Iarna...

 

 

Nu stiu cum privesc altii spre 2022, eu ma uit la el chioras, cu teama si neincredere. Ne-am bucurat ca a trecut 2020, cu restrictiile si carantina lui, apoi a venit 2021 si am sperat. Ne-am fript si de data asta... gata, nu mai vreau sperante desarte, nu mai vreau iluzii, voi lua lucrurile ca atare, fara asteptari si fara anticipari, ca deja se cam imput si pretutindeni vad irascibilitate, dezamagiri, atitudini extreme. Nu stiu ce va fi, cum va fi, nu am nici curajul de a spera, nici entuziasmul de a face planuri, ca pe cel de a face bilanturi nu l-am avut niciodata, si in orice parte ma uit vad cam aceleasi resemnari, frustrari, tristeti, acolo unde nu sunt inecate in furie si amenintari. Cum sa nu imi inghete palidul optimism ca o balta intr-o noapte geroasa de decembrie?!

 

 

La noi am vazut ascensiunea unui partid extremist de la apartament la parlament, aceasta institutie pe care nu am deloc chef sa o scriu cu majuscula, am vazut o improbabila alianta ideologica refacand clica si cardasia in care au trait mai tot timpul, am vazut masuri iresponsabile si ilogice, am vazut descumpanire si confuzie, am vazut suferinta, multa, pe care nu am nici o putere de a o alina... Prin vecini se scot armele si se infoaie muschii, se ameninta, iar asupra tuturor planeaza infima si infama creatura ce ne-a schimbat viata de doi ani incoace. Inainte, cand simteam ca paharul se umple, imi luam campii, hoinaream prin Europa unde vedeam cu ochii. Nici asta nu mai am de cand fiecare tara si-a creat propriile restrictii, mai mari sau mai mici, totul trebuie sa fie organizat, clasificat, prevazut. E mare patratica noastra in care ma invartesc ca leul in cusca, si frumoasa, dar uneori am nevoie sa schimb atmosfera, tanjesc dupa aerul pur si salbatic al Nordului, care imi e acum la fel de departe ca si Luna. 

 

 

 

Si ma refugiez in natura, in carti, in filme, in mazgalelile mele, incerc sa ies cat mai putin si mai rar din propria-mi bula, sa ma izolez bine de zgomotul de fond. E greu, ca el devine tot mai puternic, mai invaziv si mai strident... 

 

 

Habar n-am ce sa va urez, ce sa imi urez pentru anul care vine... poate sa nu fie mai rau decat cel care se duce - duca-se! - pentru ca si atunci cand ati putea crede ca mai rau de atat nu se poate, stim cu totii ca da, se poate, e loc de mai rau, asa cum e mult loc si de mai bine, un "mai bine" care rareori depinde doar de noi, la nivel individual, contrar afirmatiilor si indemnurilor mincinoase si goale ale prostiilor motivationale care te imbrancesc sa privesti intr-o singura directie, sa iti pui ochelarii de cal si sa te uiti inainte, sa faci abstractie de stanga, de dreapta, de inapoiul de unde vii, acolo unde iti pastrezi amintirile... 

 

 

 

Si ca sa inchei acest post in care nici eu nu stiu ce am vrut sa spun sau daca am vrut sa spun ceva ori doar sa postez niste imagini care sa incante privirea, adaug o nota mai insorita prin cele cateva fotografii de pe malul Oltului. Natura ramane inca frumoasa, chiar si iarna, si va ramane frumoasa in orice anotimp si in 2022, cat timp va mai putea sa existe, sa-si urmeze ciclul, sa traiasca... 

 

 

Cele trei mere ale mele

 

Narine Abgarian - Din cer au cazut trei mere 

 

"Sevoiant Anatolia s-a intins sa moara, fara sa stie ce multe minuni o asteptau, si iata ca acum aceste minuni au venit, si respira usor si bland, si asa sa fie mult timp, si asa sa fie mereu, si noaptea o sa faca vraji, ocrotindu-i fericirea, si va rostogoli in palmele-i racoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea in povestile maranenilor, le va arunca din cer pe pamant - unul pentru cine a vazut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat si a crezut in bine."

