Din Bucovina calduroasa pana la Cre(a)tura din miez de noapte

Metalhead Meeting (24-25 iunie, Arenele Romane)

Ziua 1

Am sarbatorit implinirea unei varste venerabile printr-o intalnire de metalhezi intinsa pe doua zile: doua zile cu muzici placute urechii mele, intalniri cu lumea si baie de bere pentru racorirea sufletului, ca pe-aia cu apa, cu furtunul imblanzitor de canicula nu am prins-o, nici nu mi-as fi dorit-o. Arenele Romane au fost intotdeauna un loc unde-mi place sa vad concerte, un spatiu suficient de mare, dar destul de intim cat sa te gasesti om cu om, in mijlocul orasului dar oarecum retras, cu o sonorizare de obicei buna, cu parcul alaturi unde sa pot evada atunci cand vreo trupa nu ma intereseaza ca sa-mi clatesc auzul cu ciripit de pasarele, pauza necesara si binemeritata dintre doua reprize de blast beat. 

Am auzit prieteni care spuneau ca boicoteaza concertele Metalhead, pe motiv de lacomie organizatorica. Au si ei dreptatea lor... nu e prea placut, la un festival metal, in conditiile in care un jeton costa 7 lei, sa bei un pahar de apa ori de bere diluata cu 7 lei sau sa vezi ca portia de nachos sau popcorns este mai scumpa decat la cinematografele din Mall... Insa e take or leave it, unii aleg sa nu, eu am ales sa da, pentru trupe in primul rand. Trupe care mi-au produs surprize mai placute sau mai putin placute, o sa va spun pe rand ce si cum am vazut. 

Am ajuns la Arene chiar inainte sa urce pe scena primul meu centru de interes, Bucovina. In cercul de prieteni, faptul ca-mi place atat de mult trupa asta ma face sa ii percep ca pe o placere vinovata :). Insa de fiecare data cand ii vad, ma antreneaza in povestea lor, imi dau o senzatie de bine, de bucurie. Si asta este suficient sa-i consider la orice festival pe unde ii prind un cap al afisului personal, de vazut si revazut, fara sa ma plictiseasca niciodata, chiar daca le-am ascultat piesele de zeci de ori. Pe scena de la Metalhead Meeting au urcat cu aceeasi energie pozitiva, in ciuda caldurii coplesitoare (si era aproape ora 7 seara cand si-au inceput recitalul), cu acelasi chef de a canta, de a impartasi cu publicul bucuria de a participa la aceasta adunare. Exista o reteta castigatoare, ce o fac una din cele mai iubite trupe din Romania: piese catchy, cu versuri in limba romana, un puternic filon folcloric autohton suprapus peste cel viking metal, o prezenta scenica antrenanta, cuceritoare si molipsitoare de fiecare data prin energia si bucuria cu care-si impartasesc trairile cu publicul. Ca mai mereu, prezenta lor pe scena mi s-a parut scurta. Au venit, ne-au cantat Carari in suflet, Straja, Luna, Spune tu, vant, Sub Piatra Doamnei, Da-mi mana, toamna, Asteapta-ma dincolo de moarte... si cred ca am uitat vreo doua piese, apoi au plecat. 

Am plecat si eu sa dau o tura prin imprejurimi, Agnostic Front nu ma interesa (prea putin hardcore, prea mult punk pentru gustul meu) mai ales ca din afara zidurilor Arenelor ii auzeam chiar mai mult decat mi-as fi dorit. Insa ceva din spiritul lor revoltat si justitiar trebuie sa ma fi cuprins, pentru ca doar ce-am ajuns la malul lacului, trecand pe langa panoul cu "Pescuitul interzis!" si am zarit un pescar vazandu-si linistit de ale lui. Cum a prins primul peste si am vazut ca-l pune in punga, m-am dus peste el: "Stiti ca este interzis pescuitul aici?" "Da." "Pai si ce faceti?" "Prind si eu un peste-doi, sa am diseara la masa". Nu parea chiar genul de om care traieste doar cu ce prinde. "Pai nu-i voie, ma duc sa va reclam". Zis si facut, ajung la un paznic al parcului si-i spun. "Stati asa, ca rezolvam imediat". Scoate omul telefonul si-si suna un coleg: "Auzi, ai pe cineva la pescuit pe lac?" (Remarcati formularea, da? "Ai" nu poate sa insemne, in mintea mea, decat ori ca e lege, dar nu si pentru prieteni, ori ca, daca nu-i prieten, e loc de tocmeala, cu beneficii de ambele parti). L-am si intrebat pe om, dupa ce a terminat conversatia, "stati linistiti, se rezolva imediat, se duce acum colegu'",  daca practica este cea pe care o intuiam. "Nuuu", ca doar nu era prost sa spuna da... Oricum, resursele mele razboinice cam secasera si toata povestea ma cam scarbise, pentru ca legile sunt doar pentru unii, pentru ca totul este negociabil, pentru ca printipuri si morala... ca doar are balta peste, dar atunci scoateti dracului semnele alea cu pescuitul interzis din parcul Carol, daca tot nu vreti sa le respectati! Am obosit, hai mai bine inapoi la niste muzica. 

