Printre carti si oameni

 

 Shaun Bythell - Jurnalul unui librar 

Va marturisesc un pacat: anul acesta nu am intrat in librarii. Deloc. Asta nu inseamna ca am renuntat sa cumpar carti si sa citesc, poate chiar mai mult decat in alti ani. Pentru ca am avut mai mult timp, limitandu-mi drumurile la strictul necesar si stand mai mereu intre patru pereti, o sa ajung ca soparlele alea de pestera, o creatura decolorata si transparenta, aproape invizibila, ceea ce e perfect. Imi comand cartile pe net, le primesc prin curier, eliminand astfel multi factori de stres pe care ii implica iesitul din casa. Chiar daca imi aduc o mica contributie la sprijinirea pietei de carte, ea merge probabil spre edituri, Kindle si Amazonul autohton cu trompa. Pana si firmele de curierat au de castigat mai mult de pe urma mea decat librariile... 

Probabil ca din punctul de vedere al lui Shaun Bythell sunt un monstru cu zero sustinere pentru librarii. Mea culpa dar voi continua sa fiu, ceea ce nu inseamna ca imi doresc ca ele sa nu mai existe, dimpotriva. Dar imi dau seama ca, pentru a o face, trebuie sa se transforme, sa devina spatii alternative, sa nu mai ramana un simplu loc unde se vand si se cumpara carti, ceea ce multe deja fac. Vorbesc, desigur, despre librariile cu carti noi, ca intr-un anticariat chiar n-am mai intrat de zeci de ani, nu am veleitati bibliofile, prefer continutul suportului, iar fascinatia olfactiva se indreapta catre mirosul de carte proaspat iesita de sub tipar, nu de carte imbatranita, ce si-a trait deja mai multe vieti. Din nou, monstru! 

In epoca digitala, este greu ca micile afaceri sa supravietuiasca, detronate de giganti precum Amazon, sufocate de cheltuieli indirecte, taxe de expediere, ratinguri de performanta, de monopolul marilor institutii ale vanzarilor online ce isi permit sa practice preturi mai mici pentru clienti. Sunt aspecte ce apar si in cartea lui Bythell, iar solutiile de supravietuire pe care le-a gasit pot fi o sursa de inspiratie pentru librari: pe langa deja consacratele evenimente culturale (lansari, intalniri cu scriitorii, concerte), cafenele literare sau cluburi de carte,  cele mai interesante idei mi s-au parut diversificarea profilului (de exemplu un spatiu amenajat pentru cursuri de arta ori vanzarea altor obiecte de anticariat ce i-ar putea atrage si pe insotitorii nepasionati de citit ai vizitatorilor interesati de librarie) si fidelizarea (crearea unui abonament anual, pe baza caruia fiecare membru primeste lunar o "surpriza", o carte la alegerea librarului). Economii se pot face si prin reducerea numarului de angajati, folosind in schimb voluntari, poate studenti la biblioteconomie, de exemplu, interesati de un stagiu de formare.

Poate ca multi iubitori ai cartilor au o imagine idilica a meseriei de librar: sa traiesti tot timpul inconjurat de ele, sa poti citi tot ce-ti pofteste sufletul, in timp ce lucrezi... Nu eu, care resping orice implica contactul direct cu oamenii. Dar Shaun Bythell nu se teme de ei, dimpotriva. Se pretinde (desi nu este) antisocial, justificandu-se prin faptul ca aici l-au adus "tirul constant de intrebari plictisitoare, finantele dificile ale afacerii, certurile nesfarsite cu personalul si cu clientii  fara numar (de cand a avea clienti este un lucru rau intr-o meserie ce presupune vanzare directa?), obositori si pusi pe tocmeala". Insa, intr-o relatie de dragoste-ura cu meseria, recunoaste ca nu ar schimba nimic din toate astea. 

