Oroarea transformata in crez artistic

Roberto Bolaño- O stea indepartata

Sa-l citesti pe Bolaño este ca si cum ai pasi cu buna stiinta intr-o capcana ori pe nisipuri miscatoare, ca si cum ai fugi dupa o Fata Morgana ce ti se desfasoara in fata atat de limpede de la distanta dar se destrama pe masura ce dai sa te apropii. Prima data, cu Detectivii salbatici, am facut-o cu inocenta, fara sa stiu ce ma astepta. Atunci mi s-a parut un scriitor atat de mare, incat nu am indraznit sa scriu despre el. Intre timp, mi-am mai schimbat gandurile. Pe de-o parte, pentru ca eu nu scriu recenzii/cronici sau cum le-or mai numi oamenii, ci impresii de lectura. De ce m-as feri, de ce sa nu marturisesc cand un autor ma copleseste? Si apoi ar fi nedrept sa-l tin doar pentru mine. Cu locurile prin care umblu, mai fac asta, cand vreau sa ramana in continuare gradina mea secreta si nepopulata. Dar cu cartile, dimpotriva, cand imi place ceva mult, as dori sa ii indemn pe toti sa citeasca acel ceva.
Intre timp, parca si pasii mei pe cararile intortocheate pe care ma poarta Bolaño au devenit mai siguri, odata ce mi-a crescut increderea in autorul ce ma calauzea, incep sa tin ritmul, sa nu il mai intreb la fiecare pagina de ce m-a luat din Chile, anii '70 si m-a trimis pe frontul rusesc din al Doilea Razboi Mondial, cum am ajuns si ce fac acolo, ca uite cum m-a purtat cu vorba si nici nu mi-am dat seama. Am invatat si de la el, ca si de la Pitol si, in oarecare masura, de la Marías ca nimic nu este mai fragil, mai greu de captat decat adevarul, ca uneori el poate sa emane oroare, ca o legenda creste si se alimenteaza cu cat cineva incearca sa o desluseasca, sa-i calce pe urme, sa identifice multiplele fatete sub care se ascunde o identitate. 

Bolaño propune in cartea de fata o investigatie literara cu aspect de ancheta politista, ceea ce facea si in Detectivi... Altceva nu am citit inca, dar recuperez, Gaudeamus mi-a dat fericita ocazie de a-mi cumpara cele trei volume publicate la Curtea Veche (urmeaza sa postez curand si impresiile despre Nocturna in Chile) si l-am trecut deja pe lista aceea restransa si personala a autorilor din care nu vreau sa-mi scape nimic (alaturandu-ma grupului care trepideaza nerabdator in asteptarea lui 2066, cartea, nu anul), pentru ca oricat ar scrie sau vor fi scris nu-mi va fi de ajuns. Si, din nefericire, aici opera a fost intrerupta de lucrarea timpului asupra omului mult prea devreme.

Ruiz-Tagle este un poet autodidact cu sarm, usor nesigur pe el, a carui casa, un apartament de lux din centrul orasului, nu pare sa corespunda statutului social intuit de cei ce frecventeaza, impreuna cu el, cercurile literare. Asemenea stapanului, locuinta pare sa se adapteze specificului fiecaruia dintre cei care-i calca pragul. Dupa disparitii misterioase si schimbarea de regim din Chile, il regasim cu numele Carlos Wieder, un pilot sigur si plin de incredere, ce vorbeste despre poezie cu autoritate. Face expozitii efemere de scriere aeriana, incepand cu versete din Biblie si continuand cu versuri si mesaje personale, de genul: "Moartea este dragoste. Moartea este crestere. Moartea este comuniune. Moartea este inima mea. Luati inima mea." Continua cu o expozitie de fotografie, in care nu se sfieste sa afiseze pe peretii casei imaginile tinerelor disparute al caror asasin se presupune ca ar fi, intr-o derulare alcatuita dupa o viziune spirituala personala, a unei biserici a ororii. O vreme dispare si zvonurile se amplifica, este vazut pretutindeni si nicaieri, identificat in persoana mai multor artisti, se urmeaza piste diferite ce ne duc din Chile la Paris si Barcelona. 

Relatarile despre Wieder sunt reconstruite si apoi demontate, din supozitii, marturii indirecte, scrisori, informatii puse cap la cap ce reflecta experimentele artistice, inconjurandu-l, pentru unii, cu aura unui estet sadic dar sarmant, pentru altii cu aceea a unui criminal dubios, fie ca numele ii este asociat cu o piesa de teatru sau cu filme porno snuff.  

Cu fiecare pagina, indiciile se acumuleaza, la fel si povestirile paralele, sincope si salturi in timp ce se intersecteaza si se intercaleaza, unele tragice, altele grotesti. Figura protagonistului-pretext al cartii se pierde in imaginea de ansamblu ce ne vorbeste despre o lume excesiva, cum era si Chile in acei ani,  cu scena lui literara si politica, cum era si perioada razboiului, intr-o explorare ce ne invita sa avem incredere in ghidul nostru, dar si sa ne indoim de orice, pentru ca e atat de convingator incat ne poate transforma in partizanii raului. Avem nu doar imaginea unei tari cutremurate de conflicte politice, dar si pe aceea a unei scene literare, provocari ce tin de crezul artistic, de manifestari si interpretari estetice. La Dostoievski si Camus crima avea motivatii ontologice, la Bolaño ea capata justificari estetice. Daca in frumusete se poate gasi oroare, Wieder devine promotorul ororii ca sursa de frumusete. Poti sa ucizi pe cineva pentru ca scrie prost asa cum face el cu poetesele indragostite? Faci astfel un serviciu literaturii? Mastile se suprapun si se aduna, oamenii dispar din lume ca niste stele cazatoare ce nu-si mai pastreaza conturul palid decat in vreo fotografie uitata.

Un indiciu de care m-am apucat si l-am tinut strans in mana  ca sa nu ma pierd in carte a fost Rosemary's Baby, filmul lui Polanski la care ma trimite Bolaño pentru a-mi sugera ca am intrat intr-o carte guvernata de teroare, cu o atmosfera ciudata, complexa, desi poate parea minimalista. Insa fiecare cuvant este bine cantarit, are relevanta si semnificatia lui, incepand chiar de la numele eroului, cu rezonante multiple in germana.  Este greu de imaginat un mod in care literatura sa descrie cruzimea umana intr-un mod mai nuantat decat o face Bolaño intr-o carte rascolitoare, cu iz de roman politist, dar atat de amara, ce ne pune in fata, ca un colaj fotografic, cea mai pura forma a raului si aproape ne convinge sa admiram detestabilul.