Romania cu bune si cu rele

 

Mirel Banica - Prin Romania. Carnete de drum 

 

Sunt deja vreo 7-8 ani de cand fotograful Cosmin Bumbut si partenera sa de viata si de drum, jurnalista Elena Stancu, si-au parasit confortul si stabilitatea unei resedinte permamente si isi traiesc visul existentei nomade. Este ceva ce mi-am dorit si eu mereu, dar persoana de alaturi are radacini mult prea puternice pentru a concepe un astfel de trai. Dar le urmaresc cu admiratie si un strop de invidie intalnirile, experientele, explorarile. In acest timp au publicat o carte, au creat filme documentare, au scris reportaje despre romanii din Romania si din strainatate: sistemul de educatie si cel medical, viata din penitenciare, violenta domestica, tiganii caldarari sunt doar cateva din subiectele abordate. Au vazut locuri, au cunoscut oameni, au inteles ca o realitate nu este niciodata in alb-negru, ca sunt nuante pe care au incercat sa le redea in complexitatea lor, au adunat mai multe povesti decat cei mai multi dintre noi intr-o viata. Daca vreti sa le urmariti calatoria si reportajele din comunitatile de romani de pe unde ajung, o puteti face pe site-ul lor, teleleu.eu. 

Niciodata nu cauta senzationalul ci, patrunzand in gandurile si in sufletul oamenilor, ceea ce de multe ori este dificil, un proces ce trebuie sa treaca de bariera initiala a neincrederii si reticentei in fata strainilor, vor sa ajunga la miezul uman, la adevaratele probleme si motivatii. 

De ce mi-a venit sa ii amintesc scriind despre o carte care nu are legatura cu experienta lor?! Pentru ca volumul lui Mirel Banica are o abordare cumva asemanatoare. Doar ca mai mult decat asupra oamenilor (pentru care este nevoie de mai mult timp pentru cunoastere si apropiere, asa ca de la ei primim doar senzatii fulgurante, replici auzite in treacat), se fixeaza asupra locurilor. Nu cauta atractiile turistice cunoscute, ci locurile uitate, obiectivele mai prafuite, de multe ori aflate in (lipsa de) grija (a) autoritatilor, incapatanandu-se sa existe intre indiferenta si nepasarea acestora.  Locuri umile, colturi de tara unde pare sa nu se intample nimic in afara vreunui scandal sau eveniment de cronica neagra care sa le aduca pentru cateva saptamani in atentia publicului. Acolo unde cei doi aduc in prim plan oamenii, privirea atenta, curioasa si deschisa la tot ce-l inconjoara a lui Mirel Banica se opreste mai mult asupra locurilor si asupra interventiei umane in peisaj: statui, muzee, cladiri in ruine, intr-o directie mai apropiata de mizantropia si disconfortul meu social, desi nu ezita sa traga cu urechea la conversatiile trecatoare (ale vecinilor de masa, ale pescarilor de pe malul Dunarii etc.) pentru a lua pulsul locului.

Cartea aceasta a luat nastere in urma unei calatorii prin tara timp de 45 de zile facuta in vara lui 2019 (plus o completare ulterioara), intreprinsa ca o "forma de cunoastere" geografica, istorica, sociala si sentimentala, intr-o descoperire a Romaniei post-comuniste contrastante, uneori in paragina, din care tasnesc vestigii ale altor timpuri. Avem statui ce fac nota discordanta cu imprejurimile, muzee ce ar putea sta ele insusi intr-un muzeu al muzeelor trecutului, ruine industriale, cladiri frumoase retrocedate doar pentru a fi lasate in ruina, cu pereti scorojiti, mozaicuri, obiective turistice permanent inchise. Dar ochiului vigilent nu-i scapa nici maruntele interventii, ramanand atent la semnele culturii urbane, la inscriptii si grafitti, la modurile creative de vandalizare, precum o intrebare aruncata de o mana necunoscuta pe fruntea cea lata a unui portret al lui Blaga: "Imi pici la bac?". 

