Tata si corporatia

Toni Erdmann (2016)

Toni Erdmann nu exista. Exista in schimb un barbat, profesor de muzica pensionar  care, din dragoste pentru fiica lui, o urmeaza printre straini pentru a-i aminti de lucrurile importante in viata, pentru a o scoate, macar pentru cateva momente, din ritmul accelerat al existentei corporatiste. La inceputul filmului, Ines, consultanta de afaceri in cadrul unei companii germane, tocmai a fost detasata la Bucuresti. Existenta ei graviteaza in jurul serviciului, care nu-i ofera pauza nici in scurtul ragaz petrecut cu familia. Tot mai indepartata de ea si mai acaparata de propria-i cariera, isi priveste tatal aproape ca pe un strain in timp ce telefonul ii devine un apendice al mainii, incorporat organic in fiinta ei. De sunetul lui depind succesul si esecul, el ii planifica existenta cotidiana, pasii in cariera, relatiile profesionale sau personale. Din aceasta explorare a conflictelor intre cele doua personaje principale, dar si ale fiecaruia cu sine insusi, ia nastere un film care isi propune sa topeasca drama in comedie, sa ascunda golul si amarul sufletesc in spatele unei peruci si al unei proteze. 

Pentru ca este filmat in mare parte la Bucuresti, cu participarea unor actori romani si contributia co-producatoarei Ada Solomon, nominalizarea sa la Oscarul pentru film strain, ca reprezentant al Germaniei, a pus pe jar intreaga Romanie cinefila si reusita, daca va fi sa fie, va fi perceputa probabil ca un succes al scolii de film romanesti, desi regizoarea si scenarista Maren Ade nu este deloc afiliata ei. Dar asa creste nejustificat in piept mandria patriotica atunci cand exista o cat de marunta contributie nationala, cum s-a intamplat si anul trecut cu castigatorul maghiar Saul fia.  Mie, sincer, nu-mi place abordarea asta, de asumare nationala a unor merite individuale (se intampla des in sport, acum vad ca a patruns virusul umflatului in pene si in domeniul filmelor) si am incercat sa ma detasez de astfel de prejudecati favorabile, sa vad produsul final dincolo de familiaritatea cu peisajul in care se desfasoara protagonistii. Un peisaj, ce-i drept, bine surprins in contrastele sale de ochiul vigilent al camerei, de la existenta paralela a romanilor din birouri si a celor din curtile mizere de dupa blocurile aseptice pana la cea, la fel de neintersectabila in principiu, a carieristilor din cladirile stralucind de curatenie si impersonale si a pastratorilor traditiilor din blocurile modeste, ce aduna in casa si in suflet comori ale artei populare si mestesugaresti. 

Intregul film se bazeaza pe astfel de contraste generatoare de tensiuni si conflict. Este mai intai conflictul intre ritmurile de viata ale unor generatii diferite, accelerat si auto-centrat pentru femeia de cariera, neatenta la detaliile existentei, permanent in alerta si permanent obosita si impovarata de miza succesului, si lent, gata sa le ofere celor dragi un zambet si afectiune pana la a-i agasa cu ea, al tatalui ei. Apoi este un conflict intre valori si prioritati diferite, intre nevoia de a lua cat mai mult, pentru a construi ceva solid si cea de a oferi, chiar si atunci cand poate deveni sufocanta  prin spiritul protectiv, de a produce o descatusare a tensiunii, o apropiere. Este un alt conflict ce ne arata ca uneori aschia sare departe de trunchi, intre natura sobra, serioasa, atenta la imaginea oferita celorlalti si cea ludica, pusa pe farse si de o neglijenta studiata a tatalui, ce-si creeza un personaj amuzant grotesc in spatele caruia se ascunde intr-o incercare de a-i da relatiei cu propria sa fiica baze noi. 

Cu personajul asta am avut eu niste probleme de credibilitate a filmului. Cu o deghizare cat se poate de transparenta, tatal reuseste sa treaca in ochii celor ce il cunoscusera deja drept domnul Erdmann. Este o extravaganta pe care cu greu am putut s-o inglobez in experienta personala a vizionarii, ca si unele glumite de-ale lui (probabil ca glumele proaste sunt si ele parte din definirea unui personaj care, neincercand sa fie perfect, este mai uman, dar nu m-au atras) si scenele de business, nejustificat lungite (nu tineam sa cunosc in detaliu in ce consta activitatea de consultant de afaceri) ce diluau intensitatea scenariului.