Si m-am bucurat din plin de dracii impielitati de la Behemoth. Chiar daca sonorizarea nu a fost ideala, am primit ceea ce mi-am dorit, si anume albumul meu preferat. Dupa ce au inceput cu "Blow your Trumpets, Gabriel", ma gandeam ce poate urma mai mult?! Tot albumul The Satanist! Cantat cap-coada! Plus inca alte vreo trei-patru piese, totul cu o descatusare de energie ce m-a facut sa uit de oboseala si de nervii adunati inainte, cand vazusem o reprezentare (e drept, la scara mica, dar se poate extinde in orice domeniu) a luptei cu morile de vant. De fapt, s-a suprapus perfect peste stare, a fost asa, ca o exorcizare a demonilor de care aveam nevoie! Nu au fost o surpriza, ii mai vazusem, stiam la ce sa me astept si muzical, si ca punere in scena, dar m-am bucurat sa-i revad si mai vreau. 

Si pe Ross the Boss il asteptam cu nerabdare, pentru ca Manowar, pentru ca imi puneam mari sperante intr-un setlist ce avea sa cuprinda doar piese din perioada de pana la Kings of Metal, in care Ross a fost chitaristul si unul dintre compozitorii trupei. Acum s-a dovedit a fi doar un "os de ros", si anume o trupa care mulge din gloria numelui de care se leaga. Problema principala e ca nu am putut sa inghit deloc vocalistul, pur si simplu mi-a stat in gat! Nu ma asteptam la Eric Adams, evident, ascultasem vreo cateva piese acasa, ii stiam timbrul, insa speram ca, intr-un fel, sa surprinda ceva din feelingul pieselor sau sa se compenseze instrumental. Incepe Blood of the Kings... proasta alegere ca piesa de deschidere. Originalul are asa, un fior epic, inaltator. Tipul asta, pe numele lui Marc Lopes, are un singur registru vocal, screaming. Si se screme acolo sus fara sa nuanteze, fara sa prinda nimic din atmosfera bombastica a pieselor originale. Unde mai pun ca erau si interpretate intr-un tempo mai rapid... asta nu mai e power, e speed metal! Am mai rezistat cateva cantece si la Kill with Power am pornit incet spre casa, completand cu: Die, die! 

Ziua 2 

As fi vrut sa vad Myrkur, dar un prieten cu Facebook (cel cu linku') mi-a spus de modificarea de ultim moment din program, si anume ca nu vor mai canta, asa ca am ajuns numai bine cat sa prind ultima piesa din Dying Gorgeous Lies, mai mult nici nu voiam, pentru ca in ciuda aparitiei spectaculoase a vocalistei (si prezenta fizica si timbrul vocal), nu-mi place genul abordat.  

Sepultura a fost mult mai bine decat ma asteptam, chiar daca si ei mizeaza pe sindromul "os de ros" (au fost trei nume in tot festivalul, in ritmul asta Metalhead-ul risca sa se umple de cover band-uri :P).  Dar nici asteptarile nu erau setate prea sus, pentru ca ultima oara ii vazusem tot aici, la Arenele Romane, acum cativa ani, nu am inteles nimic din concertul ala. Eu tot zic (si ma acuza lumea de nodinpapurism cateodata) ca sunetul e important, ca poate sa ridice sau sa coboare perceptia asupra unui concert, sa faca pentru el mai mult chiar decat face trupa in sine pe scena. De data asta, avand un sunet care i-a ajutat, am putut sa gust din plin piesele care-mi placeau candva. Se stie, dupa plecarea fratilor, nici Sepultura, nici Soulfly, nici Cavalera Conspiracy nu si-au mai atins potentialul creativ din acea vreme. Asa ca, dintre cele enumerate, eu tind sa prefer in continuare trupa care-mi da ocazia sa ascult cantecele ALEA: Refuse / Resist, Desperate Cry, Territory, Arise, Ratamahatta, Roots Bloody Roots... Si au fost! Le-au si dozat bine intr-un playlist ce a mers in crescendo, astfel incat la sfarsit sa ramana senzatia aia de concert de care m-am bucurat. 

