Cu pereche sau fara

The Lobster (2015)

Cum imi plac nebunia si stranietatea lui Yorgos Lanthimos cam de cand a aparut Dogtooth, film care, si acum, dupa ce am vazut Homarul, continua sa ramana numarul 1 in preferintele mele, abia asteptam sa-i urmaresc debutul in limba engleza, iesirea in "lumea buna", cum s-ar spune. Nu a facut-o singur, si-a luat cu el si actritele cu care lucreaza inca de la inceputuri, Ariane Labed si  Angeliki Papoulia, carora li se adauga, in rolurile principale, Colin Farrell, Léa Seydoux si Rachel Weisz. 

Filmul ne arunca de la inceput intr-o distopie, o societate in care oamenii ramasi singuri trebuie sa-si gaseasca cat mai repede pereche. Pentru asta, merg la un hotel unde au patruzeci si cinci de zile pentru a-si afla partenerul, perioada ce poate fi prelungita prin vanatoare, prinzand solitarii ce refuza sa respecte ordinea stabilita. Daca la expirarea timpului nu s-au cuplat, au dreptul sa-si aleaga animalul in care vor sa fie transformati. Eroul interpretat de Colin Farrell, care soseste la hotel impreuna cu cainele / fratele lui ce si-a ratat posibilitatea de a-si gasi perechea, alege sa fie transformat intr-un homar.

Ca si in filmele precedente, Lanthimos demonteaza, isi imagineaza si interpreteaza in stilul propriu regulile sociale fundamentale, creeaza o lume situata intre grotesc si absurd, bazata pe constrangeri si presiuni, care sub poleiala celei mai bune societati posibile ascunde rigorile intampinate de multe persoane ramase singure: intalniri programate, reguli stricte ale intalnirilor, incercarea de a se arata intr-o lumina cat mai favorabila, cautarea cu orice pret a acelui punct comun ce reprezinta garantia unei relatii reusite, indiferent cat de absurd ar fi el, mergand de la cunoasterea de catre cei doi parteneri a unei limbi straine pana la detalii fizice, precum vederea slaba sau sangerari nazale. Violenta si constrangerile sunt omniprezente in aceasta lume populata de bune intentii, o oglinda distorsionata a realitatii. 

Observ ca The Lobster, tintind spre o piata mai larga decat precedentele productii grecesti ale regizorului-scenarist, este mai digerabil, mai inclinat spre simbolism decat spre absurdul cu care ma delecta in filmele sale grecesti. Si, cum ziceam la inceput, tot Dogtooth ramane preferatul meu. Nu doar pentru ca acolo, explorand mecanismele neurologice ale limbajului, denaturarea sensului cuvintelor, imi atingea mai mult pasiunile si interesele, cu o doza de umor negru care aici s-a mai diluat. Ci si pentru ca avea o desfasurare imprevizibila, ceea ce in Lobster nu e cazul, de pe la jumatate, cand apare in peisaj grupul de oameni singuri, un fel de partizani ce-si duc lupta pentru dreptul la neimperechere prin paduri, departe de ochii legii, cam stii spre ce se va indrepta, mai ales cand intelegi ca si regulile lor sunt la fel de crude si inflexibile ca si cele oficiale. 

In orice caz, amestecul de real si ireal al filmelor lui Lanthimos si modul de a sonda emotiile personajelor intriga, ca si ciudatenia declamarii, o marca proprie, existenta si in celelalte filme, prin care actorii par a-si recita replicile mecanic, distant, ca niste robotei, contribuind la atmosfera apasatoare a unei improbabile realitati viitoare, realizand echilibrul dintre verosimil si neverosimil ce ma atrage in creatiile sale.

Muzica urmeaza si ea trendul filmului, un amestec intre radacinile grecesti asumate si valori consacrate international, penduland intre clasic (Beethoven, Stravinski, etc.), anii '50 (S'agapo) si contemporan (Nick Cave) sau disparand pentru a face locul unui dans fara sonor si puncteaza momentele de instrainare si incercarile de apropiere dintr-un film unde dragostea este tratata nu ca o aspiratie, ci ca o obligatie, o constrangere.