Este un film bun, nu contest, mi-a placut, dar parca nu chiar cat sa justifice tot hype-ul creat si la noi, si peste hotare. Se aude ca remake-ul american e deja pe drum. Se aude ca in rolul tatalui il vom avea pe Jack Nicholson. Ar fi prea similar daca, in rolul Bucurestiului, ar juca tot Bucurestiul... Vom vedea.

Prejudecati multe. Si un pic de mandrie.

Anthony Trollope - Doctorul Thorne

Daca ati citit autori victorieni, le stiti meteahna: isi iau ragazul sa prezinte pe larg atmosfera in care urmeaza sa se desfasoare eroii, cu digresiuni socio-politice si copacei genealogici, sa ii situam exact in mediul de provenienta. Trollope chiar se si scuza demonstrativ pentru primele doua capitole, in stilul autorilor vremii carora le placea tare mult sa i se adreseze direct cititorului. Daca aveti rabdare cu ele, si  se pot dovedi chiar interesante cand le urmaresti cu privirea atenta la oameni si la timpuri. Apoi vine si actiunea. Dar acum nu ma pot abtine sa nu fiu si eu putin Trollope si sa plasez totul intr-un context. 

Stiti probabil ca romanele epocii  (cele masculine) sunt fresce ample si detaliate. Si fac distinctia asta pentru ca acelea feminine pun mai mult accent pe intimism, pe trairi ce graviteaza in jurul iubirii, pe cand barbatii sunt mai preocupati de o stare sociala, de un statut, de mecanismele care asigura marirea si decaderea in ochii celorlalti. Cumva firesc, avand in vedere preocuparile bine delimitate de rigiditatea epocii, incorsetarea asteptarilor si atributiilor celor doua sexe. Probabil ca Mary Shelley si intrucatva George Eliot au fost primele care au sfidat aceasta traditie. Iar pe Dickens il vad pe undeva la mijloc, cel care a balansat cel mai bine sentimentalismul romantios cu realismul social, poate de aceea a si devenit varful de lance al generatiei. Marturisesc ca mie imi este acum mai aproape de sufletul literar Balciul desertaciunilor decat romanele surorilor Bronte, dar si decat  romanele lui Thomas Hardy, pentru care facusem o pasiune prin liceu. Apoi mi-a trecut, odata cu potolirea vanzolelii hormonale. Ah, Nastassja Kinski, cu cata senzualitate mancai tu capsunile alea, nici nu banuia Hardy cand a scris cartea! 

Sa ma intorc insa la Trollope, ale carui Cronici din Barsetshire s-a nimerit sa le incep cu volumul 3, si anume cel de fata. Nu-i bai, sunt romane de sine statatoare, situate in microuniversul unui tinut din Anglia. Ecourile exterioare sunt rare, Londra cu spiritul ei progresist e undeva departe, insa chiar si intr-un spatiu atat de restrans gasim tipologii variate, in masura sa contribuie la crearea unei fresce sociale detaliate. Fara sa-si piarda patina vremurilor in a caror actualitate fierbinte ne situam, cu eternul conflict dintre conservatori si liberali ce il va costa pe tatal lui Frank Gresham, unul dintre protagonisti, scaunul de deputat de Barsetshire, cartea surprinde o natura umana eterna si fascinanta, indiferent de filtrul conventiilor sociale prin care este trecuta: unii isi doresc iubire, altii avere, cu totii isi traiesc micile si marile drame cautand ceva care sa le asigure locul in lume, sa le dea senzatia de implinire. 

Din toate interactiunile sociale se naste o pelicula de ipocrizie prin care tinem sa fim validati de ceilalti, se tese fir cu fir un paienjenis de relatii sociale bazate pe eschive, zambete false sau conflicte deschise, se alcatuiesc relatii iinterumane complexe, pe care Trollope le surprinde in carte cu precizie si umor. Si ne arata ca unele lucruri raman in esenta aceleasi. Un tanar ajuns la majorat nu avea cum sa pretinda atunci o masina, dar putea aspira, de exemplu, la un cal mai bun pentru vanatoare. Cum s-ar spune, in loc de cai putere, un cal puternic! Intotdeauna a existat preocuparea constanta a parintilor pentru binele copiilor, senzatia lor ca stiu mai cum sa-i indrepte spre acest bine, mai ales cand prioritizeaza situatia materiala si pozitia sociala a eventualilor posibili parteneri de viata. Si, vorbind despre situatie materiala, si acum exista in randul unora perceptia ca, daca ai bani, nu ai nevoie sa te "injosesti" practicand o meserie, fie ea chiar de notar, doctor, preot.
Nici cand vine vorba despre subiectul electoral nu suntem prea departe, erau si atunci reguli stricte:

"Nu va fi mituit nimeni. Mituire! Dar cine oare ar fi indraznit sa mituiasca in vremurile astea, sa dea bani siguri pe un vot sigur si sa plateasca un asemenea articol de-a dreptul in lire care sa poata fi pipaite? Nu. Puritatea era mult prea dezlantuita pentru a face asa ceva, iar mijloacele de descoperire prea bine cunoscute. (Mai greu de cand s-au inventat transferurile bancare.)Dar puritatea trebuia dusa mult mai departe de atat. Nu era voie sa se faca tratatii. (Haideti la birtul din sat, ca da deputatul de baut! Plus o punga de malai.) Nu era permis sa fie angajati doua sute de alegatori cu douazeci de silingi pe zi pentru a-i urmari pe alti patru sute de alegatori. (Dar de ce sa-i urmareasca daca pot sa se plimbe cu autobuzul, sa mai vada lumea... Sau nu mai pot?) Nu era voie sa fie platite orchestre. (Paine si circ! asa a fost, asa continua sa fie) Nu era ingaduit sa fie puse la dispozitia alegatorilor trasuri, nici sa li se ofere panglici. (Panglici? Pixuri, calendare, veste, sepci...) Alegatorii britanici trebuiau sa voteze, daca voiau sa voteze, insufletiti de dragoste si de  respect pentru candidatul pe care-l alegeau. (Sau, cum se intampla la noi, de frica unui rau mai mare, ca daca nu, uite ce patim!)"

Evident ca totul se intampla exact pe dos. Si ceea ce numim astazi sondaje de opinie isi aveau corespondent in epoca, doar ca se faceau inainte de "inchiderea urnelor", cand se mai putea schimba ceva si manipularea informatiei mai avea un rost. Si normal ca fiecare isi plasa candidatul favorit pe primul loc. 

Desi se numeste Doctorul Thorne, nu stiu daca doctorul de tara necasatorit, trecut de prima tinerete ar fi protagonistul, cum insinueaza si autorul. Poate ca nici tanarul fanfaron ce-si declara iubirea pentru o fata dar ii face pentru scurt timp o curte asidua dar neconvingatoare alteia mai banoase si cutreiera Europa preocupat de declinul situatiei materiale a familiei (scuze, dar mi-a fost tare antipatic, oricum, e remarcabil ca Trollope creeaza personaje vii, deloc amorfe, carora iti vine sa le spui vreo doua vorbe). Sa fie Mary, fiica adoptiva a doctorului, candida si hotarata Mary?  Nu, nu poate fi scorpia de lady Arabella care incearca sa faca si sa desfaca legaturile si se suceste dupa cum bat vanturile schimbarii. Imi este aproape imposibil sa spun ca romanul acesta are un personaj principal propriu-zis, este mai mult unul colectiv, societatea provinciala a Angliei victoriene, cu morala si ipocrizia ei. Si el s-a dovedit foarte interesant de disecat!

Naufragiul

Silvina Ocampo - Promisiunea 

O femeie cade in mare de pe un vapor. In orele cand inoata ca sa-si salveze viata, luptand din rasputeri cu propriile senzatii si spaime, ii face o promisiune Sfintei Rita, cea care se crede ca ajuta la implinirea lucrurilor imposibile ca, daca va scapa, va scrie cartea asta. A ajuns la liman? Poate ca da, din moment ce avem in fata ochilor nu numai rememorarea unui naufragiu real, ci si al unuia metaforic, printr-o viata redata intr-o succesiune de portrete si tablouri din care i se contureaza amintirile. Sa citesti un mini-roman fragmentat, alcatuit din secvente individuale, unele fara legatura si continuitate cu altele, poate sa nu para cea mai imbietoare invitatie la lectura. Insa nu atunci cand pictorul, creatorul expozitiei ce s-ar putea numi "Naufragiul", autoarea portretelor este Silvina Ocampo, cea care m-a cucerit in Furia si alte povestiri cu capacitatea de a construi o lume ca o bomboana fondanta, cu decoruri pastelate desprinse parca din filmele lui Wes Anderson, pentru a arunca apoi in mijlocul aparentei seninatati si armonii tot raul si veninul. 