Ii asteptam cu nerabdare pe Cradle of Filth. Se pare ca nu mi-am dat seama ca, in timpul care a trecut, ori nu s-au schimbat ei deloc, ori mi-am mai schimbat eu gusturile muzicale, ori i-am vazut de prea multe ori si am atins un prag de saturatie. Am intalnit persoane care i-au vazut acum prima data live si au fost incantate. Pentru mine a fost... doar un alt concert Cradle. Am observat ca au acum oferta speciala, doua la pret de una, claparita-soprana, insa parca mi-a lipsit timbrul lui Sarah Jezebel Deva, tipa asta (nu fac efortul sa caut cum o cheama, la cat de dese schimbari de personal face Dani Filth in jur) mi s-a parut cam stridenta pe alocuri. Am observat ca unele lucruri raman la fel ca acum 10 ani, ca show-ul si look-ul Cradle stagneaza, ca sunt putine piese pe care intr-adevar vreau sa le ascult mai cu atentie, pierdute intr-o mare de black simfonic generic. De la un punct m-au plictisit, chiar daca si-au pastrat, normal, piesele de rezistenta pentru final. 

Desi nu am prea multe afinitati cu hard rock-ul marca Scorpions, am ramas sa-l vad pe Uli Jon Roth si bine am facut. Speram sa-mi cante Yellow Raven, am vazut ca-l are inclus prin playlist-urile mai elaborate (adica de mai mult de o ora), insa n-a fost sa fie. N-am auzit Yellow Raven, in schimb am descoperit, cam tarziu ce-i drept, o perioada din istoria trupei (Uli a fost chitarist in Scorpions pana in 1978) ce are mai mari tangente cu prog-ul acela flower power decat cu ce avea sa devina trupa mai tarziu. Iar lucrul asta m-a bucurat mult si l-a adus pe Uli in topul personal 3 al festivalului, dupa Behemoth si Bucovina, dar inainte de Sepultura, pentru ca aici a fost si factorul surpriza. Omul este clar un maniac al chitarii, are o pasiune ce devine contagioasa si pentru public, nu are cum sa nu te hipnotizeze, daca-l urmaresti cateva minute, cu felul in care i se plimba degetele pe coardele si tastele alea. Pare genul care, daca ar trebui sa-si salveze dintr-un incendiu copilul sau chitara, clar ar alege-o pe Sky prima, mai vedem dupa aceea daca mai e timp de copil. Sky este chitara, un model custom cu intervale suplimentare, pentru a putea emula notele inalte ale viorii, el fiind si unul dintre pionierii aranjamentelor orchestrale ale operelor clasice. Nu cunosc prea multe piese din discografia Scorpions, insa pe langa coverul Dylan All Along the Watchtower pot sa va spun ca a mai cantat The Sails of Charon, We'll Burn the Sky, Fly to the Rainbow... si, dupa cum va asteptati, mult show off pe chitara :D. Iar Uli i-a aratat lui Ross ca poti, chiar si in absenta lui Meine, sa gasesti un vocal care sa pastreze tonul pieselor, ba chiar mi s-a parut, data fiind orientarea lor, mai potrivit pentru ele. 

Cand am vazut clipul asta in explorarile mele pe net pregatitoare intr-ale festivalului (obisnuiesc sa caut numele necunoscute de pe afis sa vad "cu ce se mananca"), m-am hotarat ca, oricat de mare ar fi oboseala de la ora 1 jumate, sa stau sa ascult si Cretura. Nu stiam atunci de ce regim sonor se bucura trupele de inchidere, si anume de regimul "hai, plecati acasa ca deranjati". Sunetul de pe fata fusese taiat, se auzeau de pe scena si nu erau chiar conditii ideale. Drept pentru care, cu mila in suflet pentru copiii astia care au batut atata drum din Norvegia sa arate ce stiu in fata a vreo 50 de oameni ramasi, din care cam jumatate pluteau deja in lumea lor (am vazut unul simpatic care, inainte de a intra ei pe scena, in tacerea changeover-ului dansa pe o melodie doar de el auzita in minte), m-am conformat indemnului si am plecat acasa dupa vreo doua piese. 

