n-am putut sa-i vad decat expresivitatea, vocea apartinea dublatorului italian, insa Italia este o tara cu traditie in dublaj, nu va spun ce tragedie nationala a fost cand a murit "vocea" italiana a lui Pacino), este si meritul scenariului, la care Tornatore a lucrat impreuna cu Pascal Quignard, acel Pascal Quignard cu Tous les matins du monde, o carte care mie mi s-a parut foarte... cinematografica, daca pot sa-i spun asa. El este autorul dialogurilor si influenta unui scriitor in alcatuirea textului se simte, in alegerea cuvintelor, in limba frumoasa, literara,  in asocierile de imagini create, care insa in film cad firesc, fara sa creeze senzatia de sofisticare si incarcare inutila, in citatele din opera lui Onoff, pe care inspectorul le recita si scriitorul le completeaza. Poate vi se pare explicabil ca un fan sa retina un text pe care l-a recitit de multe ori, dar mai putin plauzibil ca un romancier sa poata sa citeze din propria opera, insa nu va speriati, chiar si asta capata sens. Intr-o meditatie despre viata, moarte, amintire, cu dialoguri si monologuri, inspectorul intreprinde un demers maieutic de recuperare a memoriei incriminatului in care cei doi se infrunta, par apoi sa se alieze in cautarea adevarului pentru a ajunge la o alta confruntare si tot asa, ritmul nu slabeste deloc fiindca mereu intervine un element nou, care in loc sa aduca lumina mai mult pare sa incurce firele anchetei. Asa cum cei doi se completeaza pentru a afla ce s-a intamplat cu adevarat, si Tornatore il secondeaza cu succes pe Quignard in crearea unui scenariu ce nu se teme sa se porneasca de la clisee livresti de genul "era o noapte intunecata si ploioasa" pentru a te purta intr-un slalom printre alte referinte literare sau cinematografice, de la Kafka si Pirandello la Kubrick, ca sa te scoata la lumina intr-un punct pe care nu ai reusit sa-l intuiesti nici un moment.
Claustrofobia si suspansul sunt sporite de atmosfera diluviana, de zgomotul picaturilor ce cad in incapere prin toate crapaturile, in pahare sau ligheane, de muzica lui Morricone,  melancolica si apasatoare, nu stiu daca link-ul era potrivit, fiindca pare cam cheesy fara contextul vizual. E un film incarcat de tensiune, oniric, impins spre absurd de multe ori, care m-a luat absolut prin surprindere prin deznodamant, desi stiam ca de la Tornatore nu ma pot astepta decat la filme bune. Si, ca sa va dau o cheie mai comerciala de deschidere a portii spre el, ca ar fi pacat sa va descurajez spunandu-va ca nu-i cu actiune si sa nu-l vedeti, are ceva din Codul lui da Vinci: ai un tablou, Leonardo da Vinci e acolo sa-ti explice ce reprezinta (o sa vedeti, apare destul de devreme in film), iti da pe parcurs indiciile, dar nu reusesti deloc intr-o ora jumate sa le pui cap la cap, e nevoie de ultimele zece minute ca sa se limpezeasca totul. 

Un vis construit din zapada

Eowyn Ivey - Copila de zapada 

O scriitoare aflata la romanul de debut, fosta cursanta de creative writing, fie el si non fiction, este pentru mine in cele mai multe cazuri o reteta sigura a esecului. Sau poate-s eu mai de moda veche si-mi mai inchipui cu naivitate ca scrisul tine mai mult de talent, inspiratie, cultura si munca de slefuire si cizelare a cuvintelor, cand de fapt totul se invata, trebuie sa ai, ca si pentru gatit, reteta potrivita si sa o urmezi pas cu pas pentru a produce in serie carti de succes. In sfarsit, sa nu deviem, mai ales ca aceasta doamna cu prenume de personaj desprins din Lord of the Rings mi-a infirmat in buna masura prejudecata.
Poate ca raceala iernilor Alaskai tinde sa aspreasca si sa dilueze pana la inghet doza de dragalasenii intalnite in general intr-o astfel de carte, ce-si propune sa transporte cititorii intr-o poveste pentru oameni mari, ori poate reminiscentele sufletului de copil ce se infrupta cu bucurie din basmele deprimante ale lui Andersen mi-au inabusit criticul morocanos care tindea sa-mi susure cat de simplut e alcatuita si m-au purtat in lumea cartii, pe care tare mi-ar fi placut sa o citesc intr-un loc cu vantul suierand dusmanos pe afara si lemnele trosnind in soba. 

