Ziua libera

Shaun the Sheep Movie (2015)

Va povesteam acum ceva timp de mielul Shaun, care traieste impreuna cu familia sa ovina, cainele Bitzer, trei purcei, gaini si rate, pe langa casa unui fermier din Anglia. In lung-metrajul inspirat de serie, oile se hotarasc sa-si ia o zi libera si gasesc solutia de a-si adormi stapanul, ca sa se distreze in voie. Numai ca rulota in care l-au transferat pentru a nu fi deranjate din joaca, din privitul la televizor si din devastarea frigiderului porneste la vale si se mai opreste in mijlocul Orasului. Cainele credincios, Bitzer, este primul care pleaca in cautarea agricultorului. Este urmat de Shaun, apoi de intreaga turma, care incepe o aventura cu multe peripetii. Nu lipsesc dusmanii, un hingher hotarat sa-i captureze, dar nici prieteni gata sa ajute, precum cainele vagabond cunoscator al ascunzatorilor si scurtaturilor din oras. 

Aardman Animation este poate cel mai bun studio de animatie in stop motion. Figurinele de plastilina capata viata in mana lor si sub privirea atenta la cele mai fine amanunte, de la miscarea urechilor si schimbarea expresiilor faciale pana la dinamismul pe care il imprima eroilor, printr-o munca migaloasa de miscare aproape imperceptibila, cu fiecare cadru, a partilor componente.  Sa faci asta intr-un film de 85 de minute implica detalii greu de imaginat. Sa o faci si fara sa ai un script propriu-zis, pastrand exprimarea onomatopeica a personajelor din serial, fara sa-si plictiseasca privitorii, este o mare reusita. 

Imi era greu sa cred ca secvente care in 5-6 minute au ritm si umor vor reusi sa le pastreze si intr-un lung metraj, insa Mark Burton si Richard (Goleszowski) Starzak au gasit o reteta a simplitatii care nu inseamna simplism, tonul de a-si povesti istoria care-mi merge drept la suflet, creand un divertisment in aparenta adresat copiilor, dar cu subtilitati contextuale pe care numai adultii le pot intelege, punctand aventurile cu sageti ironice indreptate, de exemplu, spre lumea hair styling-ului, unde coafura de tip "oaie" promovata de o vedeta devine ultimul racnet... sau ar trebui sa spun ultimul behait?! Evident ca referintele cinematografice si culturale sunt presarate la tot pasul, pentru oamenii mari, strecurate pe panouri, in inscriptii sau in imaginile reconstituite cu protagonistii, de la Abbey Road la The Night of the Hunter. Aflam pana si raspunsul la eterna intrebare "de ce trece gaina strada?"

Inventivitatea creatorilor lui Shaun pare sa nu aiba limite, nici macar barierele lingvistice nu o pot infrana, situatiile si expresiile personajelor respira umor britanic fara cuvinte, prin reactii si imagini ce pun in contrast placiditatea tipic ovina cu intamplari ritmate, cu suspans si gaselnite ce poarta filmul inainte. Poate ca meritul cel mai mare al lung-metrajului este ca nu ai deloc senzatia ca ar fi un episod diluat, prelungit artificial, ci da impresia mai multor episoade insirate, cu un punct comun, cautarea stapanului si, ulterior, trezirea lui din amnezie, si multe fire separate care se scurg unele din altele dar ar putea constitui multe episoade diferite, de exemplu: Oile la restaurant, Shaun si Bitzer la adapostul pentru animale, Intoarcerea acasa... 

