Disparitia altui copil

  

 Changeling (2008) 

 

Asa s-au aranjat lucrurile in cursul vizionarilor mele ca, dupa ce a disparut copilul din Italia, la scurt timp sa dispara si cel din America! El a disparut demult saracu' in realitate, prin anii '20-'30 ai secolului trecut, iar filmul pe care l-a inspirat are deja 12 ani, dar raza lui cinematografica abia acum luci vederii mele. M-au atras cele 3 nominalizari la Oscar, regia lui Clint Eastwood, care a facut niste filme chiar reusite,  si Angelina din vremea cand nu devenise inca un schelet lipsit de trasaturi si expresie... Si John Malkovich. Si faptul ca e la un clic distanta, pe Netflix.  

L-am vazut, ceva-ceva m-a prins acolo, ca altfel n-as fi rezistat ca un erou fara cauza celor doua ore si mai bine, desi erau momente cand imi venea sa mai fac un salt temporal in cronologia liniara a filmului, dar nu am cedat impulsului. Marturisesc ca n-am stiut de unde sa-l apuc. Incepand cu titlul. Engleza mea nu-i suficient de buna,  asa ca am investigat ce vrea sa spuna si am gasit asa: ca changeling ar fi in folclorul nordic copilul schimbat la nastere de zane sau troli cu unul de-al lor (adica o troleala!); sau ca ar fi o femeie alungata pe lumea cealalta care nu se poate intoarce fara ajutor. Adica, oricum ai lua-o, duce cu gandul spre ceva magic, spre o directie care este la ani-lumina departare de spiritul pragmatic al eroinei. Chiar daca as incerca sa trag de metafora din toate partile sa o cuprinda, parca tot nu o imbraca potrivit. Eroina care, ca mama singura in anii '30, trebuie sa se confrunte cu disparitia fiului sau. La un moment dat, politia corupta din Los Angeles in cautarea unei lovituri care sa-i ofere o schimbare de imagine in ochii presei anunta victorioasa ca l-ar fi gasit, insa mama nu-si recunoaste propriul fiu... Si de-aici o intreaga lupta cu sistemul, trecand pe la balamuc, prin salile de judecata, prin paginile ziarelor si birourile politiei. 

Filmul mi s-a parut un ghiveci cu de toate (sau o saorma, daca vreti): incepe ca un fapt divers de stiri de la ora 5, parca ar vrea sa fie thriller, la un moment dat vireaza spre un film politist clasic cu criminal in serie, apoi intr-o drama din acelea cu cadre nesfarsite in salile de judecata, nu stiu, a vrut prea mult, a vrut totul si a pierdut pe parcurs dimensiunea umana. Este cam lipsit de empatie fata de subiectul sau, copilul disparut, asa cum insasi mama incepe sa para de la un punct, prea previzibila si lipsita de trairi in interpretare. Replicile sunt dezlanate, fara credibilitate, chiar incepuse sa devina distractiv, desi nu era cazul si precis scenariul nu si-a dorit-o. De exemplu, dupa ce personajul principal spune, la un moment dat, ca nu a incetat nici un moment sa spere, cateva secvente mai incolo marturiseste ca un anumit episod i-a redat speranta. Pai hotaraste-te, femeie, o mai aveai sau nu?!

Imi dau seama ca subiectul, inspirat de o drama reala, era unul serios, cu miza, care sa scoata in evidenta devotamentul unei mame, spiritul de sacrificiu, pana unde poate merge pentru a face adevarul sa triumfe bla-bla-bla. Si daca spun "bla-bla-bla" e pentru ca asa am simtit filmul. A spus prea multe cuvinte mari pentru a mai lasa loc de subtilitate, de traire, de conturarea personajelor, care-s albe sau negre. E un film prea de suprafata, galagios, agresiv cu spectatorul in declamarea scopurilor sale, ceea ce nu-mi place. Ia-ma frumos, invaluie-ma, abureste-ma, du-ma in lumea ta, mai filmule, nu ma trage de maneca, risc sa fac urat si sa ajung la corespondentul spitalului de nebuni pentru hater-ii filmelor unanim apreciate si aclamate. Doua lucruri m-au enervat: ca a iesit destul de prost pentru materialul  (si uman si scenaristic) pe care-l avea ca sa iasa bine si cat de multa atentie a primit un film pana la urma mediocru... Nu c-ar fi primul dar, ca si la carti, mai mult ma enerveaza o creatie care si-a propus sa fie serioasa si mareata si a iesit una care ar fi bine sa-si cunoasca locul in spatiul divertismentului efemer de consum. Nu emotioneaza, e prea conventional, isi imbratiseaza cliseele cu tot devotamentul matern, de la cele de interpretare si scenariu pana la cele de imagine (alt film care se incheie cu largirea cadrului asupra unui oras nepasator la dramele umane ce se consuma in adancurile lui, de cate ori va trebui sa mai vedem asta?).

