Intuneric si lumina

Ian McEwan - Solar 

Tocmai am gasit un personaj literar pe care sa-l iubesc la fel de mult ca pe Nathan Zuckerman, egocentric si oarecum similar cu el in anumite convingeri si manifestari, precum nevoia de a-si prelungi tineretea prin relatii cu femei mult mai tinere si descumpanirea in fata bolii. Daca Zuckerman este complexat de originile sale, Michael Beard a fost inca de mic un copil gras, lipsit de orice veleitati sportive, compensand printr-o minte stralucita aspectul nu foarte atractiv. In plus, McEwan pare sa aiba, ca si Roth (nu am prea multe date, fiind doar a doua lui carte pe care o citesc), aceeasi inclinatie de a imbina temele minore, personale, cu cele majore, cu actualitatea sociala si politica, rasfranta mai mult sau mai putin perceptibil asupra oricarui destin individual. Un alt "frate" literar al lui Beard ar putea fi si Herzog, cu care impartaseste (in ciuda celor cinci casnicii esuate ale eroului nostru) mai ales teama de a se angaja, de a se implica pe deplin intr-o relatie. 

Spre deosebire de cei doi, Beard nu este un scriitor evreu,  ci un fizician englez laureat al premiului Nobel pentru fuziunea Beard-Einstein, a carui munca a ramas incremenita in timp. El nu mai tine pasul cu noile descoperiri stiintifice pe care mai tinerii sai asistenti incearca sa le continue si sa le puna in practica si se hraneste de douazeci de ani din gloria descoperirii din tinerete. Viata ii este o continua calatorie intre conferinte, prelegeri, participari la evenimente unde este primit ca un guru al fizicii, desi in interior este golit de orice entuziasm. 

Dupa cum marturisea pe vremea cand incerca sa o impresioneze pe cea care avea sa-i devina prima sotie, a inteles ca domeniul lui de interes avea sa fie lumina, o lumina pe care incearca sa o resusciteze cu fiecare noua relatie, devenita peste ani, in sens concret, o posibila sursa de salvare a umanitatii intr-o epoca (2000-2009 - cartea a aparut in 2010) in care resursele de energie traditionale sunt din ce in ce mai reduse si utilizarea lor ameninta siguranta planetei. 

La inceput, profesorul Beard apare drept un om al contrastelor: pasiunea pentru munca ii scade proportional cu cresterea celei pentru cea de-a cincea sotie, Patrice, care se indragosteste de un om ce reprezinta opusul lui, un constructor grobian, lipsit de orice cultura si aspiratii inalte, dar cu o constitutie atletica. Pe cat de solara este energia pe care laboratorul lui incearca sa o valorifice, pe atat de intunecata este existenta personala, pe de o parte se complace intr-o relatie pe care nu gaseste puterea sa o sfarseasca, pe de alta in gloria profesionala trecuta, parand a-si fi pierdut orice interes pentru cercetare, pentru dezvoltarea ideilor care i-au adus Nobelul. 

Ulterior, aceasta lipsa a oricarei aspiratii va intra in conflict cu idealismul artistilor preocupati de incalzirea globala alaturi de care ia parte la o excursie in apropierea Polului Nord pentru a vedea pe viu efectele acesteia. McEwan insusi si-a gasit inspiratia in scrierea cartii pe un fiord inghetat, intr-o excursie asemanatoare. Beard este egoist, centrat asupra propriei persoane, fara niciun interes pentru salvararea lumii, dar paradoxal va fi singurul om de stiinta invitat sa participe la expeditie si singurul care observa conflictul de interese din sanul unei  adunari ce doreste sa puna pamantul in ordine dar nu reuseste sa pastreze ordinea din propriul vestiar. La fel de paradoxal, va evita implicarea in scandalul declansat de o moarte pe care a provocat-o, insa va fi incatusat pentru... o rosie. 

Nu lipsesc ironia si sarcasmul, scenele de umor negru, am ras din toata inima la episodul cu snowmobilul, sau confruntarile tensionate, precum cea provocata de mancatul unei pungi de chipsuri. 

Sunt absolut de acord cu pareri exprimate prin vocea lui Beard precum diferentele de abilitati cognitive dintre barbati si femei, cred intr-un determinism genetic si nu prea ma conving bullshit-urile postmoderne precum constructivismul social. Joaca de-a conceptele impuse si nechestionabile poate transforma oamenii in monstri, dupa cum observa cu cinism si luciditate eroul nostru: "Aceasta era o adunare postmodernista cu antene foarte sensibile la limitele acceptabilului. Inima sa, cand nu era strafulgerata de formulari corecte din partea grupurilor corecte de interese, devenea de gheata." Beard isi va regasi intr-un tarziu interesul pentru studiul fotonilor, "fara masa de repaus, fara sarcina, fara controverse la scara umana", in incercarea de a genera prin fotosinteza artificiala noi surse de energie pentru omenire. Insa, dupa cum se va vedea, pana si inofensivii fotoni ii infirma parerile, putand genera controverse la scara umana... 

 Astept regizorul care ar putea sa transforme Solar intr-o comedie neagra pe cinste, fiindca McEwan ne ofera toate ingredientele necesare: o tema de interes major la scara mondiala, un personaj controversat (nu-mi dau seama daca l-a dorit antipatic dar i-a iesit exact opusul sau l-a dorit exact asa cum l-am perceput eu), comic dominat de absurd, hazard sau situatii efemere si banale, o doza de paranoia data de tonul apocaliptic al celor ce au impresia ca traim sfarsitul lumii si incalzirea globala ne va sufoca pe toti (McEwan din Solar nu mi se pare deloc impotriva surselor alternative de energie, cum am vazut ca-l mai acuza cate unii calcati pe bataturile sensibile parandu-li-se ca trateaza cu prea multa lejeritate subiectul, ca-l ia oarecum in deradere; dimpotriva, exact isterizarea lor este cea ironizata), efectul bulgarelui de zapada al presei, ceva notiuni de fizica pe care chiar si eu le-am inteles... Mr. Terry Gilliam, fii pe faza!