Cartea pe care a scris-o proprietarul celui mai mare anticariat din Scotia, aflat in oraselul Wigtown, este exact ceea ce spune titlul: jurnalul unui librar, tinut de-a lungul unui an. Fiecare capitol (luna) se deschide cu un citat din eseul lui George Orwell - Amintirile unui librar, pe care autorul il recomanda oricui doreste sa inceapa aceasta meserie, sa stie la ce sa se astepte. Pentru ca, in cei vreo 80 de ani de la publicarea lui, nu multe s-au schimbat in tipologia si comportamentul clientilor, in problemele pe care le intampina librarii, poate cu exceptia noilor oportunitati si batai de cap aduse de internet. Urmeaza cateva consideratii despre carti, cititori, librarii si jurnalul propriu-zis, tinut meticulos, cu vanzarile si incasarile zilnice si diferitele intamplari, drumurile de evaluare si cumparare a unor colectii, discutii sau episoade din experienta cu angajatii. 

Repetabilitatea - desi poate parea un pic plictisitoare - este inevitabila, face parte din rutina meseriei: in fiecare zi deschide libraria, destul de des zi angajata Nicky intarzie, in zilele de vineri aduce mancare proasta. Nu omite nici maruntele probleme cotidiene, dar cea mai consistenta si amuzanta parte este dedicata interactiunii cu clientii sau observarii lor. 

Aici sunt paginile cele mai delicioase, unde devine neiertator, sarcastic, unde isi activeaza spiritul de observatie  si umorul caustic, raspunzand acid intrebarilor prostesti ale vizitatorilor, dar ele sunt si motivul pentru care  multi il considera un individ arogant. Mie imi place asa cum e, cu exceptia conciziei de care da dovada cand vorbeste despre carti. M-as fi asteptat la un pic de culoare si cateva detalii cand aminteste volumele citite dar cu o singura exceptie, un volum de Saramago, totul se limiteaza la "am inceput cartea X", "am terminat cartea Y", nimic in plus... Gandirea sa sistematizata, ordonata, se manifesta chiar si cand merge la pescuit, in paragrafe unde specifica de fiecare data numarul de pesti prinsi si greutatea, ca pentru a-i inregistra intr-o evidenta a pescarului amator. Si, vorbind despre pescarul amator dar fara legatura, m-a uimit interesul care exista in Scotia pentru istoria cailor ferate... Niciodata nu o sa pot cuprinde cu mintea  pasiunile semenilor...

Aceasta incursiune prin viata de librar de-a lungul unui an, incluzand pe langa maruntele evenimente ale zilelor si evenimentul anual, targul de carte, gandurile legate de obstacolele si satisfactiile meseriei, a fost captivanta in cea mai mare parte. Pentru cei interesati, libraria are si o pagina Facebook pe care autorul este foarte activ. 

Stiu ca nu imi spal astfel pacatele, pentru ca in teorie zic si eu ca Shaun Bythell, dar in practica tot ca mine fac, insa vreau sa las aici un mic citat, spre reflectare, in atentia celor mai implicati emotional sau interesati activ de soarta librariilor fizice: 

"Desi Amazon da impresia ca vine in ajutorul clientilor, exista o masa nevazuta de oameni care sufera din cauza conditiilor punitive pe care acesta le impune vanzatorilor: veniturile autorilor au scazut drastic in ultimii zece ani (jurnalul a fost scris in 2014, presupun ca situatia s-a agravat), ale editurilor la fel, ceea ce inseamna ca nu-si mai pot asuma riscuri cu autori necunoscuti, iar acum nu mai exista un intermediar. Amazon pare sa se concentreze pe alinierea la preturile concurentei, daca nu chiar pe subminarea acesteia, in asemenea masura incat, in unele vanzari, te si intrebi cum reuseste sa mai faca bani. Asta pune presiune nu numai pe librariile independente, ci si pe edituri, pe autori si, in cele din urma, pe creativitate. Tristul adevar este ca, daca autorii si editurile nu fac front comun impotriva Amazonului, acest domeniu de activitate va ramane pustiu."

O familie a luminii

Linda Boström Knausgård  - Bine ai venit in America!