Disparitia unui copil

 

Sicilian Ghost Story (2017)

 

Avem aici un film plasat in sudul Italiei si inspirat dintr-un caz real, cu actiunea desfasurata in lumea tulbure si complicata a crimei organizate. La jumatatea anilor '90, un copil de 12-13 ani disparea, rapit de mafia locala in speranta ca tatal sau, colaborator al politiei, va apararea pentru a-l salva. Timp de doi ani, nu s-a stiut nimic despre el, fiind tinut prizonier, mutat dintr-un loc in altul, bruscat si maltratat de cei care, deghizati in politisti, ii promisesera ca-l vor duce la tatal sau care statea ascuns, ca martor protejat.

In filmul celor doi regizori sicilieni Fabio Grassadonia si Antonio Piazza,  viata lui Giuseppe este transformata intr-o poveste cu accente fantastice. Luna, fata alaturi de care descopera fiorii delicati ai primei iubiri, devine eroina principala a ceea ce se doreste o metafora a pastrarii memoriei, a viselor rapite si a coborarii in intuneric. Prin ea, filmul capata o privire calda, plina de compasiune si tandrete. Alegand perspectiva celei care il iubea pe Giuseppe in locul celei exterioare, neutre, sau a uneia profund implicate, a unui membru al familiei, lasa loc pentru  un strop magie, pentru speranta, pentru crearea unui tablou proaspat, neintinat de prejudecatile si tacerile adultilor, devenind povestea unui baiat care indragea caii si se apropia de iubire cu sfiala si candoare si a unei fete visatoare ce a crezut tot timpul ca-l poate salva. 

Pentru a intra mai bine in atmosfera filmului, este bine sa nu stiti cum se termina, ce s-a intamplat in realitate, sa va lasati purtati in aceasta alegorie a sperantei, asteptand sa se manifeste acel deus ex machina magic, supranatural, care sa rotunjeasca fericit povestea. Sau poate nu, riscati ca asteptarile legate de el sa va fie directionate in alta parte, cum mi s-a intamplat mie. Este greu, atunci cand ma hotarasc sa vad un film, sa culeg exact acele detalii care sa ma indemne sa-l vizionez fara sa-mi poluez receptarea cu anumite indicatii legate de semnificatii si modul de a-l privi. De aceea, cand scriu despre el, incerc, in cazurile in care consider ca merita, sa spun cate ceva fara a fi prea mult, fara a incerca sa dau indicii de interpretare a ceea ce vede fiecare. As vrea totusi sa spun cateva lucruri, sperand ca nu-s spoilere prea mari, ci doar ca inlatur anumite etichete. 

S-a spus ca ar fi un film fantasy, cu o atmosfera de Guillermo del Toro, cu adaugarea mea ca intotdeauna cei care spun asta se gandesc doar la El laberinto del fauno. Cel putin asa scria in prezentarea de pe pagina Les Films de Cannes à Bucarest. Ideea a fost preluata, probabil, chiar din etichetarea filmului. Forget about it! Nu va asteptati ca magia sa se implineasca, nu sperati la fantastic, riscati sa aveti asteptari prea mari ce vor fi dezamagite... Sunt cateva metafore vizuale, nimic mai mult. In rest, filmul este ancorat intr-o lume reala dominata de tacere si lasitate: a comunitatii, care refuza sa se implice serios in gasirea baiatului si incearca sa-i taie avantul Lunei, sa-i indeparteze atentia de la neobosita cautare, a politiei, care stie ca nu-i bine sa stea in calea afacerilor mafiei, a rapitorilor insisi, care-si implinesc razbunarea asupra unui copil nevinovat. Sunt vise in care cei doi se regasesc, dar un ghost story avem mai mult in sensul in care absenta devine o fantoma ce apasa asupra intregii localitati, scheletul din dulap de care nu vrea nimeni sa vorbeasca, incercand sa minimizeze disparitia. Exista o anumita poezie in imaginile recurente ale padurii si apei, o tensiune ce poarta in ea o amenintare mocnita, viziuni fantastice, mai degraba interiorizate, imaginate, decat apartinand realitatii filmului, dar nu suficient de puternice si convingatoare pentru a impleti planul real cu cel fantastic, pentru a crea acea unitate care functioneaza la del Toro. 