Pentru cine a vazut 

Pe un colt de stanca, intr-un loc uitat de lume din Armenia, se intinde un sat imaginar pe nume Maran, un Macondo pierdut, izolat de lumea exterioara, unde nimeni nu vine sa planteze bananieri, decat poate metaforic, pentru ca la un moment dat o samanta va incolti, dar asta este o poveste pentru mai tarziu, cand in sat nu vor fi ramas decat batranii sa-si aduca aminte de tot ce au vazut si au trait. Tinerii au plecat sa isi caute norocul in locuri  mai primitoare, neincercate de razboaie si foamete, in timp ce personajele noastre, pe care le cunoastem in aceasta mica bijuterie literara, isi petrec resemnati soarta. Maran este un loc care asteapta sa se stinga incet si are nevoie de un miracol pentru a supravietui. Sau de mai multe... asa cum se intampla in toate acele minunate romane ale realismului magic pe care le iubesc.

Si daca am redat mai sus ultimele randuri de dinainte de postfata, ce-ar fi sa spun si cum incepe cartea? Ca tot se vorbeste prin cursurile de creative writing de impactul primelor cuvinte, de cum se incepe un roman: 

"Vineri, imediat dupa amiaza, cand soarele, trecand de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a vaii, Sevoiant Anatolia s-a intins sa moara." Iar continuarea o aveti deja in ultima fraza, cea de mai sus, intre ele se intinde un intreg sat izolat pe un varf de deal, a carui singura legatura cu lumea poate fi o ambulanta chemata printr-o telegrama sau, atunci cand nici ea nu mai razbeste prin nameti, o caruta cu cai. Si totusi este un loc pe care batranii se incapataneaza sa nu il paraseasca, pastrand randuielile stramosilor si incercand sa desluseasca sensul tainic al viselor. Pentru ca visele cuprind in ele ceea ce a fost si ceea ce va veni, tributul... 

... pentru cine a povestit. 

Se numeste Narine Abgarian, de origine armeana, vreau sa retin acest nume si sa-i urmaresc eventualele viitoare aparitii in limba romana, pentru ca rusa imi este inaccesibila. Si, povestind, mi-a evocat o voce ce pastreaza ecourile lui Marquez dar se apropie si mai mult de acel fantastic rural al Olgai Tokarczuk, pe care am avut-o mai mereu in minte cand am citit cartea. E cumva un peisaj mai familiar decat cel sud-american si mai apropiat ca mod de manifestare a miracolului prin superstitiile si traditiile cunoscute, poate ca rezoneaza mai bine cu balcanismul/slavismul nostru care, chiar daca este renegat, ramane inradacinat in fiinta noastra, si cu experiente comune legate de seceta, foamete, chiar si invazia mustelor ce mi-a bantuit Baraganul copilariei petrecute la bunici.

Minunile care au loc sunt legate de un copil care vede vestitorii mortii, de un paun alb al carui destin este strans impletit cu acela al unui alt baiat, de o femeie, cea mai tanara locuitoare ramasa in sat, in varsta de 58 de ani, de fantome. Locuitorii din Maran sunt acum batrani, insa numele lor de familie le pastreaza in memorie viata stramosilor, fiecare fiind asociat unui eveniment important al existentei bunilor si strabunilor, ce ni se va revela pe parcurs.

Asta nu inseamna ca povestea lor nu este una universala, pentru ca, in ciuda lipsei tehnologiilor actuale din acel tinut aproape atemporal si diafan ca o lume de basm, chiar daca se aminteste de un razboi de 8 ani, conflictele si catastrofele naturale sunt un dat permanent al existentei umane. Este multa durere in carte, dar si multa speranta si incredere in viitor, sau poate doar o resemnare in fata a tot ceea ce va veni si trebuie luat ca atare, fiindca zbaterea, vapaia, uneori nu ajuta la nimic, ci doar amplifica sentimentul de neputinta. Cele trei parti ale cartii, intitulate chiar asa cum am marcat si eu fragmentele de mai sus, cuprind o intelepciune care nu tine de un spatiu sau un loc, ci devin universale, ramanand... 