As vrea sa felicit Pandora M pentru lansarea colectiei Anansi. Prima transa de titluri propuse, cel putin cele patru pe care le-am cumparat eu, promit multe delicii pentru suflet si minte, ca si urmatoarele anuntate, ceea ce imi sporeste si mai mult panica de a vedea prea multe carti pe care vreau sa le citesc si a avea prea putin timp pentru a o face. Nu ma plang, as vrea sa fie asta cea mai mare problema a mea! 

Cat despre autoarea acestui mini-roman, mi s-a parut un pic ciudat si intrigant la inceput ca un personaj ce-mi era destul de familiar din Lupta mea, capatand uneori accente nu prea magulitoare, sa coboare din paginile lui Karl Ove Knausgård si sa capete propria voce de autor. Stiu ca dupa despartirea celor doi nimic nu este mai neplacut decat ca autoarea sa fie amintita ca "fosta sotie", dar gandurile astea nu pot fi impiedicate, cu atat mai mult cu cat Karl Ove a dezgolit in stilul sau minutios viata cuplului Knausgård de orice intimitate. Este un mare risc sa traiesti alaturi de un scriitor, nu stii niciodata cand parti pe care ai prefera sa le pastrezi in penumbra devin material literar... Este totusi si un avantaj, recunosc ca o parte a interesului meu pentru carte a provenit si din curiozitatea de a vedea cum scrie cealalta jumatate, intr-un volum publicat chiar in anul despartirii celor doi. 

Ma asteptam sa gasesc o replica, asa cum s-a mai intamplat in literatura cand ambii protagonisti au tinut sa-si expuna in carti partea lor de realitate? Nu as sti sa va spun, desi tind sa raportez partial disfunctionalitatea familiei din carte la cea din viata reala si la trauma despartirii. Pentru ca cei doi, care au impreuna patru copii, au fost si ei, vrand-nevrand, "o familie a luminii", poate nu in sensul din carte, dar, oricum, o familie a luminilor rampei si blitzurilor. Pentru ca citesc intr-un mod extrem de subiectiv, conexiunile din mintea mea au fost inevitabile. Scriitorul nu este actor, uneori nu-si doreste genul de atentie de care are parte, dar cand scrie un roman-fluviu (care mie de altfel mi-a placut foarte mult) in care isi diseca viata personala e imposibil sa nu aiba un fel de vizibilitate care se rasfrange si asupra celor implicati. 

Dincolo de inevitabilele comparatii, am descoperit-o pe Linda Boström Knausgård ca scriitoare. Nu pot sa-mi impiedic, dat fiind momentul aparitiei cartii, gandul ca Bine ai venit in America! poate fi vazuta ca modul autoarei de a-si transpune durerea in literatura. Atat de multa tristete, atat de multa singuratate gasim in carte, incat ele ar putea fi rodul traumei despartirii, al experientei traite, ascunsa printre randuri. 

Cartea da voce unei fetite de 11 ani care, dupa moartea tatalui sau, s-a hotarat sa nu mai vorbeasca. Decizia ei ascunde multe: anxietate, un eveniment traumatizant, doliu, criza, rusine, vinovatie... Intreaga ei lume interioara, relatiile cu cei din jur (mama - o actrita frumoasa ce radiaza lumina, insa este distanta si autocentrata, fratele  mai mare - care in general o ignora, se incuie in camera lui si se izoleaza in muzica si tatal mort, ce-i apare din cand in cand in fata), gandurile sale curg ca un fluviu tenebros, incarcat cu durere. Intreaga familie este incapabila de exteriorizare, fiecare traieste in propriul univers, descumpanit de prezenta intunericului, a mortii, a pierderii, a controlului asupra dizolvarii unitatii lor ca familie. Isi ridica bariere sufletesti tot mai inalte, izolandu-se de ceilalti, devenind prizonieri ai propriei realitati.