Imaginile de aici urmeaza ordinea in care le clasifica memoria, cu reveniri si completari. Ceea ce isi propune este sa descrie persoane, nu situatii, nici relatii, dar este inevitabil sa nu se ajunga la o corelare intre ele, sa nu transforme o realitate in altceva, suprapunand imaginile noi peste amintirile mai vechi. Uneori intr-un singur paragraf, magia personajului se petrece prin diluarea pe nesimtite a frumosului in urat sau (mai rar) invers. Pentru ca personajele Silvinei Ocampo, majoritatea feminine, schitate lapidar in capitole ce le poarta numele, au in mare parte trasaturi dizgratioase, grotesti, caricaturale. "Sonia avea o fata de peste naucit, par decolorat, gura fara buze." "Nasa obeza, usoara ca un balon, bea intruna vin negru intr-un colt". "Rodolfa era grasa si flescaita, cu o privire visatoare ce amagea pe oricine. Norah era aspra, slaba si colturoasa ca un barbat. Ceferina, o miniatura. N-o iubea nimeni, pentru ca era barfitoare." Si tot asa, imagine dupa imagine, cunoastem o vanzatoare de fructe, un croitor, o mama si fiica sa abandonata, prietene, barbati iubiti, o batrana care s-a hotarat sa se marite prin corespondenta, pana si un pigmeu vazut intr-o fotografie, pentru care exilul este o condamnare la moarte, ca si cum un film foto s-ar derula prin fata cititorului, cu imagini estompate, in alb-negru, unele recurente dar in cadre diferite, altele cu obiectele inconjuratoare ce le definesc, ramanandu-le atasate pentru totdeauna in evocarea protagonistei. Si aceste imagini in alb-negru alcatuiesc chiar inexplicabilul existentei, in care un chip poate sa includa in aceleasi trasaturi frumosul si uratul, binele si raul. 

La sfarsitul fiecarei evadari in amintire, are loc revenirea in prezentul cel plin de interogatii: "Si daca ar aparea acum o balena, un peste spada ori un leu de mare, ce-as face?"; "Ce-o exista oare pe fundul acestei mari? "Vapoare care-au naufragiat? Ruine?"; "Cum sunt oare sirelele? Oribile, minunate, divine?"; "Cum vor face sa ma urce pe vapor? Vor reusi sa ma vada? Ma vor auzi? Ce are sa spuna Leandro? Sunt indragostita?"; "Am oare inima? Ori s-o fi pierdut in apa de mare?". Si sunt multe-multe, un tir continuu, pentru ca rememorarea e un mod de a simti ca esti inca in viata, iar reflectia, ganditul la orice, un resort ce continua sa impinga corpul inainte, pastrand mintea treaza, impiedicand-o sa cedeze vointei valurilor. Chiar si atunci cand sentimentele generate de ganduri sunt rusinoase, ele sunt exprimate, fiindca sinceritatea poate contrabalansa forta marii. 

Eroina Silvinei Ocampo este o Seherezada ce-i povesteste marii, mortii, pentru a o imblanzi, pentru a o indupleca sa o crute. Iar naufragiul ei e pentru mine mai mult unul metaforic, o alunecare prin valurile vietii, din care incearca sa salveze de uitare fragmente, senzatii, episoade. Nu este chiar un flux al constiintei, pentru ca fiecare amintire e riguros delimitata, ci mai mult o istorie fragmentata a unor descoperiri, cu episoade de factura suprarealista si magica ori cu final abrupt, care te lasa uneori naucit. De altfel, autoarea, care marturisea ca nu-i plac lucrurile conventionale, nici pentru acest roman nu a considerat necesar sa construiasca un final, ceea ce se potriveste perfect cu deriva prin valurile literaturii in care ne poarta. Mi-au placut mai mult povestirile, dar ma bucur ca i-am citit, in cele din urma, si acest volum.

Lasati-ma in bula mea!