Desi personajele principale sunt probabil animale percepute ca standardizate, cele mai uniforme posibil, ce au generat expresia "spiritul de turma", Aardman le transforma in niste creaturi atat de simpatice si neconformiste incat mai ca mi-as lua o oaie ca animal de companie daca nu as avea un caine atat de cute :)

Cu pereche sau fara

The Lobster (2015)

Cum imi plac nebunia si stranietatea lui Yorgos Lanthimos cam de cand a aparut Dogtooth, film care, si acum, dupa ce am vazut Homarul, continua sa ramana numarul 1 in preferintele mele, abia asteptam sa-i urmaresc debutul in limba engleza, iesirea in "lumea buna", cum s-ar spune. Nu a facut-o singur, si-a luat cu el si actritele cu care lucreaza inca de la inceputuri, Ariane Labed si  Angeliki Papoulia, carora li se adauga, in rolurile principale, Colin Farrell, Léa Seydoux si Rachel Weisz. 

Filmul ne arunca de la inceput intr-o distopie, o societate in care oamenii ramasi singuri trebuie sa-si gaseasca cat mai repede pereche. Pentru asta, merg la un hotel unde au patruzeci si cinci de zile pentru a-si afla partenerul, perioada ce poate fi prelungita prin vanatoare, prinzand solitarii ce refuza sa respecte ordinea stabilita. Daca la expirarea timpului nu s-au cuplat, au dreptul sa-si aleaga animalul in care vor sa fie transformati. Eroul interpretat de Colin Farrell, care soseste la hotel impreuna cu cainele / fratele lui ce si-a ratat posibilitatea de a-si gasi perechea, alege sa fie transformat intr-un homar.

Ca si in filmele precedente, Lanthimos demonteaza, isi imagineaza si interpreteaza in stilul propriu regulile sociale fundamentale, creeaza o lume situata intre grotesc si absurd, bazata pe constrangeri si presiuni, care sub poleiala celei mai bune societati posibile ascunde rigorile intampinate de multe persoane ramase singure: intalniri programate, reguli stricte ale intalnirilor, incercarea de a se arata intr-o lumina cat mai favorabila, cautarea cu orice pret a acelui punct comun ce reprezinta garantia unei relatii reusite, indiferent cat de absurd ar fi el, mergand de la cunoasterea de catre cei doi parteneri a unei limbi straine pana la detalii fizice, precum vederea slaba sau sangerari nazale. Violenta si constrangerile sunt omniprezente in aceasta lume populata de bune intentii, o oglinda distorsionata a realitatii. 

Observ ca The Lobster, tintind spre o piata mai larga decat precedentele productii grecesti ale regizorului-scenarist, este mai digerabil, mai inclinat spre simbolism decat spre absurdul cu care ma delecta in filmele sale grecesti. Si, cum ziceam la inceput, tot Dogtooth ramane preferatul meu. Nu doar pentru ca acolo, explorand mecanismele neurologice ale limbajului, denaturarea sensului cuvintelor, imi atingea mai mult pasiunile si interesele, cu o doza de umor negru care aici s-a mai diluat. Ci si pentru ca avea o desfasurare imprevizibila, ceea ce in Lobster nu e cazul, de pe la jumatate, cand apare in peisaj grupul de oameni singuri, un fel de partizani ce-si duc lupta pentru dreptul la neimperechere prin paduri, departe de ochii legii, cam stii spre ce se va indrepta, mai ales cand intelegi ca si regulile lor sunt la fel de crude si inflexibile ca si cele oficiale. 

In orice caz, amestecul de real si ireal al filmelor lui Lanthimos si modul de a sonda emotiile personajelor intriga, ca si ciudatenia declamarii, o marca proprie, existenta si in celelalte filme, prin care actorii par a-si recita replicile mecanic, distant, ca niste robotei, contribuind la atmosfera apasatoare a unei improbabile realitati viitoare, realizand echilibrul dintre verosimil si neverosimil ce ma atrage in creatiile sale.

Muzica urmeaza si ea trendul filmului, un amestec intre radacinile grecesti asumate si valori consacrate international, penduland intre clasic (Beethoven, Stravinski, etc.), anii '50 (S'agapo) si contemporan (Nick Cave) sau disparand pentru a face locul unui dans fara sonor si puncteaza momentele de instrainare si incercarile de apropiere dintr-un film unde dragostea este tratata nu ca o aspiratie, ci ca o obligatie, o constrangere.