Exista un potential nevalorificat pe care l-am remarcat si eu in drumurile mele prin tara, o senzatie de improvizatie, obiective turistice ajunse pe mana unor oameni care nu stiu ce sa faca cu ele si, in lipsa oricarei idei, le lasa ca atare sa le "rezolve" timpul, adaugand straturi-straturi de praf, degradare, uitare. Este cazul unui vas cu aburi ancorat la Tulcea, cu o istorie de 2 secole, care zace ruginind pentru ca ii lipseste o piesa, in rest se pare ca ar fi perfect functional; este cazul Casei memoriale Panait Cerna, inchisa candva pentru dezinsectie, dar se pare ca gandacii au castigat lupta, pentru ca anuntul s-a ingalbenit deja in geam. Si cate altele... 

Traim intr-o tara in care, disparand traditia, se exploateaza memoria ei, nu intotdeauna in mod fericit, unde manelele si kitchul agreseaza auditiv si vizual la orice pas. Dar si una unde anumite constuctii pierdute printre blocurile gri te pot face sa vezi cum Braila poate semana cu Parisul, unde se mai gasesc oameni care stiu sa scoata tot ce este posibil din resursele de care dispun, care-si iubesc casa pe care o au in grija sau bucatica de pamant pe care o cultiva.

Pe toate le surprinde Mirel Banica in cartea sa, si multe altele, intr-o calatorie ce ne duce din mici targusoare de provincie in capitale de judet, trecand prin parcarile si benzinariile de pe marginea drumului, intr-o imbinare de reportaj social si memorialistica. In trecerea sa prin tara, surprinde si efectele unei agriculturi intensive ce are ca unic scop profitul in detrimentul parfumului fructelor, si umilele magazine ce se straduiesc sa supravietuiasca, si initiativele unor romani reveniti la vatra de prin strainataturi, si chinezariile ce invadeaza mai toate locurile cu "vad" turistic, cam tot ce misca-n tara asta, raul, ramul... vorba poetului. Si in timp ce privirea obiectiva surprinde atent fiecare detaliu, cea subiectiva le trece prin filtrul impresiilor si amintirilor personale, uneori invaluite in emotie si nostalgie: 

"Respir, la propriu, aerul copilariei mele si-mi spun ca am o sansa unica de a fi tanar din nou, fie si pret de numai cateva minute. Vraja este rupta brusc de glasul obosit al vanzatoarei, la fel de batrana ca si vitrinele demodate din interior, care ma intreaba: "Alo, alo, domnul, v-ati hotarat? Vreti sa cumparati ceva sau doar stam si ne uitam, asa...?". Ce sa spun, ce justificari sa-i dau? Sa-i spun ca trecutul are valoare terapeutica, iar sederea in bacania sa a fost gerovitalul memoriei mele? Sau ca oricum nu sunt clienti, deci nu deranjez pe nimeni? Ma simt deodata foarte batran, foarte singur, o carcasa uzata in care doar spaimele copilariei au mai ramas la fel de vii ca atunci. Cum ar fi, de pilda, ca ma prabusesc in gol cand scandurile podelei scartaiau sinstru, miscandu-se ingrijorator, lasand sa se intrevada vechile hrube turcesti ale orasului."

Mi-ar fi placut ca pe langa ilustratiile minimaliste ale lui Dan Perjovschi volumul sa contina si cateva din multele fotografii ale arhivei autorului, dar a preferat sa ne lase sa ne cream singuri propriile imagini sau sa le retrezim in amintire pe cele deja cunoscute, filtrate printr-o alta privire, poate mai atenta si orientata asupra unor detalii diferite decat cele care imi iau mie ochii.. In drumurile mele, privirea trece destul de des prin oameni ca prin sticla, foarte-foarte putini raman, doar cei care ma impresioneaza intr-un mod placut. Din fericire, mai sunt cativa... din nefericire, prea putini. Cam asa este alcatuita si imaginea Romaniei noastre multicolore, galagioase, fericite ca, de cele mai multe ori, "merge si-asa", ca turismul de masa prospera in locuri insalubre, aglomerate, de prost gust...

M-au interesat, ca de obicei, mai mult locurile decat oamenii,  si cartea mi-a dat ocazia de a face cateva descoperiri, cateva unghere de tara pe care le-as explora  si printr-o experienta directa.