Nu am fost la proteste si nici nu voi merge. Ma dezgusta si pe mine, ca pe orice om inca nezombificat de antene si irealitati tv-uri, modul in care, confortabil instalati in scaunul puterii, Dragnea si haita au hotarat sa-si imparta repede ciolanul, sa-si scoata prietenii din puscarii si sa se dezincrimineze. Ma revolta tanti de la Constanta care nu intelege ca nu electoratul lor pasiv, format in mare parte din pensionari si saraci cu duhul si cu punga sunt cei care care cotizeaza la stat, ci "putorile" care ies in strada. Si si-au facut timp sa iasa in strada pentru ca isi simt amenintata siguranta, linistea, libertatea. Aceeasi tanti care spune ca Romania nu este de acord ca atunci cand furi sa fii gratiat si sa returnezi banii. Partea buna e ca isi da seama ca ar fi vorba despre "Romania", nu de un grup razlet de scandalagii platiti de mai stiu eu cine. Partea proasta pentru ea e ca da, Romania nu este de acord. In cazul ideal, ar trebui sa returneze banii si sa NU fie gratiat. Dupa logica ei, daca eu bag mana intr-un buzunar si fur sunt doua variante: a. nu ma prinde proprietarul, ce om destept sunt, uite ce usor am obtinut niste bani! b. ma prinde proprietarul, ii spun frumos "scuze", ii dau banii inapoi si nu patesc nimic! Insa deja i-am acordat prea multa atentie unei trepaduse pesediste care s-a trezit vorbind. 

Nu este cazul sa insist si eu de ce ordonanta care a pus toata tara pe jar este atat de periculoasa. I-ati citit probabil, cum am facut si eu, efectele si consecintele. Insa ma intreb la ce se astepta lumea de la puscariabilul devenit prezidentiabil?!

Cum ziceam, nu am sa merg la proteste. Am iesit pe 11 decembrie 2016. Am protestat in felul meu, cu stampila. Atunci cand multi dintre cei care se agita acum in strada zaceau in apatie, gandindu-se ca ala nu e bun, ca ala n-are experienta, sa iasa cine-o fi... Am incercat sa-mi conving cunoscutii sa faca acelasi lucru, fara sa incerc sa le influentez decizia de a vota pentru un partid sau altul, nu stiu cati dintre ei chiar au facut-o. Au spus destui atunci ca, oricine ar iesi, tot naspa e. Una e sa fii in cacat pana la glezne si alta pana la gat, continuand sa urce si amenintand sa te sufoce. Multi nu au inteles ca exista rau mai mic si rau mai mare. Au avut dreptul sa nu profite de dreptul lor si prin asta sa legitimeze acest monstru. Acum si eu am dreptul sa stau in casa si sa nu consider ca prin asta favorizez Infractorul. Si sa sper ca, inainte de a se darama sandramaua si a degenera in conflicte de strada deschise, suficienti pesedisti vor avea bunul-simt nu de a se retrage, nu rezolva nimic asa, ci de a-si condamna public liderul, de a incerca sa taie capul hidrei chiar daca asta ar insemna si sa-si taie craca de sub picioare... Sper ca si altii sa urmeze exemplul primarului din Iasi. Demisiile ii fac mai puternici, scapa de oamenii neconvenabili. Ramanerea in partid si opozitia din interior mi se pare o posibila solutie. Ma indoiesc ca printre molustele pesediste se gasesc suficiente exemplare vertebrate cat sa conteze, dar asta e speranta mea de rezolvare pasnica a lucrurilor. 

In rest, mi-am pierdut iluziile ca protestele pot ajuta. Am fost la proteste acum un an si ce am rezolvat? Privind in urma, tind sa cred ca doar am inrautatit lucrurile. Ca guvernarea tehnocrata a fost un tap ispasitor, un bun pretext pentru pesedisti de a se retrage cu un an mai devreme de data alegerilor. Si-au calculat perfect, plecam acum ca sa putem acuza mai tarziu! Jos coruptia? Ne dam putin jos ca sa putem sa urcam si mai sus. Memoria multimii este scurta. Eu nu am uitat, cei care prin absenta lor de la vot le-au permis jigodiilor sa se intoarca in glorie se pare ca au facut-o.

Asa ca acum, cum zicea o vorba mai veche a presedintelui, "urmaresc cu atentie si ingrijorare cursul evenimentelor". Cu nervi, scarba si lehamite da, cu pasivitate nu. Doar ca nu mai tin sa mi-o exprim in strada, data trecuta am facut ce-am facut si am adus iar PSD-ul la putere, acum cine stie ce calamitate se va putea intampla daca ies?? Stau cuminte si incerc, pe cat pot, sa-mi protejez fragila bula personala de deziluziile contactului cu realitatea. Cat s-o mai putea, daca s-o mai putea...