Oroarea transformata in crez artistic

Roberto Bolaño- O stea indepartata

Sa-l citesti pe Bolaño este ca si cum ai pasi cu buna stiinta intr-o capcana ori pe nisipuri miscatoare, ca si cum ai fugi dupa o Fata Morgana ce ti se desfasoara in fata atat de limpede de la distanta dar se destrama pe masura ce dai sa te apropii. Prima data, cu Detectivii salbatici, am facut-o cu inocenta, fara sa stiu ce ma astepta. Atunci mi s-a parut un scriitor atat de mare, incat nu am indraznit sa scriu despre el. Intre timp, mi-am mai schimbat gandurile. Pe de-o parte, pentru ca eu nu scriu recenzii/cronici sau cum le-or mai numi oamenii, ci impresii de lectura. De ce m-as feri, de ce sa nu marturisesc cand un autor ma copleseste? Si apoi ar fi nedrept sa-l tin doar pentru mine. Cu locurile prin care umblu, mai fac asta, cand vreau sa ramana in continuare gradina mea secreta si nepopulata. Dar cu cartile, dimpotriva, cand imi place ceva mult, as dori sa ii indemn pe toti sa citeasca acel ceva.
Intre timp, parca si pasii mei pe cararile intortocheate pe care ma poarta Bolaño au devenit mai siguri, odata ce mi-a crescut increderea in autorul ce ma calauzea, incep sa tin ritmul, sa nu il mai intreb la fiecare pagina de ce m-a luat din Chile, anii '70 si m-a trimis pe frontul rusesc din al Doilea Razboi Mondial, cum am ajuns si ce fac acolo, ca uite cum m-a purtat cu vorba si nici nu mi-am dat seama. Am invatat si de la el, ca si de la Pitol si, in oarecare masura, de la Marías ca nimic nu este mai fragil, mai greu de captat decat adevarul, ca uneori el poate sa emane oroare, ca o legenda creste si se alimenteaza cu cat cineva incearca sa o desluseasca, sa-i calce pe urme, sa identifice multiplele fatete sub care se ascunde o identitate. 

Bolaño propune in cartea de fata o investigatie literara cu aspect de ancheta politista, ceea ce facea si in Detectivi... Altceva nu am citit inca, dar recuperez, Gaudeamus mi-a dat fericita ocazie de a-mi cumpara cele trei volume publicate la Curtea Veche (urmeaza sa postez curand si impresiile despre Nocturna in Chile) si l-am trecut deja pe lista aceea restransa si personala a autorilor din care nu vreau sa-mi scape nimic (alaturandu-ma grupului care trepideaza nerabdator in asteptarea lui 2066, cartea, nu anul), pentru ca oricat ar scrie sau vor fi scris nu-mi va fi de ajuns. Si, din nefericire, aici opera a fost intrerupta de lucrarea timpului asupra omului mult prea devreme.

Ruiz-Tagle este un poet autodidact cu sarm, usor nesigur pe el, a carui casa, un apartament de lux din centrul orasului, nu pare sa corespunda statutului social intuit de cei ce frecventeaza, impreuna cu el, cercurile literare. Asemenea stapanului, locuinta pare sa se adapteze specificului fiecaruia dintre cei care-i calca pragul. Dupa disparitii misterioase si schimbarea de regim din Chile, il regasim cu numele Carlos Wieder, un pilot sigur si plin de incredere, ce vorbeste despre poezie cu autoritate. Face expozitii efemere de scriere aeriana, incepand cu versete din Biblie si continuand cu versuri si mesaje personale, de genul: "Moartea este dragoste. Moartea este crestere. Moartea este comuniune. Moartea este inima mea. Luati inima mea." Continua cu o expozitie de fotografie, in care nu se sfieste sa afiseze pe peretii casei imaginile tinerelor disparute al caror asasin se presupune ca ar fi, intr-o derulare alcatuita dupa o viziune spirituala personala, a unei biserici a ororii. O vreme dispare si zvonurile se amplifica, este vazut pretutindeni si nicaieri, identificat in persoana mai multor artisti, se urmeaza piste diferite ce ne duc din Chile la Paris si Barcelona. 