"Bezna era pretutindeni. Avea miros. Duhnea a frica si a boala. Tasnea din robinet si umplea cada. Imi spalam parul, corpul, intreaga mea fiinta, in bezna. Gustam din bezna si ma colora pe dinauntru. A pus stapanire pe casa. Doar mama a ramas luminoasa, neatinsa, se purta de parca nu era nimic. Desi acum era incruntata. Suntem o familie a luminii, cu aceeasi convingere ca intotdeauna. Ma intrebam daca a vazut vreodata bezna. Daca a inspaimantat-o. Daca pur si simplu refuza sa o vada sau daca nu exista pentru ea. (...) Aveam un cutit. Uneori il scoteam si il puneam peste carnetel. De acolo se vedea foarte bine cat de ascutit era. Ma intrebam daca aveam sa-l folosesc vreodata."

Propozitii scurte, taioase, reci, cu accente poetice. Spirit de observatie, atentie la detaliile semnificative. O cadenta a gandurilor ce creeaza o atmosfera aspra, mocnind de durere, in care te scufunzi incet, pana la capat. Cam asta gasim in proza Lindei Boström Knausgård. Daca facem abstractie de inadecvarea tonului cu varsta, de faptul ca personajul care da glas acestor ganduri se presupune a fi o fetita de 11 ani in timp ce exprimarea lor este mai degraba a adultului ce va deveni, de lipsa de candoare, inocenta si iluzii specifice varstei, ne putem lasa transportati de acest flux al constiintei intr-o carte trista, deprimanta, totusi frumoasa.

Linda este exact opusul lui Karl Ove. Are aceeasi atentie pentru capturarea clipei, dar una retinuta si exprimata metaforic si laconic, departe de expansivitatea lui joviala. Daca el creeaza tablouri detaliate si precise, ea construieste atmosfera din tuse si nuante reci, vagi, diluate, din senzatii de melancolie si tristete, transpunand-o intr-o pictura impresionista. Frescelor ample le contrapune miniatura incarcata de simboluri, in care nespusul are un loc la fel de important ca si ceea ce se spune. E cu totul altceva, un farmec discret, retinut, ce se descopera si dincolo de cuvinte, in privirea trista si in tacerea unui copil ce se ascunde de lume, de viata.

Mondo Cane

 

Dogman (2018)

Daca tot am ajuns de curand la Napoli (intr-o calatorie literara, ce credeati?!), continui cu un film plasat prin apropiere, ca tot a fost  festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, din care am putut urmari cateva filme online, saru'mana Orange! 

De cand exista omenirea, in comunitatile dominate de legea junglei lumea apartine celor puternici. Cei slabi se supun, se adapteaza sau pier inghititi, macinati intr-un mecanism ce nu le da prea multe sanse. Dar primele cadre ale acestui film te fac sa intrezaresti ca, dincolo de aparenta sa firava si bonoma, un marunt frizer de caini este capabil, cand vrea, sa stapaneasca un animal agresiv si dezlantuit, ceea ce ne ajuta sa intuim ca are mai mult curaj decat arata. 

Intr-o atmosfera dezolanta de periferie a unui oras din sudul Italiei, intr-o zona parca iesita dintr-un bombardament (si, identificand locatia filmarii, chiar asa arata o parte din Castel Volturno), unde te astepti ca jocurile sa fie facute de o grupare mafiota periculoasa, se contureaza doar bully-ul cartierului, Simone, un individ solid, fost boxer (nu caine, sportiv!) ce terorizeaza locuitorii. Alaturi de el, apare silueta pirpirie a lui Marcello, personajul principal (interpretat de Marcello Fonte, castigator al premiului pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Cannes). Filmul e inspirat de un caz real petrecut in urma cu 30 de ani si de un imprevizibil erou de cronica neagra, Er Canaro.

In aceasta lume a lipsei de sanse, a traiului de azi pe maine, nu este loc pentru inocenta, pentru candoarea cu care Marcello isi afiseaza iubirea pentru caini si pentru fiica sa, nici pentru dorinta sa de a fi placut de toti si de a avea doar relatii de prietenie si buna vecinatate. O complicitate la cate o spargere marunta (din care are insa grija sa salveze cainele inchis in congelator!), traficul cu cocaina sau alte "oportunitati" pe care i le pune in fata Simone si nu are taria ori curajul sa le refuze ii rotunjesc veniturile. Asta pana intr-o zi cand este pus in fata unei alegeri. In urma ei, va suferi o radicalizare a sentimentelor si emotiilor, ce-l va conduce la gesturi neasteptate. 

