Singur in intuneric

Ray (2004)

La cat de pe faza au fost producatorii cu filmul aparut chiar in anul mortii cantaretului, nu m-as mira sa fi fost deja pregatit, pus de-o parte, asteptand momentul potrivit pentru lansare. Si daca tot incep cu conspiratii, eventual sa-l fi ajutat sa-si faca praf mai repede ficatul! Lucrurile probabil stau mult mai simplu, e doar una din acele coincidente funeste ce fac ca epitaful sa fie scris exact la momentul potrivit...

Ca sa fie clar: nu-mi place absolut deloc r'n'b-ul, si in afara de cateva piese din perioada rock'n roll a lui Charles (Hit the Road, Jack, I've Got a Woman sau Mess Around) nu m-a atras prea tare nici personajul. Cu toate acestea, filmul mi-a placut, ceea ce mi se intampla rar la un biopic atunci cand obiectul lui nu-mi inspira vreo pasiune speciala. Dincolo de erou, parte din istoria muzicii, am gasit in el o multime de detalii interesante ale epocii cand o piesa se taia ca sa incapa pe un disc, cate o jumatate pe fiecare fata, si am inteles ca protagonistul a fost un inovator muzical. Mai intai, pentru ca a indraznit sa amestece muzical elementele de gospel cu jazzul si blues-ul epocii, intr-o vreme cand se considera un sacrilegiu sa aduci elemente din muzica religioasa in cea de divertisment. Apoi pentru ca a avut ideea de inregistrare a backing track-urilor pe opt canale in momentul cand una dintre coristele "Raelettes", cu care avea o relatie, a refuzat sa mai cante. Si apoi  nu-i de ici de colo ca un stat sa-ti adopte o piesa drept imn national (Georgia on My Mind). Odata cu trecerea de la ABC Records, casa de discuri ce l-a facut celebru dar nu a ezitat sa o paraseasca pentru o oferta mai buna, ajungand la Atlantic,  au aparut si orchestra, o muzica mai comerciala, vanzari mai mari, insotite de eterna scuza a artistilor care dau de bani cedand presiunilor casei de discuri, ca el continua sa cante cum simte, numai ca intamplator simte sa cante asa cum ar trebui ca sa intre mai puternic pe piata alba. 

Meritul cel mai mare al filmului ii revine insa lui Jamie Foxx care, si cu mai putin efort, nu avea cum sa nu ia Oscarul pentru rol: negru, orb, personaj celebru decedat chiar in anul aparitiei filmului. Ce conjunctura mai favorabila se putea gasi?! Dar ea nu-i stirbeste nimic din capacitatea de a sustine un film de doua ore si jumatate in care mai si interpreteaza o parte din cantecele artistului. Iar pregatirea pentru rol (pun accentul uneori pe ea in impresiile mele despre filme ca sa se vada ca recunoasterea nu vine din senin si talentul nu e suficient) a inclus frecventarea unei scoli braille, a studiourilor de inregistrare a pieselor soul si blues si legatul la ochi timp de 12 ore pe zi pentru a intra mai bine in pielea si in sufletul personajului. 

A fost ajutat si de un scenariu onest, rodul a multi ani de documentare, ce nu vrea sa idealizeze imaginea starului, desi ii gaseste un pic scuze si explicatii pentru dependenta de heroina. De la traumele copilariei (moartea timpurie a unui frate mai mic si orbirea) pana la momentul cand a cunoscut gloria muzicala, filmul are o dinamica interioara ce ne conduce prin episoadele importante ale existentei muzicianului, captivand, cu tot ritmul sau  sincopat, ori tocmai prin el, ca un cantec dinamic, cu bridge-uri bine temperate. Are si ritm, si blues, si soul, chiar si in momentele cand Ray apare lipsit de scrupule si orb (daca pot folosi cuvantul) la inimile frante din jur. Si au fost cateva, de la sotie si amante pana la prieteni buni si oameni care l-au ajutat in situatii de cumpana ale carierei. Insotit permanent de indemnul din copilarie al mamei, acela de a nu lasa niciodata sa devina un infirm, mult timp nu si-a putut reprima teama de intuneric, ce l-a impins intr-un abis si mai adanc, al dependentei de droguri. 