... pentru cine a ascultat. 

"si uite ce voiam sa spun 

cel mai tare doare ca orasele mor exact in ziua in care le parasim - pentru un timp sau pentru totdeauna, 

ele se inchid cu toate zavoarele, se umplu de praf si cenusa, se transforma intr-o iluzie, intr-o nalucire, 

dam fuga inapoi - fiice si fii ratacitori - sarind si topaind, cu inima gonind nebuneste 

acolo unde nu mai e nimeni de mult 

ne-a luat prea mult sa crestem 

ne-a luat prea mult sa alegem graul de neghina 

cel mai tare doare ca nu poti sa-i imbratisezi pe cei care n-au mai putut sa te astepte"

Atat de bitter, atat de sweet e cartea asta... 

Si chiar nu-mi vine sa mai adaug altceva dupa cuvintele care incheie volumul decat, eventual, daca vreti, sa o cititi.

Traume de vacanta

Elena Vladareanu - August 

 

Dupa volume de poezie si cateva proiecte teatrale, acum Elena Vladareanu face trecerea spre proza cu acest volum de povestiri. Iar daca subtitlul "10 proze de vacanta..." v-ar putea induce in eroarea de a considera cartea o lectura facila si relaxanta, de plaja, va spulber imediat aceasta speranta/dezamagire (depinde de unghiul din care privesti, cred), pentru ca nu-i chiar asa. Fiecare dintre cele 10 fragmente ar putea reprezenta un scenariu de scurt metraj, nu ma indoiesc ca regizorii nostri ar fi in stare sa le transforme, pe oricare dintre ele, si intr-un film de 2 ore, dar mi se pare ca impactul ar fi mai puternic pe un spatiu de desfasurare mai redus, asa cum au fost de altfel concepute literar, ca niste schite, ca niste tablouri punctuale, irepetabile, pentru care este nevoie de un anumit timp si spatiu. Eventual ca un decalog de mini-filme al schimbarilor produse in viata interioara in acel moment al ragazului, al pauzei de la automatismele cotidiene, ce lasa loc de introspectie si de repozitionarea in raport cu cei din jur.

Eliberate din spatiul rutinei unde fiecare trebuie sa-si joace multiplele roluri (sotie/mama/angajata, etc., si vorbesc la feminin pentru ca personajele centrale ale cartii sunt femei), transpuse in ceea ce ar trebui sa fie un spatiu al relaxarii, eroinele nu isi pot lasa acasa propriile griji, frustrari, bagajul traumatic sau nesiguranta, preaplinul unei vieti de multe ori petrecute sub apasarea unei lumi in care partenerul, atunci cand nu este absent, este rece, impasibil, egoist, infidel. 

Am gasit un pic cam unilaterala aceasta viziune a cartii, dar nu cred ca a existat intentia de a crea o radiografie generala a relatiilor dintre oameni, ci doar secvente, reflectii pe care le cunoastem in teorie cu totii, uneori le vedem la cei din jur, alteori poate devenim chiar noi, chiar si fara sa vrem si sa o stim, cei abuzivi, insensibili si autocentrati. 