O animatie japoneza... americana

Kubo and the Two Strings (2016)

Studioul de animatie Laika (va amintiti Boxtrolls?) revine in forta. De data aceasta, cu o minunata combinatie de stop motion si obiecte printate 3D. Plus un schelet urias de vreo 200 de kilograme si 4 metri inaltime, care se zice ca ar fi cea mai mare si mai complicata papusa construita pentru un stop motion. Dincolo de munca si imaginatia impresionante pe latura vizuala, intr-o pelicula unde poti vedea de toate, de la delicate figurine origami pana la o corabie alcatuita minutios din 250.000 de frunze imprimate, gasim o poveste la fel de atent construita prin care creatorii au reusit sa aduca animatia japoneza, cu lirismul si ciudatenia ei, mai aproape de publicul vestic. Au cosmetizat-o cu doza de umor necesara divertismentului, au creat un scenariu ce transmite stari nuantate, au pastrat partea misterioasa ce se desluseste treptat, tasnind din fascinanta traditie populara japoneza. Si asa ia nastere probabil cea mai reusita animatie dintre cele propuse anul asta la Oscar, unde se simte subtil si inspiratia lui Miyazaki, dar cat sa nu deranjeze neconsumatorii de animatii prea artistice si simbolice.

Povestea este plasata in vechea Japonie, in epoca cand extraordinarul prindea viata din eroismul samurailor si din interactiunea spiritelor ceresti cu pamantenii. In centrul ei se afla Kubo, baiatul cu un singur ochi care stie sa insufleteasca hartia, sa o transforme in personaje care, insotite de sunetul chitarii sale cu doua corzi, alcatuiesc povesti pe care satenii din apropierea pesterii unde locuieste impreuna cu mama lui le asculta cu sufletul la gura. Este un har ce ii va fi de folos mai tarziu in aventurile sale. N-am sa le dezvalui, spun doar ca parteneri de drum ai lui Kubo vor fi o figurina origami, o maimuta si un carabus samurai amnezic. 

Sper ca aceste personaje atipice pot fi in masura sa va trezeasca interesul. Daca nu, poate actorii care le dau glas. In rolul principal, il avem pe Art Parkinson, mai cunoscut ca unul dintre copiii familiei Stark (cel care nu stie sa fuga in zigzag!). Maimuta este interpretata de Charlize Theron iar carabusului, elementul plin de umor al filmului, ii da voce Matthew McConaughey, care marturisea ca le-a citit copiilor sai scenariul pe post de poveste de spus inainte de culcare. Mai ca ii invidiez pe cei mici! In rolurile eroilor negativi, glasuiesc Ralph Fiennes si Rooney Mara. Sa il mentionez si pe George Takei (stiu ca are multi admiratori, nu neaparat pentru performantele sale actoricesti).

Absurdul initial se desluseste treptat si, asa cum foile de hartie izolate ce zboara prin aer isi desavarsesc baletul imbinandu-se in figurine cu sens, se transforma intr-o poveste care ne vorbeste despre curajul de a face o alegere, pierdere, acceptare, uitare (amnezia poate fi uneori o forma de impacare cu sine si cu ceilalti, de iertare, nu unul, ci chiar trei personaje trec prin diferite stadii ale ei), despre viata si moarte, intr-o succesiune de secvente unde scenariul are greutate, nu este un simplu pretext pentru a etala iscusinta tehnica. Este din ce in ce mai greu, pe masura ce trece timpul, sa aduci in atentia lumii o poveste originala. Este din ce in ce mai greu cand cresti sa accepti o poveste, pentru ca de la un punct incep sa ti se para ca sunt toate prea asemanatoare. Asa ca incepe sa conteze mai mult cum este spusa decat ce spune de fapt.  Asta, insa, este una care m-a prins din ambele parti. Prin personajele sale, prin modul in care interactioneaza, prin plasarea intr-o lume pe care nu o vizitam prea des, nici literar nici cinematografic, dar si prin forma vizuala in care este imbracata, Kubo aduce un aer de prospetime. Cred ca e un film si pentru copii, dar parca mai mult pentru cei mai mari. Pe cei mici, care nu-i inteleg subtilitatile amare, ii va inveseli. Pe cei mari ii va si intrista, dar vor gasi si momente vesele, cat sa ramai la sfarsit ca imparatul din povestea autohtona, cu un ochi plangand si cu altul razand.