Una peste alta, filmul contureaza un erou veridic, neidealizat, cu slabiciuni si momente de ratacire, fara sa-l ridice pe unul din acele piedestaluri pe care posteritatea tinde sa le confectioneze dupa disparitia unei personalitati. Pentru cei pasionati de muzica lui, un must see. Pentru cei interesati de muzica, in general, la fel. De vazut si de cei care apreciaza arta actoriei sau care sunt curiosi sa vada intr-un film biografic punctul de echilibru intre om si legenda, pe care Ray l-a gasit.

In excursie cu tata

Возвращение (The Return) (2003) 

Dupa excelentul Leviathan, m-am hotarat sa vad toate filmele regizorului Andrei Zviaghinţev. Nu am urmarit prea mult cinematografia ruseasca actuala ca sa-l pot plasa intr-un context, sa-l raportez la alti cineasti contemporani din zona, insa tind sa cred ca are o maniera personala, singulara, de a-si transpune viziunea pe ecran. Nu numai pentru ca este un opozant al regimului, care marturiseste ca "It’s like being in a minefield, this is the feeling you live with here" dar si pentru ca isi face spectatorii sa simta asta, pana si intr-un film ce nu are nici o miza politica. Rusia lui sa da mereu senzatia unui tinut pustiu, mohorat, apasator, amenintator, in care singura certitudine este tragedia si tensiunea asteptarii momentului cand se va produce devine palpabila, in lumina gri-albastruie a peliculei.

Intoarcerea este debutul regizoral al lui Zviaghinţev, premiat cu Leul de Aur in 2003. Aici ii cunoastem pe fratii Andrei si Ivan, pe care ii vedem in secventa de deschidere, alaturi de prietenii lor, pe platforma unui turn de lemn unde vor sa-si dovedeasca vitejia sarind in mare. In ciuda incurajarilor fratelui mai mare si a provocarilor celorlalti copii, Ivan nu reuseste sa-si invinga teama de inaltime si nu va putea cobori, nici sarind, nici pe scara, pana cand mama lui nu-l va gasi tremurand de frig si frica, in slip, singur, abandonat de cei ce l-au etichetat drept las. Asta este duminica. Intreaga actiune se desfasoara pe parcursul unei saptamani, o saptamana ce va reprezenta spargerea barierei copilariei, intrarea in lumea imprevizibila si de neinteles a adultilor.
In cea de-a doua zi, afla ca tatal lor, plecat de doisprezece ani, s-a intors acasa. Fara prea multe explicatii, barbatul taciturn cu impulsuri violente decide sa-si ia fiii intr-o calatorie, pe care cei doi o vor incepe in stari de spirit diferite: Andrei isi doreste sa se apropie de tatal regasit, sa-i faca pe plac, sa absoarba cat mai mult din ceea ce are de oferit adultul absent pana atunci in viata lor. Ivan nu poate trece peste abandon si il priveste cu neincredere. Iar expresiile de pe chipul lor, modul in care reusesc sa redea unul entuziasmul, celalalt indoiala si incrancenarea, sunt dovada unei alegeri inspirate si a unei maini regizorale sigure, ce a obtinut de la doi debutanti exact ceea ce avea nevoie pentru film. Pentru ca ambii sunt la primul film. Insa destinul avea sa le fie complet diferit. Daca Ivan Dobronravov (Ivan) si-a continuat cariera de actor, Vladimir Garin (Andrei) a murit chiar la sfarsitul filmarilor, la doar 16 ani, inecat in lacul din secventele de final, tocmai el, baiatul care in film sarea fara ezitare de pe platforma inalta in apele marii ... o poveste trista de viata din Rusia lui Zviaghinţev, campul minat de care spuneam la inceput. 
Calatoria celor trei se desfasoara cu masina, pe jos si cu barca, prin locuri permanent pustii, ce le dau prilejul sa-si dezvolte relatiile dintre ei, sa creasca, sa se cunoasca mai bine. Povestea maturizarii a tot fost spusa in arta, din diferite perspective. Aici avem una imprevizibila, care ne tine conectati in prezent, nu lasa deloc trecutul sa patrunda intre cei trei, nu ne ofera explicatii sau justificari, nu puncteaza evidentul si background-ul este aproape zero. Totul se desfasoara si se dezvolta in fata camerei, comunicarea greoaie la nivel verbal este suplinita de cea a gesturilor si mimicii, tacerile sunt dizolvate in frumusetea imaginilor si in senzatia de melancolie amara. Nesiguranta relatiei pe cale sa se formeze intre cei trei se construieste din contrastul imaginilor clare, frumoase, cursive, cu firele suspendate ale povestii: cui telefoneaza tata cand se opresc? ce se afla in caseta dezgropata pe insula? tata este cu adevarat tata? ce a facut in toti acesti ani? de ce toata povestea cu mersul la pescuit impreuna cand barbatul pare atat de agasat ca trebuie sa faca asta? Sunt mistere pe care vrem sa le deslusim, sunt tragedii ce se petrec in film si in afara lui, asa cum si ceea ce se intampla pe ecran iti da senzatia ca mult mai multe raman nespuse, ca realismul isi gaseste corespondenta in parabola, ca intamplarile sunt doar varful unui aisberg de senzatii, al unui tumult sufletesc retinut, ale carui zagazuri se vor prabusi in final. Final pe care, vazandu-l in contextul mortii lui Garin, tind sa-l interpretez usor diferit de cum si-a dorit filmul, dar nu vreau sa-l dezvalui, asa ca nu pot sa spun prea mult.
Nu e un film pentru spectatori nerabdatori, care traiesc in imediatul actiunii, ci pentru cei care il lasa sa-si dezvolte frumusetea poetica si coplesitoare treptat, ce se apropie de el cu prudenta sau incredere, cu indoieli sau speranta, asa cum se construieste si relatia dintre copii si parintele lor. E unul din acele filme pentru care trebuie sa intri intr-o stare dar, de indata ce o faci, ramane cu tine si iti marcheaza gusturile si viziunea cinefila.