Spuneam ca spatiul in care se desfasoara personajele nu este, cu o singura exceptie (Terasa) unul familiar, al vietii de zi cu zi. De cele mai multe ori, ele ajung la malul marii, o data la o cabana de la Tusnad, o data la o cetate, nu foarte departe de mare, intr-un complex rezidential la o petrecere, in Delta si chiar pe marginea autostrazii. Oriunde s-ar afla, incercand sa evadeze dintr-o relatie, dintr-o amintire, din propria viata, din banalul cotidian, exista un moment de declic, de pierdere a controlului, de abandon sau revolta, in care reactiile pot fi diferite, de la angoase si tristeti care nu ajung sa se dezvolte pana la rabufniri. Unele crize se consuma in tacere, altele cu martori, altele sunt declansate de factorii exteriori. Dar de fiecare data exista un rand, acel rand ce surprinde punctul in care tensiunea sta sa explodeze: un "lasa-ma si pe mine o data sa fac ce vreau" rostit de un barbat exasperat, "Ioana, observi, presupun, ca spun ceva si ca oamenii ma asculta. De ce ma intrerupi?" spus raspicat ca o acuzatie de cel care considera ca detine puterea, ca are drept de viata si de moarte asupra nefericitelor vietati ce-i ajung in gradina, un "cred ca ar trebui sa ne despartim" rabufnind aproape fara voie dintr-o viata plina de frustrari, un "Nu mi-au placut niciodata revelioanele" ce prefigureaza verbalizarea unei amintiri tinute ascunse vreo douazeci de ani, poate primul pas spre eliberarea de ea, spre vindecare. 

Insirate pe parcursul timpului din primavara tarzie pana spre sfarsitul verii, toate secventele se petrec pe fundalul unui disconfort termic ce pare sa accentueze senzatia de sfarseala, nevoia de a schimba ceva: este cald la inceputul lunii mai, cand o familie se hotaraste sa viziteze o cetate, este cald si umed la sfarsitul lui iulie in parcarea de pe marginea autostrazii, drumul pana la plaja, printre ciulini, e lung si prafuit in zapuseala verii, sporita in apartamentele femeilor care gatesc tot timpul, mame exasperate de nevoia permanenta de atentie a celor mici, poate doar pe o terasa a unei cladiri dintr-un complex rezidential, intr-o noapte instelata, poti gasi un pic de racoare, insa cine stie ce altceva mai gasesti acolo... 

Textele Elenei Vladareanu sunt povestiri abia schitate, de cele mai multe ori nu insista asupra motivatiilor din spatele unor gesturi sau decizii, lumea interioara este in majoritatea cazurilor nespusa, iar cand supapele cedeaza orice poate deveni un refugiu, mijlocul unei autostrazi sau cel al marii. E o proza minimalista cu o tensiune mocnita, unde dialogurile curg natural, nefortat, sfarsitul vine uneori brusc si abrupt, uneori surprinzator, alteori previzibil, personajele construiesc si deconstruiesc relatiile cu ceilalti, modul in care se raporteaza la ei este unul ce trece prin toate nuantele, de la a lasa totul in urma si a te refugia in tacere pana la a pune toate cartile pe masa, indiferent cati martori ar fi. 

Plasata in plina vacanta, cartea are un aer in care mai adecvat ar fi celalalt sens al cuvantului "vacanta", acela de absenta, de spatiu gol, vacant, locul unde emotiile nu mai pot popula un suflet, pentru ca a fost deja anesteziat, amortit. Singura povestire un pic iesita din aceasta schema este Superman, aproape ca o povestire de aventuri cu copii care are umor, verva, un alt ritm decat langoarea de vara ce se desprinde din majoritatea textelor. Nu stiu sa numesc o preferata, mi-au placut parti din mai multe, unele pentru constructie, altele pentru turnura pe care o iau, altele m-au lasat cam in suspensie, fara sa inteleg exact ce soarta a avut personajul... la fel cum ziceam la inceput de curentul cinematografic autohton, vine criza, rabufnirea, iar apoi cine sa mai stie ce se alege de eroi?! Dar nu la fel se intampla si cu povestile copilariei in care "au trait fericiti pana la adanci batraneti" era o formula ce nu ne lasa niciodata sa anticipam frustrarile sau crizele din cadrul casniciei?!  Parca unele fragmente le-as fi vrut mai rotunde, mai putin schematice. Dar pe ansamblu un debut ce ma face sa vreau sa mai citesc proza Elenei Vladareanu.