Relatarile despre Wieder sunt reconstruite si apoi demontate, din supozitii, marturii indirecte, scrisori, informatii puse cap la cap ce reflecta experimentele artistice, inconjurandu-l, pentru unii, cu aura unui estet sadic dar sarmant, pentru altii cu aceea a unui criminal dubios, fie ca numele ii este asociat cu o piesa de teatru sau cu filme porno snuff.  

Cu fiecare pagina, indiciile se acumuleaza, la fel si povestirile paralele, sincope si salturi in timp ce se intersecteaza si se intercaleaza, unele tragice, altele grotesti. Figura protagonistului-pretext al cartii se pierde in imaginea de ansamblu ce ne vorbeste despre o lume excesiva, cum era si Chile in acei ani,  cu scena lui literara si politica, cum era si perioada razboiului, intr-o explorare ce ne invita sa avem incredere in ghidul nostru, dar si sa ne indoim de orice, pentru ca e atat de convingator incat ne poate transforma in partizanii raului. Avem nu doar imaginea unei tari cutremurate de conflicte politice, dar si pe aceea a unei scene literare, provocari ce tin de crezul artistic, de manifestari si interpretari estetice. La Dostoievski si Camus crima avea motivatii ontologice, la Bolaño ea capata justificari estetice. Daca in frumusete se poate gasi oroare, Wieder devine promotorul ororii ca sursa de frumusete. Poti sa ucizi pe cineva pentru ca scrie prost asa cum face el cu poetesele indragostite? Faci astfel un serviciu literaturii? Mastile se suprapun si se aduna, oamenii dispar din lume ca niste stele cazatoare ce nu-si mai pastreaza conturul palid decat in vreo fotografie uitata.

Un indiciu de care m-am apucat si l-am tinut strans in mana  ca sa nu ma pierd in carte a fost Rosemary's Baby, filmul lui Polanski la care ma trimite Bolaño pentru a-mi sugera ca am intrat intr-o carte guvernata de teroare, cu o atmosfera ciudata, complexa, desi poate parea minimalista. Insa fiecare cuvant este bine cantarit, are relevanta si semnificatia lui, incepand chiar de la numele eroului, cu rezonante multiple in germana.  Este greu de imaginat un mod in care literatura sa descrie cruzimea umana intr-un mod mai nuantat decat o face Bolaño intr-o carte rascolitoare, cu iz de roman politist, dar atat de amara, ce ne pune in fata, ca un colaj fotografic, cea mai pura forma a raului si aproape ne convinge sa admiram detestabilul.

Marti, dupa Craciun, painea se unge cu unt si copiii se joaca tot timpul

Elsker dig for Evigt (2002) 

Nu este un secret ca asa-zisa originalitate a cinematografiei realiste romanesti este inspirata copios din juramantul de castitate al Dogmei daneze, zece reguli respectate de multe dintre filmele autohtone ce ridica insuficienta fondurilor si, prin urmare a mijloacelor tehnice, la rangul de crez artistic. 