Mabel si Jack sunt unii din primii imblanzitori ai tinuturilor salbatice nord-americane. Daca altii au ales sa se mute in Alaska atrasi de promisiunea unei vieti noi, ei hotarasc, la cincizeci de ani, sa plece cat mai departe de familie, de privirile compatimitoare, de vinovatia si ranile cauzate de pierderea unui copil la nastere. Speranta de a avea un altul s-a stins, asa ca fuga de propriile esecuri ii poarta in lumea aspra si inghetata a nordului, unde au parte de mai multe minuni: gasesc o prietenie durabila, solidaritate, omenie, unitate in fata naturii vitrege si, mai ales, de Faina, fata ce poarta in nume culoarea zapezii din lumina asfintitului. Ea vine odata cu iarna, starnind in jur vartej de fulgi de zapada si pleaca la inceputul anotimpului "destramarii", cand gheata se topeste si namolul acopera campurile, retragandu-se ca o craiasa a zapezii in tinuturile vesnic reci. 

Cartea ar fi putut cu usurinta sa cada in monotonie si sentimentalisme, insa pastreaza o frumusete tandra si rece, ca si oamenii nordului, pentru care nu e niciodata timp de duiosii pufoase, ocupati fiind cu supravietuirea. Si rece nu inseamna aici fara suflet. Ca si fata creata parca dintr-un om de zapada insufletit, cartea are delicatetea unui fulg de nea. Are si poezie, si metafore, dar balansate si echilibrate de salbaticia locurilor si asprimea aparenta a oamenilor, invatati sa-si inabuse sentimentele dar gata oricand sa-i ajute pe cei din jur. Are bucurie si durere, are si momente de-alea din seria "mananc si plang" nerecomandate minorilor fiindca ii pot traumatiza pe viata, dar si magie.
In visul de fericire se intra, se iese, se intra iar si tot asa, niciodata nu stii daca eroii sunt sortiti sa ramana acolo sau ceva le va zdruncina din nou siguranta. Si e bine ca se mentine incertitudinea. Partea asta compenseaza linearitatea tiparului conventional al oricarei povesti pentru copii, fara complicatii si ramificatii. Sunt si aspecte care mi-au placut mai putin, cea cu printul, un rau necesar al povestilor (fie ele si pentru oameni mari), ce indreapta spre un deznodamant la fel de previzibil ca si cel cu "au trait fericiti pana la adanci batraneti" si redundanta, nevoia de a anticipa la fiecare pas (reteta de creative writing, fir-ar ea sa fie de reteta!), prin povestea Snegurocikai, pe aceea a Fainei. Cand intr-un basm incepi sa intuiesti cum se va termina, risti sa pierzi ceva din fascinatie, cam ca atunci cand, in copilarie, am incetat la un moment dat sa mai citesc povesti nemuritoare, pentru ca devenisera previzibile. Cu alte cuvinte, mi s-a parut inegala cartea. Imi place cum scrie autoarea, dar intr-un basm conteaza la fel de mult si "ce" se intampla, aici mi s-a parut mai putin inspirata si repetitiva. Dar Eowyn Ivey stie sa creeze emotie, sa spuna povesti, sa descrie frumos natura, animalele, oamenii, sa pastreze atentia. In ciuda faptului ca as eticheta-o, ca stil, in categoria young adult, pentru care nu am prea multa atractie, cred ca apelul la nostalgiile copilariei si-a facut efectul si asupra mea,  asa ca am citit-o cu aceeasi bucurie cu care studiez iarna formele fulgilor de zapada si apoi am incheiat-o fara regret ca s-a terminat, intotdeauna dupa ce se topeste un fulg va cadea altul mai frumos, cu dantelarii mai ingenioase.
Daca vreti sa acompaniati si muzical lectura ascultand o alta intepretare a povestii Snegurocikai, aveti aici versiunea lui Rimski - Korsakov.  

Sosiri, plecari...

V. S. Naipaul - Enigmatica sosire

Tabloul lui De Chirico cu acest titlu, dat de Apollinaire, reprezinta "O dana; in departare, dincolo de ziduri si de portaluri (ca niste decupaje de carton), se vede varful catargului unei ambarcatiuni de moda veche; in prim-plan, pe o strada altminteri pustie, sunt doua figuri umane, ambele neclare, una fiind, poate, persoana care tocmai a sosit, cealalta, posibil, un bastinas, din port. Scena inspira dezolare si mister; vorbeste despre misterul sosirii. Mie de asta imi vorbea, ca si lui Apollinaire".