Azi pentru tine, maine pentru mine

Javier Cercas - Legile frontierei

Povestea noastra incepe in Spania, in 1978, la trei ani de la caderea dictaturii lui Franco, intr-o perioada confuza, cand "tara continua sa fie condusa de legi franchiste si mirosea la fel ca franchismul: a cacat". Evident ca mirosul atrage tot felul de musculite dornice sa se infrupte din el, asa ca zecile de bande de copii-infractori se straduiesc sa supravietuiasca in legea lor, intr-o lume lipsita de morala. Cu totii urmeaza reguli nescrise, adaptate propriilor nevoi, alcatuind o casta inchisa, fara recruti din lumea de dincolo de granita dintre categoriile sociale. In afara unuia singur. Un adolescent de dincoace de frontiera socio-economica si culturala a Gironei, din cartierul celor de conditie medie, intra in gasca lui Zarco, a celor de la periferie, locuitorii adaposturilor improvizate, traitorii la limita saraciei si dincolo de ea, ce-si hranesc iluziile cu substante halucinogene sau cu vreo lovitura ce-i face sa se simta bogati pentru o zi. Cum s-ar zice, un baiat din... Berceni, sa spunem, se imprieteneste cu cei din Ferentari... Motivele ar fi doua, ce se pot reduce la slabiciune sentimentala: mai intai pentru o membra a clanului, apoi "pentru ca sentimentul care predomina in adolescenta e frica, iar frica cere lideri cu care sa o combata". La fel de bine, cere si un tap ispasitor care sa o exorcizeze. 

Asa ca tanarul Ignacio, zis Ochelaristu', terorizat de batausul clasei, are nevoie de un prieten cu cojones impunatoare pentru a se simti in siguranta si a-si regasi stima de sine. Supus in lumea lui cu pretentii de civilizatie bullying-ului continuu, se imprieteneste cu tinerii vagabonzi fumatori de hasis si hoti si ajunge sa guste deliciile vietii periculoase si sa se bucure de apartenenta la un grup in care este acceptat, de dragoste si de o anumita complicitate ce avea sa-l urmareasca toata viata. Alaturi de noii sai prieteni va primi aventura, bani, placere si se va maturiza. Va gusta timp de o vara viata pe care si-o va aminti mereu ca pe cea mai frumoasa perioada a existentei sale, momentele cand a crescut si a invatat el, viitorul avocat, legile frontierei:

1. Prietenia e sfanta si nu exista sacrificii prea mari pentru a o onora;
2. Favorurile se platesc: "Azi pentru tine, maine pentru mine";
3. Lucrurile costa exact atat cat cineva este dispus sa plateasca;
4. Sa nu ai incredere in cei din afara cercului.

Va pastra peste ani senzatia de personaj-martor, de observator, impresia ca a pendulat intre cele doua lumi fara sa devina perfect integrat in nici una, dar si un anume cult pentru Zarco, seful bandei, personaj al tranzitiei spre democratie, erou si victima in acelasi timp, haiduc si idealist naiv, asupra caruia planeaza incertitudini: a fost el intruchiparea raului intr-o lume buna sau eroul pozitiv intr-o lume rea? 