Filmul de fata, debutul regizoral al lui Susanne Bier, tradus in engleza Open Hearts si ad literam Te iubesc pentru totdeauna, ilustreaza si el aceasta profesiune de credinta. Isi pune personajele de la inceput intr-o situatie conflictuala si le exploreaza emotiile, reactiile, sentimentele. Aparenta fericirii cu care se deschide, in care un cuplu tanar, format din Cecilie si Joachim decide sa se casatoreasca, este repede spulberata de accidentul de circulatie care il paralizeaza pe Joachim (Nikolaj Lie Kaas). O intamplare nefericita, petrecuta intr-o fractiune de secunda, de care autoarea, o femeie ce conducea avand-o alaturi pe fiica sa adolescenta,  nu poate fi acuzata. Intamplator, sotul ei Niels (Mads Mikkelsen) este medic la spitalul unde a fost internata victima. Alaturi de el isi va gasi Cecilie consolare (in ce fel, se vede si pe afis). Cel mai bine rezuma actiunea filmului o replica plina de naduf a sotiei tradate: "Buna echipa mai facem! Eu ii calc si tu futi ce ramane in urma!"
Cadrele lui Suzanne Bier abunda de prim-planuri pe chipurile personajelor, filmate cu camera de mana, prin care se intercaleaza detalii tulburi, urmeaza decalogul ce-si propune o realitate cat mai nealterata, care sa nu lase audienta distrasa de efecte, filtre, imagini si unghiuri cautate. Tensiunea se construieste pe baza acestei forme, a simplitatii mijloacelor, rezultand un film ce mi-a aratat o posibila sursa de inspiratie pentru Marti, dupa Craciun al lui Radu Muntean. M-a prins, m-a enervat, m-a intristat, m-a facut sa zambesc si  sa-mi pese de personaje, deci si-a atins scopul, chiar daca nu l-as include intr-o ierarhie a filmelor daneze preferate. Poate pentru ca nu l-am vazut la vremea lui si acum epigonii cinematografici romani m-au intoxicat cu suficiente productii cat sa lase reteta sa transpara in fundal si sa nu ma mai impresioneze "povestile de viata" lipsite de artificii, efectele tragediilor asupra personajelor, duplicitatea caracterului uman ce tine in spate un film intreg.

Pelle Erovraren / Pelle the Conqueror (1987)

Cum spune si afisul, ca acum, dupa ce am invatat ceva norvegiana, pot ma dau mare ca inteleg si un pic de suedeza scrisa :) : "credeau ca lumea avea sa fie a lor". Au plecat din Suedia sfarsitului de secol XIX in, pe atunci, mult mai prospera Danemarca. Tatal (Max von Sydow) ii spune copilului (prenumele actorului Pelle Hvenegaard este acelasi cu al personajului), pe vaporul ce-i poarta spre noua lor viata, povesti despre tara de adoptie: este un loc unde oamenii pun unt pe paine, struguri pe friptura de porc si unde copiii se joaca tot timpul. Este un loc al sperantei, al vietii luate de la inceput. De indata ce ajung la tarm, realitatea ii va izbi violent cu lipsurile ei, cu munca grea si dormitul intr-un grajd, painea cu unt si friptura cu struguri se transforma in peste, acelasi peste, in zilele de lucru si in cele de sarbatoare.
Este unul din filmele cu suflet care merg la suflet. Relatia dintre tata si fiu mi-a amintit de la La vita è bella pana la punctul cand raportul de forte incepe sa se inverseze, insa e cu totul altceva, intr-un alt cadru, intr-un alt timp, cu alti oameni in jur, care trezesc simpatie, compasiune sau antipatie, precum stapanii la care lucreaza cei doi, Erik, servitorul care strange bani sa ajunga in America sau slujnica ce are o relatie nefericita cu fiul unui mosier vecin, cu o surpriza si pentru fanii serialului Bron, Thure Lindhardt, politistul danez, in cel de-al doilea rol al carierei sale, la varsta de 13 ani. Pe buna dreptate (tinand cont de actorii excelenti, povestea bine sustinuta, detaliile minutioase ale epocii), filmul a primit la vremea lui Palme d'Or, Oscarul si Globul de Aur pentru film strain, il recomand cu drag oricui isi doreste sa vada un film (cam trist, e drept) despre crestere, maturizare, vise si viata la tara in Danemarca sfarsitului secolului XIX. Acum as vrea sa citesc si cartea lui Martin Andersen Nexø pe care s-a bazat scenariul, despre care Wiki imi zice ca ar fi supranumit "Gorki al Nordului". 