Pornind de la misterul intrezarit la capatul drumurilor sale, cu sperantele si asteptarile tanarului emigrat din Trinidad, Naipaul ne impartaseste propria-i calatorie prin viata, o metaforica explorare a tarmurilor unde a fost purtat.

Intr-un sat din Anglia din apropiere de Stonehenge, observa ciclul vietii si al mortii cu aceeasi fascinatie cu care turistii se inghesuie in apropiere pe langa faimoasele pietre. Vietile se desfasoara in ochii tuturor, in schimb mortile si plecarile se petrec discret, departe de privirea iscoditoare a lumii. Este o comunitate ce traieste dupa ritmul primordial ale naturii, un spatiu agrar populat cu tarani ce-si duc existenta urmand ciclul anotimpurilor, zgarciti la vorba, aspri si cruzi uneori. Un fost cal de curse sau un ponei castrat isi sfarsesc viata nestiuti de nimeni, familiile vin si pleaca parca peste noapte, mortile se transforma in disparitii ce lasa in urma doar paragina asternuta peste casele nelocuite, pentru a fi apoi demolate de noii proprietari, oameni veniti de la oras, cu alte preocupari si interese, pentru care agricultura, horticultura si cresterea animalelor nu mai inseamna nimic. E un loc cu drumuri intunecate, casute risipite printre dealuri, tablouri vaste din care disparitia unui detaliu nesemnificativ precum o viata, de om sau de animal, nu altereaza cu nimic plenitudinea imaginii generale.

Citim apoi despre o alta sosire, a tanarului bursier plin de speranta ajuns in Anglia, trecand prin America, inzestrat cu un bloc-notes ieftin si un creion chimic, dar si cu vise mari de a deveni scriitor. Sunt multe asteptari si dezamagiri ale proaspatului venit intr-o lume atat de diferita de cea familiara, in Anglia ce poarta insemnele razboiului terminat de curand. Plecarea se petrece ritualic si desprinderea de familia extinsa de acasa devine un eveniment local. Avea sa se intoarca pentru prima data abia dupa sase ani.

Calatoria scriitorului, definit prin descoperirile sale, prin felul de a vedea mai degraba decat prin intamplarile personale, este una diferita de cea a omului, cei doi se despart si se reintalnesc tarziu, inainte de sfarsitul drumului, cand Naipaul intelege ca experientele scriitorului sunt moduri de confruntare cu viata reala, ca scriind despre Jack, taranul din valea Wiltshire, scrie de fapt despre sora sa din Trinidad, despre moarte si modul in care o abordezi, ca experienta literara este asumata, interiorizata, ajungand in acel adanc unde se inglobeaza experientei personale.
Am vazut aici un Naipaul nelinistit, framantat de propriile angoase, ce a cunoscut de-a lungul timpului si dezradacinarea, si disperarea omului avid sa scrie fara a reusi, macinat de ganduri si complexe, de incapacitatea de a crea, de identitatea sa culturala, ratacind intre doua lumi si incepand sa vada la orizont o alta destinatie, aceea fara intoarcere, murind cate putin cu fiecare plecare a celor dragi, de care este departe. Fictiunea si realitatea se imbina permanent, memorii si fragmente de jurnal se intercaleaza pe nesimtite inlocuind firul narativ, pierdut undeva in fundal pana la disparitie, ca un parau ce serpuieste prin vaste peisaje de tara si printre amintirile autorului, pentru a ne vorbi despre relatia dintre scriitor si om, dintre scriitor si lume, dintre om si lume, pe un ton contemplativ si melancolic, ce imbina anxietatea cu nostalgia. Atipica pentru scrisul lui Naipaul, probabil n-as considera-o potrivita pentru un prim contact cu opera lui, chiar daca tematica alienarii cauzate de exil apare si in romane. Ar fi ca si cum ai incepe sa citesti Rushdie cu Joseph Anton. Aici totul ia o turnura subiectiva, mult mai incarcata de dramatism si modul in care ii voi recepta urmatoarele carti va fi cu siguranta impregnat de amprenta acestor confesiuni, frumoase si dureroase.