Prima jumatate a cartii este despre acea vara in care Ochelaristu' a cunoscut banda lui Zarco. Cealalta e o continuare dupa douazeci de ani, intr-o lume schimbata, in acel "maine" cand protejatul devine protector.
Ni se desfasoara in fata lumea dura, imprevizibila si violenta a infractionalitatii juvenile, amintindu-mi in prima parte de Amado in Capitanii nisipurilor. Doar ca atmosfera, pentru ca stilistic este altceva. E impresionant cum o carte conceputa sub forma interviurilor luate unor personaje aflate pe pozitii adverse, ce se impletesc si se completeaza (unul dintre ele este, in ambele parti, Ochelaristu'), facand uz din abundenta de vorbire indirecta, reuseste sa se pastreze dinamica, interesanta de la un capat la altul, sa intoarca pe toate partile motivatiile complexe si actiunile personajelor, sa imbine o alegere stilistica reusita cu o putere de interpretare ce-si manipuleaza subtil cititorul, in sensul bun, promitandu-i raspunsuri si punandu-i si mai multe intrebari. Ii struneste frumos interesul pentru a nu-i da mai mult decat este necesar, alcatuieste straturi-straturi de lecturi si nuante intr-o carte ce ne arata puterea limbajului de a crea franturi personale dintr-un adevar niciodata revelat pe deplin, dar si puterea prieteniei, vinovatiei, sau poate a loialitatii, cu intorsaturi dramatice de situatie, nu doar la nivelul faptelor propriu-zise cat si al modului in care intamplarile  sunt receptate de participantii la ele, intr-un echilibru perfect al actiunii si analizei.

E prima mea intalnire cu Javier Cercas, una foarte placuta, trebuie sa pun neaparat mana si pe Soldatii de la Salamina.

Animat-inanimat

Craig Cliff - Creatorii de manechine

Tanarul autor neozeelandez de astazi se prezinta in fata noastra cu romanul sau de debut, o surpriza atat de placuta pentru mine - care privesc romanele debutantilor cu destula neincredere - incat a trebuit sa verific din mai multe surse, da, chiar e primul sau roman. Si ne transpune intr-o poveste ciudata, plasata la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, unde reinterpreteaza mitul grec al lui Pygmalion, sculptorul indragostit de propria creatie ce a rugat-o pe Afrodita sa o aduca la viata. 

Colton Kemp este un cioplitor de manechine macinat, ca orice artist, de dorinta perfectiunii: 

"Fiecare manechin nou insemna cateva saptamani de munca si, chiar si asa, putea sa scoata la iveala un nod sau o nervura afurisita atunci cand curata straturile de pe fata. Sau, la fel de bine, putea sa ciopleasca si sa slefuiasca prea mult si, oricat de perfecta ar fi fost figura finala, capul era prea mic pentru trupul pe care il construise. Atelierul era plin de astfel de esecuri. Hans cel fara de cap tinand o foaie grea de panza in bratele lui inegale. Mavis cea infocata, cu sanii ei inegali, atarnand, si cu gura prea mare, nu avea sa imbrace vreodata o rochie de bal. Era mai bine sa nu se gandeasca la ele in timp ce lucra."

In orasul sau isi face aparitia un barbat taciturn, cunoscut drept "Tamplarul", ale carui creatii acapareaza atentia comunitatii intr-atat incat localnicii incep chiar sa adopte moda colorata a personajelor asteptate cu multe luni inainte, create din materiale si culori ce par sa le insufleteasca. 

Peste ani, rolurile celor doi se vor inversa. Vitrina lui Kamp devine cea aclamata, iar Tamplarul, incercand sa-i deslueasca tainele, va face o descoperire uimitoare. 