Voi reveni cu o lista a obiectivelor pe care le-as vizita eu in urma lecturii volumului.

Emigratia ca un film horror

 

His House (2020) 

Un barbat, o femeie si un copil urmeaza drumul multor emigranti din Africa, inghesuiti in masini, apoi intr-o barca din acelea care naufragiaza cu zecile in Mediteraneana. Au plecat trei, au ajuns doi. Un barbat, o femeie. Din Sudanul macinat de razboi pana in Anglia. Fac parte din populatia dinka, triburi de agricutori si pastori masacrate de fortele guvernamentale. Pentru ei nu exista o Carte care sa contina adevarul si viata, ele se gasesc in natura, in lumea inconjuratoare, in spiritele ce iau temporar controlul asupra unui corp, lasand divinitatea sa comunice. In credintele lor exista si apeth, duhuri razbunatoare, ce-si cer inapoi ceea ce a fost furat, desfasurandu-si magia la adapostul noptii, exploatand vinovatia victimelor. 

Experienta migratiei este in sine una traumatizanta, horror, incepand de la a lasa in urma tot ce ai cunoscut (cu prieteni, familie, dar si cu teama de fiecare zi pentru propria viata), continuand cu un drum epuizant si plin de riscuri si terminand cu ajungerea intr-o lume straina. Insa Bol (Sope Dirisu) si Rial (Wunmi Mosaku, vazuta recent in Loki, intr-un rol total diferit, mai demult in The End of the Fucking World si In the Flesh si nominalizata la premiile BAFTA pentru rolul de acum) sunt hotarati sa faca totul pentru a se adapta, pentru a nu se mai intoarce in infernul de unde au plecat. Purtand cu ei in suflet amarul pierderii copilului in apele marii, trec rabdatori si hotarati prin lunga procedura a obtinerii dreptului de azil, incercand sa asigure comisia de evaluare ca sunt dintre the good ones. Iar intr-o zi se intampla. Sunt chemati pentru a li se repartiza o casa care, in ciuda aspectului darapanat, are un spatiu generos, parca prea mare pentru a fi adevarat. Si problemele nu intarzie sa apara: zgomote de origine necunoscuta, aparitii terifiante sunt doar inceputul a ceea ce pare un film horror marcat de cliseul casei bantuite. 

Dar dincolo de toata tensiunea pe care filmul stie sa o dozeze bine, sa o construiasca treptat, alcatuind amenintarea din jocul cu lumina si intunericul, cu sunete si vise, se ascunde altceva pentru ca, oricat de departe vei fugi, fantomele trecutului nu inceteaza sa te urmareasca. 

Protagonistii au acea retinere atat de necesara pentru a da profunzime sentimentelor cu care se confrunta, articuland cu atentie la detalii o interpretare ce contine o multitudine de straturi ale experientei cu care se confrunta strainul: neincrederea, ostilitatea si dispretul celorlalti, singuratatea, dificultatile materiale in conditiile in care nu au dreptul de a lucra si nici de a face mai nimic din ceea ce un om normal ar avea libertatea de a face in propria sa casa, nesiguranta zilei de maine, fiindca orice pas gresit, orice mic conflict ar putea conduce la deportare, frica pentru viitor, dar si acuta senzatie a pierderii, a desprinderii de radacini, traume ce trebuie tinute sub control pentru a nu crea senzatia unei instabilitati emotionale ce i-ar putea trimite inapoi, in infernul de unde au fugit. Straini intr-o lume straina, neprimitoare, suspicioasa, cei doi ajung sa se simta straini si in ceea ce sperau ca va fi casa lor. Este un alt inceput, o alta sansa, dar pentru a putea sa se bucure de ea trebuie sa se confrunte cu monstri nestiuti, cu propriul trecut, cu credintele ce i-au format si ii insotesc pe lungul drum pe care au pornit.