Nu doar impuscaturi

 Pentru azi, doua filme dinamice, de actiune, relaxare si popcoarne, unul mai serios, ca orice Nolan care se respecta, cu obisnuita lui invalmaseala temporala, celalalt o comedie sangeroasa si brutala in care il puteti vedea pe Daniel Radcliffe umbland jumatate din film cu pantalonii in vine, incaltat cu niste botosi in forma de gheare de gaina (sau strut).

Tenet (2020) 

 

Castigatorul de anul acesta neterminat inca al Oscarului pentru efecte vizuale este un film in care Nolan face ceea ce face de ani buni: inverseaza timpul, transforma viitorul in trecut si trecutul intr-un posibil viitor, aduce ingredientele tipice ale filmelor de actiune si spionaj (impuscaturi, explozii, urmariri cu masini, etc...) intr-o noua paradigma, aceea a entropiei negative, in care totul se misca invers, mai intai vezi gaura glontului si abia apoi el urmeaza sa fie tras. Prin incurcatele fire ale acestei povesti ne miscam impreuna cu un nenumit protagonist (John David Washington, care s-a facut remarcat in BlacKkKlansman), avand ca sidekick pe Robert Pattinson, filmul  mi-a dat o puternica senzatie de Bond, pentru care nu am facut niciodata vreo pasiune, insa combinat cu marotele lui Nolan ce duc la imagini inedite, de genul unei masini ce merge invers sau a unei lupte in care unul dintre protagonisti se lupta normal iar celalalt executa miscarile invers... 

Nu ma pricep sa explic treaba asta, dar e de vazut pentru modul in care sunt construite acele cadre rasturnate in derularea lor logica. Astea sunt exact ingredientele care-l scot din anonimatul unui al n-spelea film cu impuscaturi, spionaj, un bad guy care trebuie sa fie oprit de a la periclita insasi existenta Pamantului, cu o nevasta care trebuie sa fie salvata de sub tirania lui, stiti povestea. Totul este un pretext pentru a ne face din nou sa ne dam cu capul de pereti in incercarea de a identifica efectele care vin inaintea cauzelor, si nu de multe ori scenariul insusi ne descurajeaza sa o facem, ghidandu-ne sa nu privim prea insistent intr-o anumita directie prin replici atribuite personajelor care suna cam asa: "Nu incerca sa intelegi", "Nu exista solutie, este un paradox"... si tot asa. 

Dar deh, domnului Nolan i-a placut mult sa se joace cu reverse motion in filmul asta, sa-l abuzeze in toate situatiile, iar eu am cascat gura cu o fascinatie bolnava la ele. Retrospectiv, nu prea am ramas cu mare lucru din film, dar in momentul consumului a fost bun :).

 

Guns Akimbo (2019)
 

Iar acum un alt film cu impuscaturi, urmariri, explozii... insa intr-un alt context, unul mai degraba gen Squid Game. In viata lui de IT-ist la o firma ce produce un joc de duzina, Miles (Daniel Radcliffe) este un individ marunt, banal, insa in lumea virtuala isi umfla muschii la cine apuca, transformandu-se intr-un troll. Numai ca intr-o zi nu nimereste prea bine. Stiti cum sunt conflictele alea de net gen "vezi ba, ca o sa te gasesc in viata reala si sa vezi ce-ti fac"?! Lui chiar i se intampla si este gasit de creatorul lui Skizm, un joc sangeros in care sunt angrenati cei mai violenti infractori si care in loc sa zica, asa cum ar face un om normal in timp ce-l bate sau ca preludiu ca-l baga in pizda ma-sii, de fapt il baga in jocul lui. A fi batut mar si a avea casa devastata e o problema marunta fata de a te trezi din  anestezie cu cate un pistol batut in cuie in fiecare palma, cu cate 50 de gloante, si inrolat, vrand-nevrand, in Skizm, unde singura regula este "ucide sau vei fi ucis". Pe urmele sale se afla Nix (Samara Weaving), una din cele mai de succes competitoare. Impreuna vor construi o comedie plina de actiune, sub bagheta neozeelandezului Jason Howden, creatorul comediei horror Deathgasm. 