Cartea lui Craig Cliff este una a contrastelor. Ne vorbeste despre viata si transpunerea ei in arta, despre moarte vazuta ca ideal, pasiune, aspiratie spre imobilitate si impasibilitate, fiind surprinzator de variata si de ambitioasa ( o ambitie bazata pe talent!) pentru un volum de debut. Ne poarta prin multe locuri si medii, atinge o multime de teme si preocupari, imi aduce in minte multe analogii si imagini. Ne vorbeste despre iubire acolo unde singura ei manifestare trebuie sa fie nemiscarea, tacerea, complicitatea. Ne transporta dintr-o poveste in alta, dintr-o vitrina cu manechine, unde ne insoteste vocea unei adolescente, in mijlocul marii, alaturi de un navigator. Tot ce s-a construit in prima treime a cartii dispare intr-a doua si o luam de la capat intr-o alta lume, cu povestea unui cioplitor de galioane provenit dintr-o familie atinsa de o boala considerata ereditara, ce porneste intr-o aventura pe mare cu un vas al carui naufragiu era dorit si anticipat de armator, pentru incasarea asigurarii. Si aici nu pot decat sa transmit un gand de compasiune si intelegere traducatoarei ce a trebuit sa-si croiasca drum printre brizantii limbajului marinaresc, calauzindu-ne in povestea lui Cliff, printre trincheti, dunete, sacheti si vergi. 

Firul ce leaga lumile diferite e fragil, ca si cum ai citi doua carti diferite, poate descumpanitor pentru cititorii invatati cu actiuni lineare, dar se innoada in partea finala. Sunt raporturi de putere, creatori indragostiti de creatia lor, existente tragice, navigatori in deriva, intamplari dramatice si acte sangeroase, convingeri puternice ce duc la un deznodamant de tragedie greaca. Dupa inceputul ce pune bazele a tot ce va urma, avem trei parti, jurnalul adolescentei de 16 ani, povestirea Tamplarului si cea a Manechinului. Stiu ca pentru multi (si asta o spun gandindu-ma la cartile care au cel mai mare succes de piata) e un efort considerabil sa lase deoparte un fir conducator pentru a o lua de la inceput cu altul, dar eu zic ca romanul asta merita din plin si le va da satisfactie si celor pasionati de actiune si aventura, si celor ce cauta subtilitati si semnificatii la un nivel mai adanc, si celor  ce vor o poveste... 

 A fost odata un tamplar care vorbea cu un galion. Si au mai fost manechine ce reveneau la viata cand luminile se sting, un baiat care pretuia forta fizica, avandu-l ca idol pe Eugen Sandow, fondatorul culturismului, o fata ce aprecia gratia si caldura umana, un alt barbat care a inteles ca, mai mult decat corpul, cunoasterea da adevarata masura a puterii. Impreuna, sunt personajele unei carti stranii dar pline de sensuri, ce se intalneste in mintea mea cu arta hiperdramatica din cartea lui Somoza si  cu personajele lui Lanthimos din filmul Dogtooth, prin copiii izolati care acum nu invata cuvinte cu sens denaturat, ci existenta in nemiscare. O carte de la care nu aveam asteptari, nestiind absolut nimic despre autorul ei, dar care mi-a oferit mai mult decat daca as fi avut...

Ping-pong cu capra vecinului

Paula Hawkins - Fata din tren 

Am vrut sa-mi dau sansa de a-mi largi orizonturile de lectura si am inceput sa citesc acest aclamat bestseller fara prejudecati legate de gen, cu atat mai mult cu cat unul dintre exponentii sai de frunte, Stephen King, imi placea inainte sa inceapa sa scrie caramizi groase si diluate ca substanta. Genul programului, vorba televizorului, ar fi thriller, unul despre care prefer sa zic fara rusine si complexe "nu am citit cartea, dar am vazut filmul". Cum spuneam, am cautat o deschidere spre alte zone literare, mai ales ca nu m-a costat nimic, volumul mi-a sarit in ochi intr-o biblioteca de familie, in general plina cu carti vechi, de dinainte de '89. Stiu si cine a citit-o si probabil nu va fi de acord cu parerea mea :). 

Rachel, eroina principala, mi-a fost antipatica de la inceput. Este genul de femeie careia imi venea sa-i strig "get a life si nu ne mai plictisi cu frustrarile tale". Pe drumul de la (fostul) serviciu spre casa prietenei la care locuieste si invers, cu un tren de navetisti, spioneaza in fiecare zi locuitorii unei case. Par sa formeze cuplul de vis, in vila de vis din suburbii, asa ca Rachel traieste prin si pentru imaginea scenelor cotidiene pe care le urmareste derulandu-se in fuga, pe fereastra trenului. Jason si Jess par sa fie acei eroi de soap opera pe care unii ii urmaresc in trecerea monotona dinspre o zi spre alta, egala, fara speranta unui imprevizibil fericit, pe ecranele televizoarelor, ca sa afle la un moment dat ca si bogatii plang si sa se simta ei insisi mai bine in mizeria lor sufleteasca. Apoi ajunge acasa, se imbata si-i trimite mesaje plangacioase fostului sot. Previzibil, Megan si Scott, adica "Jason" si "Jess" sunt total diferiti de cum si-i inchipuie Rachel. 