S-a spus ca puterea iubirii poate produce o minune, dar si ea se dovedeste trecatoare. Ultimele cadre ale filmului mi-au lasat un gust amar, parca ar contrazice tot ce a construit pana atunci, finalul shakespearian care se prefigura cu vreo 5 minute inainte ar fi fost mai in ton cu intreaga atmosfera. S-a spus ca e o capodopera, dar asta e o eticheta care se aplica prea mult, prea des in cinematografie si nu numai, incat ce mai inseamna o capodopera in ziua de azi? Este un film cu atmosfera, prea dark pe alocuri (si ma refer la imagine, filmarile de noapte intotdeauna imi destabilizeaza vizionarea, deslusesc cu greu detaliile, in plus mi se pare un mod prea evident si la indemana pentru a sugera... intunericul), care lasa in urma o unda de tristete. Insa la sfarsit ajunsesem sa ma intreb daca si-a indeplinit rolul declarat, acela de pastrare a memoriei, daca nu cumva tocmai si l-a infirmat prin ultimele cadre care dau impresia ca totul ar fi trecator... chiar si o mare iubire.

Literatura copilariei

 

Stefania Mihalache - Copilaria. Reconstituiri literare dupa 1989

 

Am niste puncte slabe si nu ma sfiesc sa le recunosc: imi plac cartile care au in centru copii sau animale, ma straduiesc sa ma atasez de ele chiar si cand nu e cazul si cand partea sentimentala se lupta cu aia rationala. Am fost copil (pe undeva am si ramas), iubesc animalele.  In  cazul copiilor, imi plac mai ales atunci cand nu li se adreseaza neaparat lor, pentru ca am depasit de mult timp varsta lecturii de identificare. Dar cand e vorba de animale, i'm an animal tot timpul, e un regn caruia ii apartinem, in definitiv. Cand autorii au capacitatea de a se transpune convingator in mintea si trairile unui copil, poate rezulta un volum de neuitat. Altfel, prefer persoana a treia, privirea exterioara, distantarea ce nu inseamna intotdeauna detasare emotionala, pentru ca mereu va exista acolo un filtru nostalgic al rememorarii propriei copilarii, voi gasi niste amintiri comune (inca). De aceea ma intereseaza si o carte precum cea de fata, o recuperare a literaturii dedicate copilariei in ultimele cateva (cativa? - acordati va rog fiecare dupa cum va duc convingerile gramaticale mult ravasite dupa '89) zeci de ani. Nu numai pentru a obtine o imagine de ansamblu, dar si pentru a vedea ce volume reprezentative mi-au scapat radarului. Si ar fi vreo cateva. Sper sa am ocazia de a umple lacunele, macar in privinta celor ce mi s-au parut atractive, si anume din cele vreo 7-8 necitite, cam unul-doua...

Spre deosebire de multi critici si teoreticieni literari, poeta, prozatoarea si eseista Stefania Mihalache nu are deloc convingerea ca literatura scrisa in jurul copilariei ar fi una incapabila de teme mari, de conflicte puternice, ori ca nu s-ar putea adresa decat publicului tanar si alternativ. Nici eu nu o am, un roman de talia Orbitor-ului, de exemplu, nu poate fi in nici un (si aici impreunati sau despreunati dupa propriile convingeri) caz etichetat astfel. Mi se pare ca dimpotriva, cateva dintre romanele copilariei de dupa '90 sunt cam printre cele mai bune din perioada asta, recuperand o intreaga epoca a vietilor, trairilor si atmosferei timpului.