Filmul are o atmosfera de joc video, dar are si umor, ritm iar poate ceea ce il scoate din anonimat este ca, sub acoperirea unei comedii de actiune, contine voalat (mie mi s-a parut destul de directa, dar ma rog, asa se zice) o critica a publicului de jocuri / competitii violente, lipsit de empatie si de o reala constientizare a situatiilor. Gladiatorii lumii moderne trezesc in multimi aceeasi sete de sange ca si cei ai lumii antice. 

Totul in film da senzatia de miscare, de dinamism, uneori perspectiva trece la persoana intai, precum aceea a shooter-elor, accentuand senzatia de joc, ceea ce face ca exagerarile sa isi gaseasca locul potrivit, sa nu para deloc deplasate.

 

Nu este nici unul un film care sa schimbe existenta sau istoria cinematografiei (oricat si-ar fi dorit probabil Nolan), ambele sunt produse de consum si divertisment de moment, dar mie mi-a placut mai mult Guns Akimbo pentru ca reuseste sa para mai fresh, mai putin incrancenat in propria importanta, ca sa zic asa. Ruleaza pe Amazon Prime. Nolanul cred ca e pe Netflix.

Hoinar prin America

 

 

John Steinbeck - Calatorii cu Charley in cautarea Americii 

 

Ajuns in 1960 la 58 de ani, Steinbeck a considerat ca a venit momentul sa isi reimprospateze cunoasterea directa despre acea America a oamenilor marunti prezenta in romanele sale, supusi injustitiei sociale si intorsaturilor destinului, pe care nu o mai cutreierase de 25 de ani.  Intr-o camioneta reamenajata botezata Rosinanta si avandu-l drept scutier de nadejde pe pudelul Charley, el va strabate peste 16.000 km in cateva luni, trecand prin 34 de state, fara sa fie recunoscut de nimeni, in ciuda temerilor apropiatilor. 

(sursa foto)

Volumul care a rezultat in urma calatoriei sale este despre oameni si interactiunile cu ei, locuri, idei, crampeie de viata, framantari, despre o lume in care incolteau deja semintele problemelor ce se vor acutiza in deceniile urmatoare, desi a fost scris acum peste 60 de ani. 

Gasim in carte detalii ce poarta patina unor epoci disparute (precum pravalii care tin evidenta in registre, folosind indigoul, indicatiile scrise sau verbale intr-o vreme ce nu cunostea GPS-ul, nici macar hartile detaliate), dar si care au ramas la fel ori au devenit si mai vizibile: mari orase ce cresc in timp ce satele se depopuleaza, devin tot mai mici, camioane incarcate cu busteni pe toate soselele, traficul infernal din marile orase (desi imi e greu sa-mi inchipui ce insemna "infernal" in anii '60), curentul reintoarcerii la natura cea bio si eco pe care il prezice: "sunt convins ca, asa cum un pendul isi inverseaza miscarea, la fel aceste orase umflate vor plesni ca niste pastai, expediindu-si copiii inapoi la tara". Unele din ideile sale, ce alcatuiesc firescul nostru, sunt revolutionare intr-o epoca in care nimeni nu se gandea la reciclarea deseurilor sau la felul in care deversarea reziduurilor chimice polueaza raurile (aha! deci stia, dar tot arunca detergentul de la rufe in parau :P). Nu lipsesc din calatoria sa nici situatiile amuzante, precum intalnirea cu patru femele de elan atrase de "vocea" Rosinantei, nici duiosia unei relatii om-caine cimentate de experienta comuna, nici consideratii despre vreme, peisaje, soferi de camion, singuratatea desertului, un pic de politica, scris, iar intr-un hotel reuseste sa reconstituie o intreaga existenta pornind de la resturile lasate la gunoiul din camera de cel care o ocupase inainte.