 Acest debut in lung metraj al regizorului si scenaristului Remi Weekes m-a surprins intr-un mod foarte placut, se pare ca  nu doar pe mine, juriul BAFTA i-a acordat pe buna dreptate premiul pentru debut. A iesit ceva diferit si mult mai bun decat ma asteptam cand am inceput sa ma uit la film cu gandul ca voi primi o portie de horror relaxant si fara pretentii. Preluand conventiile genului horror, unul considerat mai de nisa si de categoria B, reuseste sa disece un subiect serios al lumii in care traim, sa construiasca o drama psihologica si sociala, o metafora a dezradacinarii si a tumultului de sentimente pe care ea le genereaza, cu o viziune careia nu-i lipseste o anume poezie tragica, ce adauga straturi vizuale si simbolice peste ceea ce, la origine, ar parea povestea a doi emigranti in lupta cu fortele malefice. Pentru mine, ca fan al horror-ului, nota exotica a folclorului african din care isi trage substanta, modul in care teroarea se desprinde din intuneric si interpretarea ar fi fost suficiente pentru a-l considera un film bun pentru genul sau. Nu este insa un simplu produs de consum, ci depaseste barierele si conventiile genului, devenind o explorare sociala a fenomenului migratiei, dar si una psihologica a vinei supravietuitorului, ceea ce il transforma intr-un film bun. Indiferent de gen.

Je est un autre

 

Hervé Le Tellier - Anomalia 

 

De la creatia biblica la indoielile lui Montaigne si Descartes, apoi mai departe la ideea vietii ca vis a lui Schopenhauer, de la dedublarea suprarealista la intrebarile nietzcheeene asupra constiintei, tema pe care o atinge aceasta carte nu este deloc noua. Doar ca pana mai acum cateva zeci de ani omenirea nu cunoscuse inca programarea pe calculator, pentru ca s-ar fi gandit probabil s-o valorifice ca atare. De indata ce mijloacele tehnice au permis, micile furnicute care suntem au putut sa fabuleze la nesfarsit asupra capacitatii de a crea destine, asupra ideii ca noi insine am fi manevrati intr-o retea virtuala. Am inventat Second Life, am creat avataruri pentru a cuceri lumi virtuale, am conceput identitati care sa ne  mangaie ego-ul demiurgic. Si poate ca in fiecare dintre noi se ascunde nu doar un mic demiurg, ci si un mic Blake, un virtual ucigas (platit sau nu), in diferite forme. "Pentru ca (...) atunci cand un ministru al Sanatatii reduce bugetul, taie de pe lista aici un computer tomograf, acolo un medic, dincolo o unitate de terapie intensiva, banuieste ca scurteaza bine de tot existenta a mii de necunoscuti. Responsabil, nevinovat, vechea arie." 

Si pentru ca am amintit de Blake, barbatul care duce doua vieti paralele, una respectabila in care are o sotie, doi copii, conduce o firma de livrare de mancare vegetariana la domiciliu, a doua de asasin platit, el este primul dintre personajele cu care facem cunostinta. Apoi apare Victor, romancier si traducator, premiat dar fara succes la public, care scrie Anomalia, cartea angoasei abisale. Mai avem o femeie dezamagita de o iubire invaziva, ce primeste cartea ca pe un dar de despartire din partea barbatului de care se distanteaza pe masura ce acesta se apropie mai mult. Un alt barbat isi primeste sentinta, condamnarea la apropiata moarte in urma unei boli necrutatoare. O fetita ce are ca animal de companie o broasca nu este nici ea lipsita de traume. O avocata afla ca este insarcinata in timp ce incearca sa-si ajute sora sa supravietuiasca unei boli rare. Un muzician african de succes primeste recunoastere internationala... Fragmente de viata, carora la inceput le poti pierde sirul, intr-o prezentare cu aspect cinematic, de Hollywood, destine care converg intr-un punct, intr-un avion zburand pe ruta Paris - New York, zbor marcat de turbulente. Continuarea acestor destine aflate la un punct de rascruce (profesional, sentimental, de formare...) al vietii lor o aflam in partea a doua, unde ne vom intalni si cu un presedinte al Statelor Unite usor de recunoscut din descriere:  "un peste mare cu peruca blonda".  Particularitatea zborului in care se regasesc cu totii este aceea ca, desi a decolat o singura data, in martie 2021, a aterizat de doua ori, o data in martie si o data trei luni mai tarziu, generand astfel dubluri ale pasagerilor primului zbor