Dupa cum marturiseste inca de la inceput autoarea, "Scopul cercetarii (in ceea ce a fost la inceput o teza de doctorat si a devenit volumul de fata) - si, acum, al cartii - este descoperirea unor fire de legatura intre aceste romane, care sa puna in lumina motivatia temei in contextul postcomunist, tinand cont, mai ales, de faptul ca literatura romana de dinainte de 1989, cu putine notabile exceptii, nu a fost preocupata excesiv de personajul-copil si de copilarie. O cauza a acestei lipse de interes ar putea fi faptul ca literatura noastra a avut mereu obsesia (si frustrarea) temelor mari, fantezia - augmentata in special din cauza cenzurii si mai ales odata cu "obsedantul deceniu" - cauzelor sociale si a politicului."

Incercand sa ofere o imagine cat mai cuprinzatoare si mai detaliata, porneste in tratarea temei de la perspective si idei vehiculate de canon, de criticii literari, continuand cu o scurta trecere in revista a literaturii de gen de dinainte de '89. Avand aceasta viziune de ansamblu, putem intelege mai bine contextul si miza volumelor publicate ulterior, abordate in carte dintr-o perspectiva moderna, multidisciplinara, de tip childhood studies, domeniu ce reuneste stiintele medicale si educationale pentru a pune in centru rolul actiunilor copilului la construirea lumii sale. Perspectiva impleteste elemente de psihologie si filozofie, construindu-se in jurul metaforei, in sens filozofic, de instrument explicativ, peste care suprapune grila interpretare (copii interesati de carti, muzica, formare personala) / participare (copii mai fascinati de actiune si aventura). 

Se pot lua ca repere binoame antitetice de tipul fictiune - nonfictiune, memoria individuala - memoria colectiva, persoana I - persoana a III-a, actualitate - recuperare, colaj - unitate, ce modeleaza in literatura de gen realitati si atmosfere diferite. Daca ar fi sa numesc cateva dintre volumele analizate in studiul Stefaniei Mihalache care mi-au placut mult, as spune cu siguranta Orbitor, Exuvii, Pupa russa, Cum mi-am petrecut vacanta de vara, Noapte buna, copii!, Muzici si faze. Se pare ca, dupa incadrarea din carte, ma simt mai aproape de romanele in care copiii interpreteaza lumea in care traiesc si-s interesati de o descoperire a ei in care-i insotesc cartile si muzica, poate si pentru ca asta a fost si natura mea de copil, mai inclinata spre viata interioara decat spre aventura. Uite cum ma contrazic acum, ziceam la inceput ca nu-i lectura de identificare... 

Pentru cei pasionati si de metatextele literaturii copilariei, nu doar de textele propriu-zise, este o lectura foarte interesanta, ce aduce perspective noi asupra eroilor cartilor analizate. Nu este doar o sinteza, ci o invitatie la revizitarea intr-o lumina noua a unor secvente familiare din aceste carti frumoase si, cred eu, si ma bucur ca sunt in asentimentul autoarei, deloc minore in literatura noastra.

E drept ca din momentul scrierii si publicarii sale a mai aparut un gen de literatura a copilariei, neexplorata in carte, cea a traumei emigrarii, perspectiva copiilor ramasi acasa in grija bunicilor, de exemplu romanul lui Dan Lungu Fetita care se juca de-a Dumnezeu sau Kinderland-ul Lilianei Corobca. Din punctul asta de vedere, m-ar interesa si perspectiva inversa, a copilului emigrat, cu toate dificultatile integrarii intr-un mediu strain, sau chiar revenit acasa, intr-o tara si o limba ce i-au devenit straine... Probabil ca acesti viitori autori mai au inca de crescut pana sa-si distileze trairile in propriile romane. 

Dar na, imi dau seama ca tocmai am scris despre o carte care se adreseaza in general oamenilor care-s prea departe de maruntele si insignifiantele mele opinii... nu conteaza, mie mi-a largit orizonturile,  pentru mine e suficient! Nu am citit-o in ultimele 2-3 zile cum ar putea arata data postarii, niciodata nu scriu despre cartile foarte recent citite daca nu ma entuziasmeaza si simt impulsul sa le fac sa "sara randul", ci in ultimele 2-3 saptamani, cu greu, cu pauze, cu cautari... Si asta pentru ca nu este o carte care sa  te "entuziasmeze", ci una care solicita, te duce dincolo de cartile pe care le-ai citit si ti-au placut... nu e o lectura usoara si cu siguranta nu-i va interesa pe cei fara formare filologica. Si mie mi-a luat ceva timp, pentru ca opereaza cu notiuni teoretice care "pe vremea mea, maica" nu prea existau. Nu-mi era familiara abordarea, nu stiam cine este acest Jack A. Meacham la care se raporteaza autoarea cand vorbeste despre cele 4 metafore-radacina (contextualism, mecanism, organism, esenta) pentru a descrie comportamentul copiilor, dar daca o ajuta in demersul de explicare a personajului-copil, am incercat sa urmaresc, sa deslusesc, sa citesc cate ceva pe langa, ceea ce e bine, intotdeauna cand aflu lucruri noi care-mi trezesc interesul in hibernare si curiozitatea ma fac sa ma simt cumva up to date, sa sper apoi ca mai stiu despre ce vorbesc, ca obtin o insertie ceva mai obiectiva in tot subiectivismul meu de cititor.