Ca observatii generale, organizarea a fost pe ansamblu buna, s-au respectat timpii de scena, ne-am bucurat de confortul asteptat in ceea ce priveste accesul, standuri, etc... insa se poate mereu mai bine. Lucrurile ce m-au deranjat, si pe care nu cred ca organizatorii le aud pentru prima oara, se invartesc mai mult in jurul banului, ochiul lui Satana: da, preturile sunt cam nesimtite, pe principiul nu te obliga nimeni sa cumperi daca nu-ti convine. Insa cand este atat de cald, sa dai 7 lei pe un pahar cu apa tot e o magarie. Si, tot legat de preturi, blamatul Golden Circle, un lucru pe care nu il vedem mai deloc pe afara, ca doar spre acolo se aspira ca standarde. As intelege, poate, daca ai un festival cu zeci de mii de oameni, sa asiguri facilitatea asta (dai un ban si stai in fata) celor care intr-adevar prefera sa plateasca mai mult ca sa-si vada trupa preferata, sa nu stea la 100 de metri de scena. Dar cand intreaga arena are mai putin de 100 de metri lungime si oricum eu, din spatele gardului ce imprejmuieste zona Golden, vad la fel de bine ca si cel de dincolo de gard, sa pretinzi 50 de lei in plus pentru a fi de cealalta parte a lui mi se pare cam deplasat. De altfel, dupa ora 12 se dadea drumul in fata scenei, ca ar fi fost trist rau sa lasi 10 oameni acolo si inca vreo 100 pe afara... Cu bune, cu rele, s-a terminat si editia asta Metalhead Meeting. Cam atat, fara poze, gasiti destule pe Facebook sau pe Metalhead, sunt si niste inregistrari pe YouTube. Ne vedem la Gojira, pe 4 iulie, sa sarbatorim Ziua Americii cu Vive la France!

Fantomele, dracul si crimele

Goksung (The Wailing) (2016)

Este un film care incepe intrigant: intr-un sat sud-coreean, locuitorii incep sa se comporte ciudat, sa-si ucida familiile in cele mai cumplite moduri, in localitate se instaleaza treptat o stare de teroare si de suspiciune in privinta strainului, japonezul mutat in imprejurimi de curand, care locuieste izolat la marginea padurii, a carui venire a coincis si cu aparitia unei bizare fantome, un barbat cu ochii rosii care umbla aproape gol si se hraneste cu animale salbatice. Cei doi politisti care se ocupa de caz, incercand sa adune indicii si sa vorbeasca cu martorii, de multe ori prea socati pentru a putea scoate un cuvant, mi-au amintit de cei din Memories of Murder. Sunt personajele care mai indulcesc putin tonul violent al seriei de crime ce se rostogoleste la inceput in fata privitorului, prin acea atitudine a autoritatii depasite de evenimente, prin stangacia ce le aduce actiunilor o tenta comica. Se pare ca sud-coreenii nu au, nici ei, o parere prea buna despre autoritatile care ar trebui sa ii protejeze, fiindca modul in care sunt prezentate in filme le aduce la limita ridicolului. 

Din pacate, tonul acesta tragi-comic ce-i facea foarte bine filmului nu va dura prea mult, pentru ca incepe sa se indrepte intr-o directie grava atunci cand personajul principal, politistul Jong-goo (Do-won Kwak) intelege ca propria familie este pe cale sa cada prada misteriosului sir de fenomene. Intr-o lupta contra cronometru cu modul neinteles in care lucreaza boala asupra celor afectati, el va incepe o investigatie in care patrunde tot mai adanc pe terenul supranaturalului si al misterului, al ritului si supersitiei. Sunt acolo secvente ce ma fac sa cred ca, oricat de indepartata ni s-ar parea cultura orientala, practicile ei nu sunt chiar atat de diferite de cele autohtone. Ritualul samanic practicat pentru indepartarea influentei malefice a fantomei, de exemplu, aminteste de cele de exorcizare vazute pe la unele manastiri de la noi, mai ales prin reactia victimei, aici un copil. Oricat de "indracit" ai fi (si reactiile micutei Hyo-jin pot fi interpretata si ca un episod de rebeliune adolescentina, de izbucnire hormonala tipica varstei), sa fii supus unor practici barbare nu poate decat sa te starneasca si mai mult...
Filmul reuseste sa construiasca o atmosfera tensionata si terifianta si sa creeze un impact vizual puternic. Dar de la un moment dat devine prea mult. Unele scene sunt lungite inutil (samanul performer a carui prestatie se va dovedi in final irelevanta ori privirea hipnotizata a fotografiilor din casa japonezului) Parca iti doresti sa inainteze intr-o directie, insa nu doar ca ramane ambiguu, insa se scufunda treptat intr-o ambiguitate si mai adanca, ce reuneste fantome, zombi si pe Satana, de toate pentru fiecare, ca sa-si gaseasca toti iubitorii de filme horror un centru de interes. Si la final creeaza o senzatie de wtf did i just watch?.  Pentru ca, vorba Twin Peaks-ului, bufnitele nu sunt ce par a fi, nimic nu este ceea ce pare si, in ciuda celor aproape trei ore de vizionare in care sunt despicate in patru toate firele si pistele, asta nu face decat sa descumpaneasca si mai mult, sa conduca spre un final in care voitul twist se  transforma intr-un haos total, de nu mai stiu care-i cine, daca exista pana la urma vreun good guy in afara victimei inocente sau, de fapt, cu totii sunt bad guys, mana puterii malefice ce-si revarsa forta asupra oropsitului satuc. Te trezesti fara nici o parghie, fara sa intelegi daca exista o motivatie a actelor violente, vreo istorie care sa fi trezit mania spiritelor, cum se intampla de obicei in peliculele de gen, si cand nu intelegi ce le mana in lupta nu poti sa intelegi nici cine sunt ele si de ce sunt in film...
Nu ma intelegeti gresit, imi plac filmele cu final deschis, nu ma plang ca nu a fost totul rotund, cu inceput si sfarsit clar. Insa parca asta e prea deschis... atat de deschis incat devine imprastiat si descumpaneste total. Dincolo de actiunea propriu-zisa, avem o imagine interesanta a satului sud-coreean (de obicei am vazut mai mult filme urbane) cu practicile si traditiile sale, cu relatiile si ritualurile familiale si o atmosfera bine construita. Dar ce naiba s-a intamplat de fapt acolo, n-as putea sa va spun! Cand crezi ca ai capatat un indiciu, observi ca de fapt si presupusul erou in lupta cu raul foloseste aceleasi mijloace ca si Satana si nu mai esti deloc convins ca n-o fi vreun acolit de-al lui. Interesant filmul, dar cam lung pentru cat avea de spus si prea confuz...