Din Brasov si din imprejurimi

Nu putea trece sezonul de schi si snowboard - care, fie vorba intre noi, abia a inceput - fara sa va spun o poveste cu iarna, zapada, locuri (mai mult sau mai putin) frumoase. 

Mi-am facut un obicei, dupa studiul mai multor posibilitati  si cantarirea raportului pret-calitate, a lungimii partiilor, a numarului si tipului de instalatii, a domeniului schiabil (care pe Valea Prahovei nu e propriu zis un domeniu, ci mai multe, fiecare cu cat a apucat sa smulga din el), sa marchez in fiecare an, cand incepe sa ninga, partiile din Poiana Brasov. Si anume le marchez cum pot, mai cu placa, mai cu genunchii, mai cu partile moi si amortizoare sau prin imaginile racoritoare si relaxante capturate de telefon.  Despre partiile din Poiana v-am tot povestit an de an, nu s-a schimbat prea mult, la sfarsitul lui 2015 erau practicabile numai in partea superioara, in primele zile ale lui 2016, dupa ce a nins putin si au intrat in functiune tunurile, erau chiar bune, insa foarte aglomerate, luate cu asalt de vecinii din nord si est veniti sa-si petreaca Craciunul lor, cel din ianuarie. La asta nu ma gandisem, cand am vazut aglomeratia de la instalatiile de urcare de pe 7 ianuarie am fugit inapoi acasa, mai devreme decat planuisem. Dar mai e timp, a fost doar incalzirea :).
Doua imagini, una de la plecare, de pe varful Postavaru

si de pe partie, cu tunurile de zapada in functiune:

 

Pentru ca am tot povestit in alti ani despre Poiana, de data asta mi-am propus sa va prezint alte atractii ale orasului si ale imprejurimilor, vizitate sau descoperite in cautarea refugiului din fata hoardelor de turisti care au invadat Brasovul in prima saptamana a lui 2016. 

Patinoarul Olimpic din Brasov

La cele 12 milioane de euro, cat a costat investitia primariei, ma asteptam sa fie de cinci ori mai mare. Nu, este un patinoar normal, cam cat cel din Drumul Taberei, insa cu gheata mai ingrijita, fiind si locul unde se antreneaza si joaca echipa de hochei Corona Brasov. 

 O varianta mai buna pentru cei care detin patine proprii si vor sa alunece pe gheata in liniste si in natura ar fi Lacul Noua, din cartierul cu acelasi nume, unde se afla si Gradina Zoologica, pe care am preferat sa ma menajez si sa nu o vizitez, sa nu vad animale triste si zgribulite. Pe lacul inghetat bocna, erau cativa patinatori si cativa hocheisti, in rest natura pare sa se descurce mult mai bine cu constructia unui patinoar, fara sa abuzeze de buget.

Paradisul Acvatic din Brasov

Ma invatasem in anii trecuti, dupa o repriza de alunecat pe partie, sa-mi gadil oasele infrigurate sau zdruncinate, cu bulbuci, clipoceli, arome, apa calda, sa le dezmortesc in bazinul de inot si tare bine era, timp de doua ore, pentru 30 de lei. Era ceaiul de dupa repriza de snowboard, doar ca nu-l beam, ci ma scufundam in el cu totul. Anul asta am avut o surpriza neplacuta. Am ajuns o singura data, pentru ca Paradisul fusese invadat si, daca asa arata si cel adevarat, si imi inchipui ca da, la cat de multi oameni dau acatiste si se spala de pacate pe sub poala popilor, prefer un loc cald, comod si relaxat, in Iad. In jacuzzi nu era nici o sansa de intrare, hammamul m-a desfatat cu arome de transpiratie, bazinul din grota arata ca o cutie cu sardele aliniate frumos pe trei randuri, prin bazinul cel mare cu apa calda iti croiai cu greu drum. M-am demoralizat cand am vazut ca e nevoie sa stau la coada si in apa si am plecat spre alte zari, mai linistite si mai pustii. Am mai trecut pe acolo de vreo trei ori, parcarea arata la fel, nu am mai indraznit sa intru.