Vrajitoarea

 Madeline Miller - Circe 

 

 Mitologia greaca a fost de-a lungul timpului izvor nesecat de interpretari si rastalmaciri, multi au intors pe toate fetele complicatele relatii dintre zeitati si oameni, cu greu mai gasesti in zilele noastre o privire proaspata, vreun dram de noutate.  Dar mereu va exista cate o zeitate marunta sau vreun erou de rangul doi lasat in umbra, care sa-si ceara spusa povestea. Circe este un astfel de personaj, pe care nu-l intalnisem decat in calatoria lui Ulise, cand ii transforma tovarasii in porci si apoi ii devine iubita pentru o vreme. 

In viziunea lui Madeline Miller, Circe, fiica titanului Helios si a oceanidei Perse(is), isi petrece primii ani din viata in palatul tatalui Soare, fiind privita ca o ciudata de fratii si surorile sale, luata mereu in ras pentru vocea ei subtire si trasaturile fizice atipice nemuritorilor, vazuta ca o creatura insignifianta si cam prostuta. Insa ea tace, observa, invata. De la ceilalti, dar mai ales de la tatal sau: "Aceasta a fost prima lectie pe care am invatat-o. Pe sub chipul bine cunoscut si pasnic al lumii se mai afla unul care de-abia asteapta sa sfasie universul in doua."  Prizoniera intre lumea zeilor, carora le vede si le intelege viciile si defectele (orgoliul, firea razbunatoare, invidiile) si cea a oamenilor, cu slabiciunile si maretia lor in micimea unei vieti de cateva zeci de ani in raport cu eternitatea divina, invata duplicitatea, intelege in urma unei intalniri formatoare din copilarie, cu Prometeu, ca una este lumea careia ii apartine si alta cea pe care invata sa o cunoasca si sa o iubeasca.

Ceea ce face autoarea aici este sa ia un personaj marginal al unei mitologii populare, din care mai fiecare stie cate ceva, si sa-i creeze propria personalitate. Intr-o lume plina de zei si eroi, unde femeile - cu exceptia catorva zeite - sunt de obicei victime ale destinului, la discretia poftelor sau invidiilor locuitorilor divini ai Olimpului, alege sa-si indrepte privirea asupra unei eroine ce a capatat in mentalul colectiv mai degraba conotatii negative si sa o reinterpreteze, sa ii surprinda nuantele, sa creeze o Circe neobisnuita, umana, cruda si plina de compasiune in acelasi timp, sa-i dea adancime, sa-i justifice actiunile si sa arunce o privire proaspata asupra imaginii traditionale. 

Alegand sa-i spuna povestea la persoana I, isi asuma participarea, implicarea (obtinand-o si pe a cititorului in acelasi timp) si intreaga mitologie capata amprenta subiectiva a perspectivei vrajitoarei.  Aduce si mai mult fantastic in fantezia cunoscuta, brodand in mediul miturilor grecesti o intreaga lume noua, lumea interioara a lui Circe, cladita din experientele sale, unele imbratisate de intreaga mitologie greaca (intalnirea cu Ulise si cu Telemah, transformarea Scyllei in monstru, vizita lui Iason si Medeea), dar si altele noi (drumul i se intersecteaza cu Prometeu, Dedal si Icar, ajuta la nasterea Minotaurului, Hermes ii este amant, ca sa dau cateva exemple). Pe marginea mitologiei cunoscute, alcatuieste propria mitologie a lui Circe, folosind tropii familiari, precum cel cunoscut in Evul Mediu ca exilul fetei din turn. Rescriind partial si istoriile celor cu care intra in contact, ii ofera protagonistei dreptul de a se justifica, de a-si explica si laturile mai intunecate: 