Dupa rododendroni

Pentru ca drumetiile montane propriu-zise, la pas, mi le rezerv pentru lunile iulie-august si pentru ca prefer pentru asta potecile, nu drumurile forestiere, astazi o sa va invit sa explorati, daca nu va este mila de masini sau stiti ca zburda linistite pe drumuri imposibile, un traseu mai putin cunoscut si frecventat. Evident, cea mai la indemana destinatie pentru a admira spectacolul rododendronilor infloriti ar fi fost Muntele Rosu, din Ciucas. Insa probabil si cea mai aglomerata, fiind atat de usor accesibila. Asa ca ne-am inghesuit patru oameni in masinuta cea mica si voinica, trepidand de nerabdare sa-si plimbe rotile prin hartoape si am pornit pe un drum care nici nu este marcat pe harta, departe de semnale telefonice si de aglomeratie. Transalpina o cunoaste toata lumea, insa paralel cu ea, prin frumoasele si ingustele Chei ale Oltetului, care separa Muntii Capatanei de Parang, exista un drum la fel de spectaculos, din fericire neamenajat. Si spun "din fericire" pentru ca am vazut ce inseamna "amenajare" dupa asfaltarea Transalpinei: tarabageala, gunoaie, manelizare in varf de munte, lucruri cu care nu ma impac deloc. 

Prin dreapta Manastirii Polovragi porneste drumul forestier prin Cheile Oltetului. Daca aveti timp, puteti face o oprire si la pestera Polovragi, despre care o legenda ce alimenteaza spiritul dacopat spune ca ar fi fost locuinta lui Zamolxe. Nu ne-am mai oprit de data asta, aveam un drum destul de lung de strabatut si, cum vremea este capricioasa la munte si norii incepeau sa se adune, ne-am indreptat spre Pasul Curmatura Oltetului, vreo 20-25 de kilometri, permanent in urcare, pe soseaua incadrata de peretii impunatori ai muntilor, ce pe alocuri dau senzatia ca se pot prabusi in orice moment strivindu-te sub ei. Dar avem ghizi buni, codobaturi vioaie ce ne arata calea. Nu este un drum prea usor daca aveti o masina cu garda joasa (partea asta este mai buna decat cea pe care vom cobori), in schimb cele mai inaltute si mountain bikerii il parcurg fara probleme. 

Ajunsi sus, la 1650 de metri, mai este o mica portiune de panta abrupta care ne urca la 1800 si ceva, dupa care inaintea noastra se dezvaluie versanti intregi  imbracati in roz. 

Din rododendron (cunoscut si ca bujor de munte) se culeg doar florile, fara a distruge planta, si trebuie sa nimeresti exact momentul potrivit al infloririi pentru a-i putea culege aroma in dulceturi si siropuri. Noi l-am prins exact cum trebuia, cu o saptamana mai devreme ar fi fost imbobocit, cu o saptamana mai tarziu, deja trecut. Infloresc in luna iunie si dureaza cam doua saptamani, insa perioada difera de la munte la munte, dupa cat de umbrit este versantul si cat de racoroasa a fost primavara. Nu doar rozul care imbraca culmile este spectaculos, ci si mirosul, apropiat de al trandafirilor pentru dulceata, dar mai suav. 