Si ca sa termin cu orasul cel aglomerat in perioada Sarbatorilor, marturisesc ca am practicat si putin turism molar, nu la dentist, din fericire, ci la mall, si anume am vizitat Mallul Coresi. Ca sa scap de embarrassment, sa spun ca am facut-o dintr-un interes pur istoric, sa vad ce a devenit platforma industriala Tractorul?! Nu, ne era foame si era prin zona (ceea ce n-a fost un lucru rau, chiar au papa bun, lucruri diferite de ce se gaseste prin mallurile bucurestene), voiam sa ne portam telefonic (bye bye Vodafone, sa nu mai aud de voi si serviciile voastre execrabile!), ne gandeam sa mergem si la un film, dar sala era destul de plina si sa-mi intind gatul ca un cocostarc in ritualul de curtare nu-mi sta in fire, am vizitat si libraria Bookcity si m-a dezamagit ca nu distribuie decat editurile mari si Indragostirile lui Marías, pe care o caut de cand nu am gasit-o la targ, tot nu mi-am luat-o, iar dintre magazinele de tzoale mi-a placut Cato. Gata, fuga in natura, m-am saturat de aglomeratie!

Valea Bangaleasa

Pentru mine cel mai bun mod de a incepe anul este o plimbare la munte, in locuri linistite si pustii. Nu sunt atat de extreme incat sa fac trasee inzapezite spre varfuri, dar o dezmortire de cateva ore e mereu binevenita. Asa ca pe 1 ianuarie am pornit spre Moeciu, cautand Cheile Gradistei, ca tot vedeam indicatorul cand treceam cu masina pe Rucar-Bran si nu am avut niciodata timp sa le explorez. De data asta, am reusit sa le gasesc, desi a durat ceva, cat sa ajungem la ditamai resortul numit Cheile Gradistei Fundata, ca acolo ne-a dus GPS-ul. Oribil! Genul de loc prin care nu vreau sa calc! Asa mi-a trebuit daca ma apuc sa caut chei in varful muntelui. Am facut repede stanga imprejur si atunci l-am vazut in toata splendoarea:

Piatra Craiului cea frumoasa ma chema din zare. Ajung eu si la tine, maine! Deocamdata ma dau jos cat mai repede de la resort si mai caut cheile, admirand peisajul hibernal. 

Trebuie sa te uiti bine dupa ele, ca mai mult de vreo suta de metri de perete nu-s. Dar le-am gasit. Si cel mai frumos lucru de-acolo a fost cascada Chisatoarea cea inghetata, transformata de frig intr-o pestera in aer liber.

Doar ce apucam sa facem cateva poze in liniste, sa-i admiram dantelariile si sa ascultam clipocitul paraului, ca deodata timpanele ne sunt agresata de dulcea muzica a civilizatiei, maneaua. Un gipan de Galati tocmai oprise pe sosea, langa cascada. S-au revarsat din el cativa tineri galagiosi si remarc cu o doza de rasism si tristete ca nici macar nu erau "d-aia". In alte imprejurari, ai fi zis ca sunt un grup de studenti iesiti si ei la plimbare. Dar nu acolo, nu in contextul dat. Acolo erau doar niste mitocani. Usa de la jeep continua sa ramana deschisa, ca nu cumva sa se piarda fiorul liric cat timp isi fac selfie-uri cu cascada inghetata. Sa fugiim! O scapare din "civilizatie" trebuie sa fie. 

Pana la urma, am gasit-o. La iesirea din Moeciu de Sus, incepe Valea Bangaleasa, de unde porneste traseul spre Varful Omu. Si, din fericire, este si o bariera, dincolo de care nu au acces decat propriile picioare si carutele cu cai (ar fi fost mai idilic sa fie sanii) ce-si asteptau turistii. Cele patru picioare si patru labute pot zburda de-acum in voie pe drumul inzapezit.