Si intervine vocea lui Megan, deruland, intercalata cu cea a lui Rachel, aceeasi poveste a nefericirii si iluziilor, proiectandu-si aceleasi asteptari proprii asupra celorlalti. Ambele sunt persoane care se evalueaza prin prisma privitorului si proiecteaza asupra lui propriile convingeri, isi baga nasul in vietile celorlalti, indreptandu-se fericit spre o batranete in care vor deveni baba ce se uita pe vizor in lipsa altceva mai bun de facut prin casa... Sunt unite apoi de o a treia femeie, Anna, actuala sotie a fostului sot al lui Rachel, ce incepe si ea sa-si faca auzita vocea de la un punct. Si ghiciti ce: a tunat si le-a adunat! 

V-ati dat seama ca e o carte a imediatului si efemerului, pe care il poti uita cand o inchizi, a insignifiantului, cu personaje mai preocupate sa traga cu coada ochiului in vietile vecinilor pentru ca intr-a lor nu se intampla nimic interesant, la fel de usor de citit ca un ziar de barfe si la fel de usor de uitat, ce exprima puncte de vedere alternative pe voci nedistinctive intre ele. Am dus cu greu pana la capat, fara entuziasm, acest chick lit slab deghizat in thriller bun, tot asteptand lovitura de teatru, tot sperand ca se va schimba ceva pe parcurs, macar la nivelul primar, al actiunii, poticnindu-ma de ceea ce eu numesc retorica siropului, de of-urile celor trei individe fade: 

"De ce nu pot sa gasesc ce vreau? De ce nu pot barbatii sa-mi ofere ce caut?" "Cine imi poate garanta ca, odata ce voi fugi, nu imi voi da seama ca nici asta nu mai e destul? Cine imi poate spune ca nu voi ajunge sa simt exact ceea ce simt acum, cu nu sunt in siguranta, ci ca sunt sufocata, prizoniera? "

Nu s-a schimbat nimic, nici macar exercitiul romanului politist, joaca de-a Gone Girl si de-a "gaseste vinovatul inainte sa-ti spuna autorul" nu m-a atras, pentru ca toate personajele erau de o platitudine ce nu mai invita deloc in dansul lor. Ma intreb cum a prezentat Stephen King cartea asta ca pe "roman de suspans remarcabil. M-a tinut treaz o noapte intreaga".  Ce? Remuscarea de a trebui sa o recomande?

Concluzia mea e ca refuz sa cred ca asa se scrie un roman de suspans de calitate. Refuz sa cred ca este intr-adevar vorba de un roman de suspans. Paula Hawkins are prea multe clisee de chick-lit adresat casnicelor plictisite, ii lipseste umorul si ironia chick-lit-ului adresat corporatistelor nelinistite, aducandu-ne in atentie protagoniste banale si confuze ce-si cauta identitatea raportandu-se la aparenta sau la existenta celorlalti, in cautarea vietii perfecte, a refacerii unei identitati sociale distruse, a stimei de sine scazute. Motivul? intotdeauna acelasi, cherchez l'homme. Femeia urbana si moderna din aceste carti se defineste prin barbatul care le iubeste sau nu, la care ofteaza in taina ori de care-si aminteste nostalgic. Abordarea la persoana I e trucul arhicunoscut menit sa obtina participarea si identificarea cititoarei sau a cititorului naiv care si-a inchipuit ca a dat de un roman cu tensiune si s-a trezit prins intre trei femei chick-lit suferinde. Dragostea, relatiile, dependentele, prieteniile sunt aspectele la care se reduce natura umana in cartile de gen, insa totul e exprimat foarte light, sa nu cumva sa oboseasca cititorii. Aici, pretentia de inteligenta s-a transferat in intentia de thriller si a rezultat o carte plata, comuna, nederanjanta daca nu o percepi ca pe o pierdere de timp. La mine, tratamentul pentru a nu fi chiar o pierdere totala de timp a fost sa scriu despre ea ca sa-i pot feri pe altii, daca suntem pe aceeasi lungime de unda literara :).