Vulpita care topaia vesela pe o pajiste nu am reusit sa o prind in cadru, era un exemplar frumos, durduliu, o flacara roscovana ce ne-a bucurat privirea, cu o coada stufoasa, cu alb la varf. Era atata liniste in jur, turma de la stana din apropiere nu urcase inca, soarele ne incalzea sub o adiere prietenoasa de vant... sa toot stai intins printre tufe si sa faci inhalatii cu parfum :) 

Insa situatia avea sa se schimbe intr-o clipa, cand norii au inceput sa se reverse printre doua culmi in valuri. 

Daca ati vazut Clouds of Sils Maria, va puteti da seama de spectacol, norii astia se strecurau cam la fel ca sarpele Maloja, printr-o mica spartura a seii si au acaparat rapid intreaga priveliste. 

Asa ca ne-am dat jos de pe coama si am continuat circuitul cu coborarea spre cabana Petrimanu, inca vreo 10 km, urmand de data asta Cheile Latoritei, intre Muntii Latoritei si cei ai Capatanii, pe un drum mult mai prost decat cel din Cheile Oltetului. De pe drum se vede si o bucatica din lacul Galbenu, care impreuna cu Petrimanu, Ciunget, Vidra, Bradisor si alte cateva lacuri de acumulare formeaza un urias sistem hidroenergetic, cu galerii ce se intind pe aproape o suta cincizeci de kilometri. Undeva pe traseu, exista si un monument, Sapte Cruci, ce comemoreaza muncitorii prinsi intr-o avalansa in timp ce lucrau la sistematizarea Latoritei. Daca ati urma drumul spre Galbenu, de acolo exista posibilitatea de a iesi spre Saua Stefanu, pe Transalpina, dar nu am investigat traseul.

In apropiere, dam de cascada Apa Spanzurata. 

Poate ca ea in sine nu este atat de spectaculoasa, desi e o cadere de apa de vreo 35 de metri, a ramas acum, dupa captarea paraului Turcinu Mare doar un firisor, insa peretele de granit slefuit de apa ii da un aspect grandios.

Aceleasi lespezi de granit insotesc in continuare cursul Latoritei

pentru a forma tot felul de "cadite", bazine mai mici sau mai mare care parca-parca ma inbiau la o baie daca apa nu ar fi fost atat de rece. 

Imi desprind privirea de la cursul apei, de langa care nu ma mai indur sa plec, doar pentru a mai admira cate o clematita de munte. 

Si asa, din piatra-n piatra, din floare-n floare, nici nu stiu cand iesim la Ciunget, unde ne luam ramas-bun de la un paznic al muntelui ce se relaxa la soare. 

Pledoarie pentru chibzuinta

Seneca - Ramai cu bine. Scrisori catre Lucilius 

In ritmul nebunesc al vietii ce ni se rostogoleste printre mai apropiate sau mai indepartate motive de teama, frustrare, revolta, ras si plans uneori, cum se intampla zilele astea prin politica autohtona, sa il citesti pe Seneca poate parea o oaza de seninatate in care te scalzi pentru a avea puterea de a actiona si functiona in continuare sub aparenta unui om normal. Scrisorile sale nu indeamna spre resemnare, ci spre acceptarea cumpatata a ceea ce nu poate fi schimbat. "Incearca sa intelegi ce este necesar si ce este fara rost", de exemplu. Poate suna a mesaj dintr-un curs de gandire pozitiva, dar asta era si gandirea pozitiva de acum 2000 de ani. 

Volumul "Ramai cu bine. Scrisori catre Lucilius"  face parte din colectia "In doi" a editurii Seneca Lucius Annaeus, ce pare sa fi fost infiintata cu scopul de a-l plasa pe filozoful stoic in actualitatea secolului XXI, ulterior diversificandu-si putin oferta literara, dar pastrand principalul centru de interes. Despre aceasta dragoste pentru Seneca vorbeste totul, de  la prezentarea grafica, ce imbina cuvintele inteleptului roman cu grafica unor studenti la Arte plastice, pana la asezarea in pagina, cu punerea in evidenta a citatelor mai catchy, in genul celor imbratisate de adeptii lui Octavian Paler, acelasi Paler ce ii contesta in "Scrisori imaginare" armonia dintre gandire si actiune, dintre Seneca-omul si Seneca-filozoful. 