Desi multi au categorisit cartea drept un roman SF, SF-ul este doar o premisa inradacinata in secole de minunare si explorare ontologica a omenirii. Se ridica neputincios din umeri in fata ipotezelor avansate privind cauzele, urmarind in primul rand efectele confruntarii cu sinele, cu dublul, clatinarea certitudinilor, a sensului pe care fiecare il atribuie propriei vieti. Nu am gasit aici inovatia oulipiana la care m-as fi asteptat de la cel ce este in prezent presedintele miscarii, ci doar pastise, multe referinte literare, directe sau parafrazate, joaca de-a conceptele filozofice. De exemplu: "... as vrea sa incep prin a vorbi despre "realitate". Toata realitatea este o constructie si chiar o reconstructie. Creierul nostru este inchis ermetic in intunericul si tacerea cutiei craniene, deci nu are acces la lume decat prin captatori - ochii, urechile, nasul, pielea noastra: tot ceea ce vedem, mirosim ii este transmis prin cabluri electrice, sinapsele noastre...celulele noastre nervoase." Astfel de explicatii, cum este cea de mai sus, in care Platon isi cere pestera inapoi, abunda in carte si, recunoscand anumite surse, mi-au creat o senzatie de compilatie a unor idei primite de-a gata. Se incearca o combinatie de stiluri dictata de protagonistii capitolelor, de roman noir cu roman de dragoste, social sau politic, dar autorul nu se joaca intr-un mod real, indraznet, cu marcile stilistice specifice, asa ca produce doar un ghiveci cu ruperi de ritm, fara consistenta si continuitate. Am resimtit si lipsa unei coordonari a acestei structuri catre un final mai puternic, ca si cum autorul, dupa ce si-a inventat personajele si le-a umanizat cu ganduri si drame personale, n-a mai stiut ce sa faca cu ele ori s-a plictisit si a vrut sa le detoneze, buum si gata! 

Si am gasit ceva aspecte deranjante si prin traducere, nu le-am tinut evidenta tuturor, ca m-am plictisit, dar am notat cateva, pentru exemplificare: "Povesti tragice, Ugo invata una pe zi." Cred ca apprendre avea aici mai degraba sensul de "a afla". Frisca englezeasca poate ar fi un sos de vanilie, nu stiu exact, dar frisca nu are nationalitate! In propozitia "a cumparat cu orice pret un Lamborghini galben" nu stiu cum era in original, dar "cu orice pret" se leaga logic de o aspiratie, o dorinta, nu merge langa verbul la trecut... Si tot asa, lucruri care m-au facut sa nu-mi dau seama cat din parerea mea fata de carte a fost influentata de traducere.

In rest, ramane un roman premiat cu Goncourt, care mie mi se pare ca se preteaza mai mult la o ecranizare hollywoodiana decat la lectura, o carte prea mica pentru un premiu atat de mare, avand o abordare prea superficiala si "de-a gata" a temelor profunde pe care si le propune.

Nu este ceea ce pare...

  

Deux jours à tuer (2008) 

 

Sau, cum i-au spus vorbitorii de limba engleza, pierzand anumite nuante subtile,  Love Me No More, este titlul cu care gasiti filmul pe Netflix. 

Antoine (Albert Dupontel) este un barbat de varsta mijlocie care pare sa aiba tot ce si-ar putea dori: o meserie banoasa, o sotie frumoasa si iubitoare, doi copii afectuosi, prieteni de nadejde... Cu toate acestea, la un moment dat decide sa rupa toate legaturile si sa plece de acasa, dupa ce este vazut de o prietena a familiei in compania altei femei. Fiindca oamenii care il inconjoara au nevoie de explicatii plauzibile, le serveste tuturor replici caustice, jignitoare tocmai prin doza de adevar pe care o contin. Sa spui adultilor care se ocupa de cauze umanitare ca sunt ipocriti pentru ca viata lor continua sa se desfasoare in lux nu este, dupa criteriile sociale general acceptate, la fel de monstruos ca a-i spune copilului ce-i ofera drept cadou de aniversare un desen cu un avion ca acel avion este urat si nu ar putea sa zboare niciodata, avand aripile orientate in jos, chiar daca afirmatia nu este gresita. Dar modul in care-si formuleaza argumentatia este valabil si incep sa ma intreb unde va ajunge toata aceasta demonstratie de cinism. Spre o criza a varstei de mijloc? spre o forma de purificare prin renuntarea la cele lumesti? Nu are rost sa mai fac presupuneri, pentru ca filmul ne poarta in Irlanda, acolo unde Antoine isi regaseste tatal absent din viata lui inca de cand el insusi era copil... 