Fulgurante amintiri din copilarie personalizeaza acest volum la fel de mult ca si privirea de calator, unica, ce descrie o lume filtrata prin propriile asteptari si experiente, prin intalnirile ce pot face special un loc banal. Pentru ca locurile si peisajele apar prezentate sumar, ceea ce il intereseaza pe Steinbeck cel mai mult, aici ca si in romane, sunt oamenii, interactiunile cu cei intalniti in cale. Unii sunt laconici si astfel afla mai mult despre o zona de la posturile locale de radio, altii sunt rasisti, altii fac obiectul unor intalniri ce creeaza momente de magie in rulota Rosinantei, unde nu ezita sa invite intamplatorii drumeti intalniti la o cafea sau un pahar de coniac, pentru a afla mai multe despre cum traiesc si cum gandesc. Pana si diferentele dintre state sunt evaluate in functie de temperamentul oamenilor, de caracterul lor, de stilul de a indruma calatorul ratacit, de particularitatile lingvistice. 

Marturisesc ca eu, care tind sa ma interesez in explorarile mele mai mult de locuri, peisajele, flora si fauna, arhitectura, artizanat, monumente si mai putin de oameni, temandu-ma sa nu imi fie accentuata mizantropia aflata oricum la cote inalte, am simtit oarece dezamagire cand am citit cum a intrat in Yellowstone si a iesit destul de repede inapoi dupa intalnirea cu ursii, chiar si petrecuta in confortul si siguranta casei sale pe roti, insa Steinbeck este in primul rand un scriitor, si unul mare, care m-a purtat in calatoria sa ca printr-un roman, unde personajele sunt inevitabile, de la laconicii locuitori din nord pana la sudistii rasisti, trecand prin Texas, un stat special in cadrul varietatii celorlalte state. Autorul in romanele caruia tacerile au un spatiu al lor, ce marcheaza sentimente si ganduri interiorizate, a cautat cu obstinatie in drumul sau sa umple acest spatiu cu cuvinte, sa ia pulsul locurilor prin intermediul oamenilor ce le populeaza, privindu-si semenii cu empatie si deschidere, incercand sa se apropie chiar si de modul de gandire al celor cu care nu era de acord si alegand uneori destinatii de calatorie controversate, simtind nevoia sa vada pe viu cum se manifesta agresivitatea si ura compatriotilor sai, precum in exemplul de mai jos: 

"Pe cand eram inca in Texas, spre sfarsitul lui 1960, incidentul cel mai relatat si insotit de fotografii in ziare era inscrierea a doi negri micuti la o scoala din New Orleans. In spatele acestor farame de om de culoare erau aliniate maretia legii si puterea legii de-a impune - atat balanta cat si sabia erau aliate cu micutii -, in timp ce impotriva lor se manifestau trei sute de ani de teama si de manie, precum si groaza de schimbare intr-o lume aflata in schimbare. In fiecare zi vedeam fotografiile in ziare si episoade filmate transmise la televizor. Stiristii iubeau aceasta poveste datorita unui grup de femei voinice, de varsta a doua, care, printr-o curioasa definire a conceptului de  "mama", se adunau in fiecare zi sa-i ocarasca in gura mare pe acei copii. Cateva dintre ele devenisera atat de experte, incat erau denumite Majoretele, si in fiecare zi se aduna o multime de oameni ca sa se distreze si sa le aplaude reprezentatia."

Cum s-ar spune, Steinbeck e mai interesat de circul stirilor de la ora 5 decat de linistea unei paduri seculare de sequoia, punct in care nu prea m-am inteles cu el. Dar imaginea Americii rezultata la sfarsitul drumului din acest reportaj de calatorie / roman al unei natii (pentru ca imaginatia scriitorului nu avea cum sa nu imbogateasca experienta calatorului) este una bogata in nuante, variata si complexa ca si tara insasi, cu pasaje ce au acelasi impact si dupa trecerea zecilor de ani, suprapunand peste calatoria exterioara una interioara, reflexiva, chiar si mai interesanta. 

Trivia, daca vreti sa completati episodul fetitei negre in fata careia se revarsa furia Majoretelor pe care Steinbeck a simtit nevoia sa o vada in desfasurare, al carei nume nu l-a cunoscut poate niciodata, puteti citi aici.