Regizat de Matteo Garrone, devenit cunoscut in cinematografia internationala cu Gomorra, filmul nu are - cu putine exceptii - acea atmosfera violenta previzibila a lumii marginale. Are o anumita tensiune, dar ea provine din dinamica relatiilor dintre oameni, dintr-o nevoie de acceptare si afectiune ce aduce o tusa delicata, pana la momentul ruperii de ritm ce va conduce la finalul precipitat. Daca in prima parte este mai mult contemplativ si cald, la delicatetea lui contribuind si relatia eroului cu animalele si cu fiica sa, alaturi de care plonjeaza in lumea subacvatica a linistii si seninatatii, tensiunea de care spuneam se acumuleaza si se rostogoleste in partea a doua.

Sunt cateva lucruri de remarcat in film: naturaletea interpretarii (spre deosebire de multe productii RAI, unde actorii adopta un stil declamativ si o dictie dezbracata de orice oralitate, cum se mai intampla si prin creatii autohtone mediocre), constructia si metamorfoza personajului, o evolutie bine sustinuta si redata de context, cainii (echipa canina fiind premiata cu Palme Dog) si atmosfera bine dozata in crescendo. Interiorizarea frustrarilor ce se acumuleaza si explozia lor sunt bine sustinute de imaginea generala a unei lumi in descompunere, insa cadrele de final mi s-au parut cam cliseistice, cu prim-planul pe personaj ce se largeste apoi asupra cartierului pustiu ce-si regaseste linistea de dupa furtuna. Parca am vazut de prea multe ori asta, presimti exact momentul ultimului cut. 

Dar filmul are umanitate, o caldura incarcata de compasiune. Iar Marcello (nici nu mai este nevoie sa precizez daca actorul sau personajul, avand acelasi prenume), al carui talent este valorificat din plin, camera intarziind de multe ori asupra chipului sau, ca si cum i-ar scruta gandurile si sentimentele, a fost o alegere foarte inspirata. Are in atitudine o doza de umilinta si in privire acel "ceva" de caine de pripas care nu latra mult, nu incearca sa se impuna, cerseste aprobarea haitei si isi doreste apartenenta la ea. Dar atunci cand se vede amenintat, stie sa-si arate coltii.

Prinsi in navod

 Roberto Saviano - Piranha. Copiii Camorrei

What was your childhood in Naples like?

I was born in ’79, and at the end of the 80s there was an incredible Camorra war – 4,000 dead, three or four a day. I saw my first corpse in my first year of secondary school. Since then I’ve seen dozens. They didn’t shock me. As soon as we heard of one, my friends and I would immediately go see it. It was a way of saying, “we’re grownups” – anyone who didn’t look at corpses was still a child. Once we saw a Camorrista drowned in milk, in a mozzarella vat. But for me it was unthinkable to be a Camorrista leader at 15. My family and upbringing protected me. These kids also have an idea of “everything, now” that my generation didn’t have. They live on Facebook and Instagram, boasting about their feats…

Am ales sa-mi incep postul cu un fragment dintr-un interviu al autorului pentru a evidentia faptul ca, oricat de stranie, incredibila si violenta pare lumea din carte, ea este una cat se poate de reala. Parca impactul intamplarilor prin care trec protagonistii este si mai mare cand iti dai seama ca sunt condamnati inca de la nastere sa perpetueze un sistem mafiot ce pare singura optiune intr-o lume unde iesirea din saracie si celebritatea locala bazata pe ceea ce inteleg ei a fi respectul, semanand teama si teroarea, par singurele idealuri si aspiratii. 