Ceea ce gasim in cartea de fata, care aduna 110 scrisorile catre Lucilius, pe vremea aceea guvernator al Siciliei, cel caruia i-a fost mentor intru stoicism, este mai mult un monolog adresat posteritatii, pe un ton familiar, colocvial, ca si cum un parinte i-ar transmite copilului intelepciunea sa, usor de inteles si de citit, intr-un limbaj simplu, lipsit de conceptele teoretice pe care le-a consacrat ulterior filozofia. Orice cititor preocupat intr-un fel sau altul de ceea ce in zilele noastre se numeste dezvoltare personala, indiferent de profilul de studii, poate aborda acest volum de filozofie stoica popularizata, ce reprezinta o pledoarie pentru chibzuinta, cumpatare, discernamant si statornicie. Poate gasi indemnuri pe care sa incerce sa le urmeze ori sa le considere desuete. Dar poate sesiza si contradictii in afirmatiile lui Seneca, si-s cam multe. "Sa ne ferim de ura, invidie, dispret", spune cel ce isi arata fatis dispretul fata de multimi. "Fii mai apoi atent ca nu cumva lectura unui numar mare de autori si a unor carti de tot soiul sa aiba in sine vreo nesiguranta si nestatornicie. Se cuvine sa starui asupa unor scriitori anume si sa te adapi din ei, daca voiesti sa ai un folos care sa ramana statornic in spirit. Cine este pretutindeni nu este nicaieri.", afirma cel care citeaza copios din Democrit, Hecaton, Epicur si multi altii, in totala contradictie cu ceea ce avea sa devina modelul de om al Renasterii. Le refuza batranilor dreptul de a avea ambitii si placeri, pentru ca intr-o alta scrisoare sa spuna ca viata este un proces continuu de invatatura, inclusiv la batranete. Deci placerea de a invata pot s-o pastreze! Dupa ce indeamna la indiferenta si seninatate in fata viitorului, cateva randuri mai jos pledeaza pentru prevederea si anticiparea lui. Cand nu este transant, se scalda in ape caldute, facand afirmatii de genul ca este bine sa ai prieteni, dar e la fel de bine si fara.
"Sa ne pregatim sa murim mai inainte de a ne pregati sa traim", mai spune, pentru a adauga cateva randuri mai departe: "Am trait indeajuns(...); acum, satul, astept moartea." Daca pregatirea pentru moarte este data de satietatea de viata, cum va fi trait tot pregatindu-se s-o intampine? De altfel, se dezminte singur intr-o alta scrisoare: "Cat timp traiesti, se cuvine sa inveti sa traiesti." Parca era vorba ca ne pregatim sa murim, nu sa traim.
Sunt multe astfel de propozitii a caror intelepciune imi pare indoielnica si cu o retorica facila, creata din interogatii, antiteze, epifore, o cautare stilistica ce ma face sa cred ca la Seneca forma primeaza asupra ideii. Cu toate astea, afirma undeva ca numai cel care vrea sa fie politicos se exprima ingrijit, cuvintele trebuie sa fie folositoare, nu placute. Miza pe care si-o stabileste este "salvarea spiritului", elocinta este inutila, desi aplica din plin procedeele ei, folosind intrebari retorice si trucuri de captare a atentiei si bunavointei.
Uneori sfaturile sale dau senzatia unui monolog, ca si cum s-ar certa pe sine: "tii la mare pret lucrurile pe care esti pe cale sa le parasesti, iar, cand iti desfasori dinainte seninatatea mirabila spre care vrei sa te indrepti, te tine in loc stralucirea acestei vieti de care vrei sa te indepartezi, de parca ar trebui mai apoi sa te prabusesti in mizerie si intuneric." Nu pot sa separ cuvintele sale de conditia sociala a celui care pledeaza pentru modestie si lipsa de atasament fata de bunurile lumesti.
Si, in general, Seneca imi da impresia ca nu-si imbratiseaza cu calm si seninatate propriul sistem de valori, ca este asemenea cuiva care si-a impus o dieta stricta, dar priveste cu jind si adulmeca nesatios aromele venind dinspre ospatul epicurian de alaturi, desi pretinde ca le-ar dispretui (de fapt nu, uitasem ca omul se ferea de invidie si dispret, cel putin la nivel declarativ). Nu ezita sa citeze copios din Epicur, sa-i dea de multe ori dreptate, sa ne arate ca cele doua moduri de perceptie a vietii au mai multe in comun decat s-ar crede.
Am inceput cartea cu sperantele nutrite la inceput, dar am citit-o greu, in vreo doua luni, cate una-doua scrisori pe zi, de la un punct cu iritare gasind atatea afirmatii contradictorii intre ele. Seneca nu-i pentru mine... Echilibrul sau afisat este in contradictie cu dezechilibrul meu asumat, dar si cu propriile-i spuse. Cu un asemenea preceptor contradictoriu in idei si actiune, aproape ca am inteles de ce viitorul imparat Nero a fost atat de bulversat mental si s-a hotarat sa dea foc Romei (desi umbla vorba ca nu el ar fi facut-o). 