Daca inceputul este alert, cu schimburi de replici taioase ce contin un fel de umor negru, de haz de necaz de viata care mie mi-a fost foarte pe plac, partea a doua a filmului schimba total registrul, devenind unul melancolic, in timp ce deapana un alt fel de poveste, aceea a absentei, a vinovatiei si a reconcilierii. A fost nevoie de doua zile pentru ca Antoine sa distruga tot ceea ce a construit intr-o viata, sa se rupa de toti cei apropiati. Mai sunt apoi altele in care se produce o reconstruire, o revizitare a sinelui, a experientelor formatoare din viata sa... Dintr-un oras agitat, filmul ne arunca in mijlocul peisajelor idilice, de coasta, si in ritmul unei vieti ce urmeaza ciclul anotimpurilor, unde pescuitul nu e doar relaxare, ci viata de zi cu zi...

Jean Becker, un regizor din filmografia caruia am mai ochit vreo cateva filme pe Netflix, a fost decorat cu Legiunea de onoare pentru modul in care a promovat cinematografia "populara", acel gen de filme care au menirea de a apropia publicul larg de cinema. Nu veti gasi inovatie artistica, nici teme mari, el este regizorul care-si alege subiecte din viata oamenilor simpli, din micile secvente cotidiene, cu bucuriile si amarul lor, cantand pe acel ton partial dulceag, partial amarui ce creeaza filme placut de vizionat, cu tot cu tenta lor usor cheesy. Am perceput Deux jours à tuer ca pe doua filme, primul mai usor de incadrat in comedie, al doilea in drama psihologica si de familie, care impreuna se completeaza si se explica, formand o unitate daca admiti taietura cam abrupta din mijloc, despartirea de o realitate pentru a intra in alta. 

Scenariul are la baza romanul omonim al lui François d'Epenoux, ceea ce evident reprezinta un avantaj. Mai mereu cand sunt ecranizate carti, se vede in scenariu coerenta, urmarea unui fir clar prestabilit, stii ca pana la sfarsit totul se va aranja intr-un fel multumitor si nu vom ramane doar cu o felie de viata pe jumatate mancata, ca ni se va deslusi intr-un fel atitudinea eroului... Iar atunci cand o face totul capata sens si rautatile mai mici si mai mari aruncate in stanga si in dreapta vor fi de fapt dovezi de iubire. Am spus deja cam mult... 

Vedeti-l fara asteptari si presupuneri, pentru acea doza de omenie improbabila spre care ne poarta prin metamorfozarea personajului sau principal, pentru cinismul, luciditatea si forma de dragoste pe care ni le propune, pentru ca este un film care surprinde si bulverseaza, pentru ca a fost nominalizat la César si la Globurile de Aur, pentru umorul sau tragic, pentru ca "nu este ceea ce pare", replica clasica a unui barbat adulter, care uneori poate fi adevarata...

Traind in suferinta, visand la libertate

  

Colson Whitehead - Baietii de la Nickel

 

De ceva timp incoace, pe masura ce tot mai multe cadavre ale copiilor indieni "educati" cu forta in scolile catolice din Canada  sunt descoperite in cimitire improvizate, de existenta carora nu s-a vorbit aproape un secol, americanii s-au grabit sa arate cu degetul acuzator spre vecinii din nord, ca si cum revelatiile cruzimilor din Canada le-ar sterge propria vinovatie, ca si cum dovada ca si altii au comis atrocitati le-ar transforma pe-ale lor in ceva firesc intr-un anumit context social, ca si cum ar fi uitat deja de propriile gropi in care aruncau copiii ucisi in scolile de corectie si exterminare americane... Si in timp ce unele cioburi rad de oalele sparte ale vecinilor, urmasii celor disparuti pastreaza amintirea si duc mai departe povestea pana cand ajunge sa fie spusa de o voce cu impact international, cum este aceea a deja premiatului cu Pulitzer Colson Whitehead. 