La paranza dei bambini se numeste cartea in original, si explicatia o aflam chiar inainte de a ne adanci in tenebrele sale: 

Paranza sunt numite barcile care pleaca dupa pesti, pe care-i prind pacalindu-i cu lumina. Noul soare e electric, lumina cucereste apa, o ia sub stapanire, iar pestii o cauta, i se incredinteaza. Se incredinteaza vietii, se arunca cu gurile cascate, manati de instinct. Si intre timp, navodul care-i inconjoara se deschide rapid; impletitura sta de paza de jur imprejurul bancului de pesti, il impresoara. Cuvantul mai are si un alt sens, un amestec de pestisori mici pane, ceea ce ramane in plase dupa ce pestii cei mari au fost alesi: "Este pestele pe care nu l-a vrut nimeni, rebuturi, doar impreuna capata gust". V-ati dat seama ca, in toata parabola asta, copiii sunt de fapt pestii, prinsi intre nodurile unui sistem fara scapare. Nicolas "Maharajahul" si prietenii sai incep devreme, cu trafic de droguri, extorsiuni si, pe masura ce trece timpul, se amplifica si visele de marire, de creare a unei retele care sa ia in stapanire orasul Napoli. "La Napoli nu se creste treptat: te nasti deja in realitatea cruda, inauntrul ei, nu o descoperi pas cu pas."

Daca titlul original este mai mult despre a fi o victima a Sistemului, in traducere (si am vazut ca nu doar in romana, napolitanul paranza cu diversele sale conotatii le-a cam pus tuturor probleme) el devine mai mult depre pradator, ferocitate, dar se pastreaza conotatia bancului de  pesti mici care isi capata savoarea/puterea doar impreuna.

Inocenta dispare repede in aceasta copilarie construita la periferia societatii, unde succesul in viata este definit de bani si putere iar armele inlocuiesc jucariile mult prea devreme, atunci cand nici nu-ti dai bine seama cat de definitiv este impactul lor si cat de fara intoarcere e drumul pe care pornesti. In lumea lor, pana si inchisoarea poate fi o aspiratie, un motiv de mandrie. Ambitiile sunt modelate de "povestile de succes" din lumea mafiei, dar si de filmele de referinta, ce capata in ochii lor o aura romantica. Se pare ca rolul acestora nu este nicidecum unul educativ sau moralizator, ci inspirational. Asa cum jocurile precum Call of Duty, GTA, Assassin's Creed nu sunt forme de escapism, ca pentru copiii din alte locuri, ci moduri de antrenare, de practica si adaptare la un mediu unde ca sa devii copil ai nevoie de zece ani, dar ca sa impusti pe cineva in fata doar de o secunda, unde fiecare peste mic viseaza sa creasca, sa devina stapan intr-o mare adanca si agitata. 

Desi este un roman, spre deosebire de Gomorra si Zero zero zero, nu este mai putin puternic si autentic, fiind inspirat de realitatea cartierelor periferice napolitane. E direct, incisiv si crud. Aici, la acesti copii de 10-15 ani, se fac primii pasi de inregimentare intr-un Sistem mai puternic decat vointa individuala, ce perpetueaza apoi jocurile sangeroase de putere si influenta. Iar cand dispui de instrumente precum WhatsApp si Facebook, organizarea loviturilor e mult mai usoara decat in anii '80. 

Cartea se parcurge rapid, are ritm, se deruleaza ca un film de actiune, ma si gandeam ca e foarte ecranizabila, ca apoi sa vad ca si ea, ca si Gomorra, a fost deja transformata in film, a luat un Urs de argint. Se vede condeiul unui jurnalist de investigatie care, dupa ce prezinta o scena, simte nevoia sa aduca o concluzie percutanta, strecurata intr-o fraza seaca, ca o sentinta, cu forta si impact, sau incheierea abrupta a scenelor, cu "carlig". Dar se vede si experienta unui fost copil din Napoli. Cunoaste bine orasul si legendele lui, de la momentele de glorie ale fotbalului la cele ale clanurilor rivale ce si-l disputa de zeci de ani. Faptul ca acest copil a depasit obstacolele si tentatiile ivite in cale intr-un oras unde delincventa juvenila continua sa fie la cote alarmante nu l-a facut sa le uite, astfel ca poate sa inteleaga bine motivatiile personajelor, sa redea veridic acel Napoli tenebros, stapanit de omertà si de puterea data de arme si bani. Acelasi Napoli pe care il vedeam  la stirile RAI saptamana trecuta revoltandu-se impotriva masurilor si constrangerilor introduse pentru limitarea pandemiei. Chiar se spunea in stire ca motorul principal al luptelor de strada ar fi clanurile mafiote rivale. Toata lumea stie de existenta lor, dar nimeni nu le poate extermina sau impiedica sa-si dispute orasul ziua in amiaza mare...