Monstri reali si imaginari

La Classe de neige (1998)

Dupa ce am vazut filmul, cred ca mi-ar placea sa citesc si romanul lui Emmanuel Carrère a carui ecranizare este, recompensat in 1995 cu premiul Femina. Dar nu pentru ca ar fi fost premiat; in literatura, chiar mai mult decat in cinematografie, premiile nu imi mai spun mare lucru. Ci pentru ca as vrea sa vad cum surprinde si cartea atmosfera  din film, penduland intre realitate si vis, si imaginea lui Nicolas, copilul fragil, introvertit, chinuit de cosmare si extrem de protejat de parinti. La inceput, clasa lui se pregateste de o excursie la munte (classe de neige nu este o ora de schi, cum a fost tradus titlul in romana, mai ales ca in contextul filmului "ora" nu are  noima, nu este o excursie propriu-zisa cu clasa, ci o gaselnita simpatica a invatamantului francez, un sejur in care se si schiaza, dar se fac si orele de curs normale, imbinand placutul unei atmosfere de tabara cu utilul, lectiile continuand, fara a trebui sa se recupereze ulterior).
Nicolas este singurul copil care nu va merge cu autocarul impreuna cu ceilalti, tatal hotarand ca este mult prea riscant, ca s-ar putea intampla un accident, asa ca il va aduce el insusi cu masina, ajungand la cabana ce-i gazduieste pe ceilalti mai tarziu. Mai mult, dupa ce tatal pleaca, baiatul isi da seama ca si-a uitat valiza in portbagaj. O adevarata tragedie! Iar faptul ca tocmai batausul clasei, copilul caruia toti ii stiu de frica, se ofera sa-i imprumute o pijama, nu este chiar ce si-ar dori un baiat care noaptea, cand cosmarele il tortureaza, se mai intampla sa ude patul. Credeti ca ati intuit deja ca va urma o perioada in care va fi supus chinurilor si batjocurii generale? Ar fi fost previzibil, dar nu ne indreptam deloc in acea directie...
Intre intamplarile de zi cu zi, se intercaleaza proiectii ale mintii lui Nicolas: imagini din trecut, care ne ajuta sa intelegem atmosfera din familie, cu constrangerile si  restrictiile ei, dar si plasmuiri ale imaginatiei, sevente generate de fantezia unui copil greu adaptabil, ce-si va gasi un surprinzator aliat printre ceilalti. Cand un copil din vecinatate, de varsta lor, dispare, situatia capata o tensiune pe care protagonistul o va asimila in felul sau, refugiindu-se in propria realitate. Dar se va dovedi ca monstrii din vis sunt doar o iluzie si ca monstrul real este mai aproape decat ne-am inchipui.
Lui Clément van den Bergh i se potriveste perfect rolul lui Nicolas. Are acea aparenta fragila ce-l ajuta sa exprime interiorizarea, timiditatea si inclinatia spre fantastic a eroului. Insa prezenta lui nu este suficienta pentru a-i da unitate filmului lui Claude Miller. Productia ramane parca un pic cam transant rupta in doua, fara ca secventele reale si cele onirice sa se prelinga frumos una intr-alta. Pastrand in cele din urma aceeasi privire realista, detasata, priveaza filmul de o magie pe care ar fi putut-o capata daca ar fi intrat, de exemplu, pe mana unui Guillermo del Toro. Transforma oniricul in absurd si da prea multa concretete simbolurilor. De aceea as fi vrut sa am ajutorul cartii, sa vad daca scenariul care a stat la baza filmului lasa sau nu loc de fantastic. Intentia pare sa fie asta, nu intamplator unul dintre personajele de care Nicolas se simte mai apropiat este domnisoara Grimm, o trimitere la basmele intunecate ce par sa-i alcatuiasca viata.  Insa tonul e cam demonstrativ si prozaic, prea sobru pentru a reflecta intr-un mod participativ pentru spectator imaginea unei copilarii ce va lasa sechele in devenirea eroului.
Sunt cateva secvente puternice, insa legaturile dintre ele lasa de dorit, intuiesc ca un ton mai ambiguu, mai alegoric, mai putin descriptiv al cadrelor ar fi avut un impact mai puternic. Pana la urma, este si un film despre nebunie, putin mai multa nebunie vizuala i-ar fi facut un mare serviciu! Toata acea fantezie care umple un gol in viata reala a lui Nicolas nu este transmisa astfel incat sa umple si golul vizual in film. E bunicel, dar nu tocmai ce ma asteptam pentru filmul care a impartit in anul respectiv cu Festen Premiul Juriului la Cannes ...