Dupa vreo jumatate de ora de plimbare prin padure, pornim inapoi, a fost doar o iesire de incalzire (sau de racorire?), suficient de perturbata sonor pentru a avea chef de mai mult. Dar sper sa revenim intr-o vara pentru un traseu pana pe platou.

 

La intoarcere, stand in coloana pe sosea, apuc sa fac o poza Castelului Bran cel insorit. Parea aglomerat si el. Nu l-am mai vazut de dinainte de a deveni mare obiectiv turistic international. Am incercat asta-vara, dar era o coada la care n-am simtit dorinta sa stau. Poate candva...  

 

Prapastiile Zarnestiului

In ziua urmatoare, aveam sa gasesc ceea ce imi doream: peisaje frumoase, o plimbare mai lunga in natura, liniste, pe alocuri atat de adanca incat aproape ca incepeam sa-i compatimesc pe manelistii din ziua precedenta, sa inteleg cum se protejau ei stiind ca, daca ar fi oprit muzica fie si doua minute, cat coborau din masina, aveau sa le explodeze timpanele neantrenate cu linistea cutiei incadrate de ele.

La iesirea din Zarnesti (un oras care, desi sta la poalele unei mine de aur, Masivul Piatra Craiului, continua sa ramana linistit, cu strazile pustii, ceea ce mie, ca ocazional trecator, imi convine foarte mult, doar ma mir cu cata naivitate si inocenta nu-si valorifica potentialul turistic), drumul se ramifica. In dreapta merge spre Plaiul Foii, in stanga spre cabana Gura Raului. Dupa ce treci de Gura Raului, continua pana la intrarea in Prapastiile Zarnestiului (asa scria pe panou, asa or fi daca le privesti de sus, de jos sunt Chei!), de unde incepe un traseu usor si foarte frumos, de vreo doua-trei ore, pana la cabana Curmatura. 

Nu l-am facut pe tot, pentru ca s-ar fi intunecat pana cand ne intorceam, ci doar partea de Chei, de vreo ora si ceva. Drumul este aproape plat, urca usor, printre peretii de ascensiune ai celor mai inalti munti calcarosi din Romania. Adica Apuseni la patrat! Si formatiuni spectaculoase, si inaltime, si maretie, si dantelarii...

 Ne oprim din loc in loc sa citim panourile cu informatii despre flora, fauna, geologie si trasee de catarare cu denumiri amuzante. Constat, de exemplu, ca ele au fost botezate de niste persoane foarte sugubete, ca Andropauza e mult mai usor decat Menopauza si, pour les connoisseurs, exista denumiri care te fac sa zambesti complice, cum ar fi traseul 1 de pe panoul de mai jos.  Aveti grija sa nu-l incepeti cand e cineva sus, nu se stie cu ce va treziti pe cap ;)!

Nu ma pot abtine sa nu ma catar macar putin, pana la o mica pestera de pe versant, asa, cat sa-mi deschid pofta pentru sezonul de drumetit care e atat de departe. 

De la troita din poza de mai sus, incepe traseul spre creasta, care duce la varful La Om, vreo 4-5 ore. Despre el, poate mai la vara, deocamdata ma bucur ca am ajuns sa simt mirosul iernii in Piatra Craiului, in cea mai frumoasa plimbare a vacantei. La intoarcere, un cuplu ne-a intrebat daca si in continuare e "tot asa". El parea sa vrea sa continue, ea arata cam adusa cu forta, se vedea ca ar fi preferat sa fie in Mall, nu in Chei. Le-am spus ca da si au facut stanga-mprejur. Da, e tot asa, frumos si foarte frumos. Unii au muntele in suflet, altii nu. Dar daca nu, ce-or cauta la el?!