Gandindu-ma la cartierele celor lipsiti de sanse si modele, nu am putut sa nu fac o analogie cu anumite parti ale Bucurestiului, de exemplu, sau cu orice alte cartiere ale oraselor mari din tara considerate periculoase. Poate ca Rahova, Ferentari si alte locuri marginale si marginalizate din Romania mai au inca o sansa. Poate ca Valeriu Nicolae si altii ca el pot fi o parte din aceasta sansa. Daca nu-l cunoasteti deja, din articolele sale publicate in Dilema ori din alte surse ce ii prezinta activitatea  neobosita de a transforma Ferentari intr-un loc mai bun, mai civilizat, unde copiii sa aiba acces la educatie, ar fi cazul sa-l cautati pe net. Poate ca la noi Sistemul nu este chiar atat de bine infipt si ramificat, desi exista o retea infractionala ce a facut ca acelasi Valeriu Nicolae sa ajunga la un moment dat intr-un portbagaj... Poate ca mai avem sanse, daca stim sa le apucam bine si sa nu le lasam sa scape printre degete.

Fiecare familie este nefericita in felul ei

 

Adam Haslett - Gandeste-te ca nu mai sunt

Un calugar budhist, Thich Nhat Hanh, spunea candva: "If you look deeply into the palm of your hand, you will see your parents and all generations of your ancestors. All of them are alive in the moment. Each is present in your body. You are the continuation of each of these people ". 

John si Margaret se casatoresc in Anglia anilor '60. El englez, ea americanca. El depresiv, ea curajoasa, indragostita, gata sa-l sustina. O vreme traiesc linistiti, au trei copii, doi baieti si o fata, iar viata lor pare sa urmeze drumul oricarei familii middle class, penduland intre tara lui si tara ei de origine, Anglia si America. Numai ca alaturi de cei 5 membri ai familiei mai exista unul, nevazut si neauzit pana in momentul cand alege el sa-si faca aparitia: este "monstrul" care-l insoteste pe John si apoi preia controlul asupra fiului cel mare, Michael. 

Desi au o tema comuna, tarele ereditare, Haslett e departe de naturalismul lui Zola, inrudindu-se stilistic dar si tematic mai degraba cu Franzen, cel din Libertate. Romanul sau se construieste caleidoscopic, ca un album foto de familie, in care fotografiile alb-negru sunt inlocuite, pe masura ce trece timpul, cu cele color, protagonistii imbatranesc si decorul in care sunt surprinsi se schimba in permanenta: o fotografie cu tatal si cei doi copii mai mici pe lac; o alta cu fiul cel mare scriindu-i matusii sale o scrisoare de pe un transatlantic, facuta cu un filtru diferit de pozele celorlalti, ce da senzatia de irealitate; tatal plecand la o plimbare cu cainele in padure; fiul cel mic alaturi de un alt baiat; imagini de la nunta fetei; chipuri de adulti peste care viata a trecut, pastrand tot mai estompate trasaturile copiilor care au fost... Imagini, dar nu numai. 