"Pana si cea mai frumoasa nimfa este lipsita, in mare masura, de putere, iar una urata nu ar insemna nimic. Nu s-ar marita si nici nu ar face copii. Ar fi o povara in casa parintilor ei si o pata pe obrazul lumii. Ar trai in umbra, in dispretul si scarba tuturor. Insa un monstru isi gaseste intotdeauna un loc pe lume. Se poate acoperi de glorie insfacand cu coltii in dreapta si in stanga. N-o s-o iubeasca nimeni pentru asta, insa nici n-o sa-i zica nimeni pana unde are voie sa se intinda."

Am inteles de ce romanul a primit premiul cititorilor Goodreads, aceasta agora a pasionatilor de lectura, unde se intalnesc oameni cu gusturi si pretentii literare diferite, cu pasiuni si de varste diferite. Este genul care poate satisface exigente variate. E exact ce trebuie, consecventa cu ce si-a propus. Are un fir continuu, un stil fluid ce creeaza atmosfera unei epopei adaptate la zilele noastre, un personaj nuantat, un subiect atractiv, o claritate si o curgere ce te prinde,  este usor de citit si de indragit si de adolescenti, si de cei mai maturi, un page turner, cum s-ar spune. M-a intors in vremea cand citeam Legendele Olimpului pe nerasuflate, fara sa mai stau sa verific amanunte de care ma mai poticnesc uneori prin carti, ca de exemplu daca grecii antici aveau habar de existenta unui popor din nord care credea ca Pamantul este inconjurat de Jormungandr. M-am uitat dupa ce am terminat, se pare ca da! Am un pic mania acuratetei informatiei, dar mai mult conteaza potrivirea detaliilor in schema generala a naratiunii, iar aici totul s-a imbinat cum trebuie, nici n-am simtit cand am ajuns la final.

Memoriile unui motan

  

Grigori Slujitel - Zilele lui Savelie 

 

Popor pisicofil, pisico-sensibil (adica astia mai ca mine care, desi iubesc mai mult cainii, nu sunt imuni nici la gratia felina) si popor pisicesc cu pofta de lectura, care va petreceti timpul printre cartile stapanilor, ciuliti bine urechile! Eu nu prea spun despre multe carti ca ar fi un must read, nu pot decat sa povestesc ce-mi place si ce nu-mi place, fiecare cu gusturile si interesele lui literare, dar acum zic ca asta e de neratat pentru voi! 

Ma intrebam de unde a mai aparut si rusul asta debutant, iar elogioasa prefata a lui Evgheni Vodolazkin m-a lamurit: dintr-unul din cele mai importante teatre de stat din Moscova, unde este actor, teatru ce se ocupa in principal cu dramatizari ale unor texte literare. Si actorul nostru s-a hotarat intr-o buna zi sa joace rolul unui scriitor care, pretinzandu-se actor, joaca rolul unui motan. 

Savelie - alintat Savva - a vazut lumina zilei impreuna cu doua surori si un frate sub o masina veche si si-a trait primele luni intr-o cutie captusita cu puf de plop ce pastra inca mirosul bananelor pe care le continuse. A deschis ochii asupra lumii in acordurile concertului L'amoroso al lui Vivaldi, numai bun de acompaniat o lectura pisiceasca. Promisiunea traiului prosper asigurat de oamenii prietenosi din zona ii lumineaza copilaria. 

Insa viata felinelor de pe strada nu este deloc lipsita de peripetii, drame, despartiri, regasiri, intamplari crude sau vesele. Pofta nestapanita de a trai, nevoia de a experimenta cat mai mult si mai intes il face pe Savelie sa nu poata sta mult intr-un loc. Oamenii pleaca in armata, motanii pleaca in oras. Asta e mersul lumii. 

Asa ajunge viata motanului sa adune o colectie de locuri si portrete umane din Moscova, de fapt de pretutindeni, tipare usor de recunoscut. De exemplu, intr-un salon de cosmetica de oriunde veti putea gasi acest personaj: 

"Clientele erau genul de fete batrane pe ale caror fete chipul si asemanarea Domnului fusesera corectate major. Era greu sa-ti dai seama ce varsta au - undeva intre douazeci si cincizeci. Erau reci si arogante, aveau buzele umflate peste masura, de parca le-ar fi intepat o viespe, nasurile prea inguste, cu varful avantat semet in sus si ochii rai alungiti spre tample. Ai fi zis ca fata li se incheie in copci la ceafa si ca, daca atingi din greseala incheietoarea secreta, masca are sa se rupa si sa se rostogoleasca fosnind prin salon, ca un balon umplut cu aer."