Romanul are la baza o descoperire reala, petrecuta la o scoala de baieti din Florida, dupa inchiderea sa, in 2012. Pornind de la realitate si preluand elemente din ea, inclusiv temuta "Casa Alba" de unde unii baieti nu se mai intorc, autorul recreeaza in romanul sau o posibila experienta individuala a unui copil din anii '60, perioada cand segregarea rasiala era inca puternica, dandu-le chip celor nevazuti si nestiuti. 

Elwood, un copil crescut de bunici, cu rezultate bune la scoala, in timp ce lucreaza ca spalator de vase la un hotel sau baiat de pravalie la o tutungerie, viseaza la lumile necunoscute; spiritul justitiar si sentimentul demnitatii ii sunt animate de discursurile lui Martin Luther King, sperand ca va veni o vreme cand si copiii negri vor avea acces in parcurile de distractii frecventate de cei albi. In ziua cand urma sa plece la colegiu, o intamplare in mijlocul careia se trezeste fara vina face ca viata sa-i ia un alt curs, trimitandu-l in schimb la Nickel. 

Nickel este un loc unde lumea se imparte in alb si negru si orice culoare intermediara a pielii cu greu isi poate gasi locul intre cei doi poli, unde invatatura este doar pentru albi si muncile fizice pentru negri, considerati a nu avea nici capacitatea, nici nevoie de a primi o educatie. Cat despre dreptate, "dai cu banul si vezi cum pica". Pentru a supravietui in aceasta lume, Elwood are nevoie de un plan, dar si de un aliat, un baiat ce incearca sa-l invete adaptarea, sa-i inoculeze exaltarea si idealurile cu o doza de cinism si cu acel instinct de conservare care ii lipseste lui Elwood intr-un loc unde cine nu se lasa ingenucheat poate fi ucis fara ca nimeni sa-i mai dea apoi de urma. 

"Stabilise o data; acum avea nevoie de o anumita conduita. In primele zile de dupa spitalizare se simti mizerabil - asta pana cand se gandi la un plan ce combina sfatul lui Turner cu ceea ce invatase de la eroii lui activisti. Observa, gandeste, planuieste. De-ar fi lumea intreaga o banda de borfasi - Elwood tot o sa-si croiasca drum prin ea. N-au decat sa-l blesteme, sa-l scuipe si sa-l bumbaceasca, el tot va razbi pana in cealalta parte. Insangerat si istovit, dar va razbi."

Destinele celor doi baieti, Elwood si Turner, se vor impleti pana la identificare intr-un loc ce amplifica cruzimea conditiei negrilor, lipsiti de perspective si sanse in statele din sud ale Americii anilor '60. 

Cred ca v-ati dat seama ca este o carte in care ideea si mesajul social ocupa planul principal. Am avut tot timpul cat am citit-o senzatia ca, in ciuda Pulitzerului primit, acordat probabil pentru valoarea sociala mai mult decat pentru cea literara, ii lipseste ceva, fie chiar si o metafora de tipul rutei subterane. Absenta simbolismului, a substratului, intr-un roman foarte direct, cu limbaj colocvial presarat cu expresii de strada,  m-a descumpanit un pic, in ciuda intorsaturii din final. Ii lipsesc vivacitatea si culoarea, mi s-a parut plata ca naratiune, mai degraba avand tonul obiectiv al unui documentar ce-si lasa din cand in cand protagonistii sa vorbeasca. In ciuda inflacararii resimtite de acel tanar animat de ideile celui ce spunea: Aruncati-ne in inchisori si tot o sa va iubim... cartea duce lipsa de sclipire si pasiune. Este o recuperare a memoriei unei perioade negre pentru America neagra, dar este cam singurul ei merit...