Fiecare dintre membrii familiei construieste aceste fotografii, transformand cartea intr-un puzzle din ce in ce mai detaliat, pe masura ce ne desluseste firele nevazute, dinamica relatiilor dintre ei. Sunt salturi in timp si in spatiu, unghiuri si perspective diferite, ilustrand o coborare in Infern careia nu toti ii vor supravietui. Unii ies mai puternici, invata sa convietuiasca cu "monstrul" ce-l tine prizonier pe cel drag, incearca sa-l ajute. Iar monstrul in cauza este disecat pe toate fatetele, din perspectiva fiecaruia dintre cei care vin in contact cu el si mai ales a celui direct afectat, printr-o scrisoare, o fisa clinica ce nu-i deloc ceea ce spune numele, un raport de boala. 

Autorul stie sa vorbeasca despre depresie fara sa scrie o carte atat de deprimanta cum ma asteptam, reda emotii fara sa devina sentimental, reprezinta inactiunea intr-un mod dinamic, energic. Saga aceasta de familie ce se intinde pe zeci de ani este una a transmiterii monstrului, de la un tata cu norma partiala, macinat de gandul ca ar fi o povara, ca inspira mila, ca ii dezamageste pe cei dragi, la fiu, insa cu alte manifestari, depresia migrand spre anxietate si psihoza. Daca va inchipuiti ca, avand un astfel de subiect, dam de o plangere de mila continua, va inselati. 

L-am vazut pe Michael nu doar ca pe un personaj, desi personajul in sine este cel mai interesant al cartii, la care se raporteaza toti ceilalti. El este omul care descrie ceea ce i se intampla, in minte si in existenta reala, cu ironie si umor, asociind flash-uri din viata si  muzica, acest "mediator pentru trauma transgenerationala a sclaviei", cu tratamentele urmate. Dar e si omul capabil sa justifice imposibilitatea platii unei datorii pentru care solicita amanare cu un citat din Proust. Este omul care ne explica cel mai bine "de ce ti-e teama cand ti-e teama de tot", nuantandu-si discursul, trecand de la fanteziste episoade psihotice la rostogolirea angoasata a frazelor sau la precizia simptomelor si a etapelor de tratament, ori la inflacararea idealista de reparare a traumei colective. 

Pe masura ce inaintam in carte, Michael se transforma intr-un simbol, intr-o imagine a Americii albe macinate de vina rasista. Interesul lui tot mai profund pentru istoria sclaviei, preferintele sale sexuale pentru femeile de culoare, gandul obsedant de inversare a privilegiilor rasiale, angoasa ce-l macina adauga straturi sociale, istorice, politice, completeaza imaginea unei societati bolnave, in care monstrul se ascunde sub o forma sau alta in fiecare dintre membrii ei. Prin asta, cartea isi depaseste statutul de roman al suferintei mentale, devenind unul al unei intregi natiuni in suferinta, face saltul de la particular (sau de la un subiect considerat de importanta mai mica, desi nu e deloc asa) la general, atingand o varietate de subiecte sensibile. 

Citatul cu care am ales sa deschid aceste ganduri despre roman capata semnificatii noi, fiind perfect valabil nu doar pentru mostenirea fizica, concreta, ci si pentru cea spirituala, cea lasata Americii de proprietarii de sclavi.

Pentru a nu ramane doar o carte "problematica", este nevoie si de o arma literara, pe care autorul a gasit-o in vocea puternica pe care o da personajelor sale, fiecaruia dintre ele, in perspectivele diferite ce se imbina si se completeaza, in dinamica relatiilor dintre cei cinci. Fiecare membru al familiei este vazut prin prisma celorlalti si ii vede prin cea proprie, rotunjind fericit imaginea de sine cu perceptia exterioara a celor apropiati.

Recunosc ca am avut o usoara dificultate la inceput, nu e o carte care sa te prinda imediat, poate descumpani prin schimbarile abrupte de mediu si naratori, mai ales in primele pagini, cand incerci sa te familiarizezi cu ei. Ai senzatia ca esti intr-un avion care ruleaza pe pista cu viteza din ce in ce mai mare, nu ceri sa cobori inainte de a decola, gandindu-te ca va merge tot drumul pe sol, nu? Cartea asta decoleaza si zboara departe. Are o destinatie clara, dar si multe ocoluri, ramificatii, pentru a oferi un peisaj cat mai amplu si detaliat.