E doar o mostra marunta, nu vreau sa va stric prea mult din placerea descoperirii unor mici perle de gandire felina, ce cuprinde in unele domenii cunostinte tot atat de vaste pe cat de naiv si ignorant pare a fi in altele. Omniscienta umana - si inca a unui om cu cultura si umor - mi s-a parut in cazul lui Savva o gaselnita foarte potrivita pentru a reda experientele unui erou picaresc, adoptat mai intai de un tanar refuzat in dragoste, devenit pentru o vreme angajat la un muzeu de arta, impartindu-si un timp traiul cu un papagal arogant ce se viseaza artist liric, care cunoaste un catel de talie mica stapanit de atacuri de panica, chinuit de impresia ca ar fi urmarit de un dragon si multe, multe altele pe care mi-ar placea sa le descoperiti singuri, in calatoria de la un microunivers ce ajunge pana la urma tot la mila cartitelor gropari, pana la macrouniversul lumii umane.

Tangential, isi face loc si istoria contemporana printre observatiile feline: incendiile de la turbarii din 2010, mitingurile de protest impotriva lui Putin din 2012 trec prin fundalul peregrinarilor motanului. Eroul este un spirit liber, o natura contemplativa cu accente melancolice dar si ironice, iar consideratiile lui, uneori amare, alteori pline de haz, de fin observator al naturii umane, fac deliciul cartii. Daca indemnam la inceput iubitorii de pisici sa o citeasca, va spun acum ca nu este numai pentru ei. E si o carte despre Moscova, despre noi, despre sentimente si meandre sufletesti. Savva e foarte uman in strafundul sufletului de motan. Naivitatea felina e doar o forma de a analiza din exterior oamenii, insa una plina de sensibilitate, empatie si duiosie. 

E ca o poveste dulce amaruie, cum imi plac mie, care nu cred in povestile cu final fericit. Sa zicem Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Eroul pleaca departe, intr-o cautare ce-l va pune in fata multor pericole, cunoaste oameni si animale, prieteni si dusmani, apoi stiti voi ce urmeaza... Dar tot ceea ce vede, afla, invata, despre sine, despre ceilalti, deopotriva oameni si animale, transforma calatoria lui intr-una minunata! 

Mai vreti un motiv sa cititi cartea? Acela ca ne pune in fata, prin ochii mari pisicesti, propria noastra oglinda, in care se reflecta intotdeauna un chip uman vegheat atent din spate de o silueta felina: 

"Noaptea oamenii arata ciudat. Tinerii beau ca sa fie mai batrani, barbatii in toata firea, dimpotriva, se imbata ca sa mai scape de zece-douazeci de ani. Nici unora, nici altora nu prea le reuseste. Despre femei nici nu mai vorbesc. Comportamentul lor e dictat de un fel de dublu misterios care, sub influenta alcoolului, il da afara pe capitanul corabiei din cabina lui, incuie zavorul si rasuceste timona cum da Dumnezeu, pana cand vasul se izbeste cu toata viteza de stanci. In esenta, simtul timpului la oameni este complet dat peste cap."

 "Oamenii poseda o insusire uimitoare, pe care eu n-am mai intalnit-o la nimeni altcineva: sunt gata sa-i dea ultimul lor colt de paine unui pisoi in suferinta, dar il palesc fara nici o remuscare cu bata de baseball pe soferul care nu le-a acordat prioritate."

Nu vreau sa trec mai departe de prima suta de pagini cu citatele. Chiar mi-as dori sa-l descoperiti pe motanul asta. E o carte pe care nu am cum s-o uit, o sa-l iubesc pe Savelie asa cum i-am iubit in copilarie pe soricarul Fridolin, pe pinguinul Apolodor, mai apoi pe vacuta Mu si pe soarecele Firmin. Mai sunt poate si altii pe care nu mi-i aduc aminte acum si, daca le-as auzi pronuntat numele, m-as gandi cum de i-am putut uita...