Cel de-al doilea lung-metraj al regizorului Thomas McCarthy, dupa The Station Agent, are un ton mai intunecat decat primul, dezbatand conditia emigrantului, in special a celui de origine araba, in America de dupa 11 septembrie, o tara ce tinde sa priveasca cu suspiciune, cu o doza de paranoia chiar, orice persoana ca pe un potential atentator.
Profesorul Walter Vale, interpretat de Richard Jenkins, unul din acei actori pe care i-ati vazut deja in zeci de rolisoare secundare insignifiante, ii stiti figura dar nu o puteti asocia cu un nume, preda economia dupa acelasi curs de zeci de ani, scrie o carte pe care tot intarzie sa o inceapa, ar dori sa invete sa cante la pian, in memoria sotiei sale, o pianista talentata care a murit, si se complace in general intr-o rutina mediocra din care nu prea vrea sa fie deranjat. Fiind constrans sa participe la o conferinta in New York, el isi va regasi vechiul apartament, pe unde nu mai trecuse de ceva vreme, ocupat de un cuplu de tineri emigranti, sirianul Tarek si senegaleza Zainab, care s-au stabilit in America ilegal si traiesc din arta lor, el cantand la djembe si ea vanzand bijuteriile pe care le creeaza.
Dupa momentul de perplexitate si confuzie, intre Tarek si Walter se leaga o prietenie generata de curiozitatea si fascinatia profesorului fata de ritmul tobelor, insa aceasta nu va apuca sa se cimenteze prea mult fiindca Tarek este arestat. La New York va sosi si mama lui, Mouna, care ii va insufla lui Walter, prin determinarea ei, o noua motivatie de a lupta pentru recapatarea libertatii fiului sau .
Filmul are ceva din Station Agent, prin felul in care stie sa vorbeasca despre oameni singuri care se intalnesc si se descopera. Muzica il ajuta pe protagonist sa iasa din carapacea in care se inchisese dupa pierderea sotiei, sa savureze din nou bucuriile vietii, sa-i pese de cei din jur si sa lupte pentru cauza lor, sa le faca mici surprize, sa-si recapete umanitatea. Dar imbratisand cauza lui Tarek, are de luptat cu birocratia, inflexibilitatea si rigiditatea sistemului. Imprejurarile fac astfel ca, dintre cei apropiati tanarului, sa fie singurul care are dreptul sa il viziteze in inchisoare, sa-i transmita cu discretie mesaje de la mama si iubita lui, sa-l incurajeze si sa-i asculte destainuirile induiosatoare, sa-l ajute sa-si aline dorul de muzica, senzatia de sufocare data de recluziune, sa-i fie aproape dar, ca toate filmele care sunt mai fidele vietii decat conventiilor artistice, sa se loveasca neputincios de barierele ridicate de legi.
Actorii sunt foarte naturali, sustin perfect tonul general de melancolie dulce-amara, printr-o nostalgica tristete ce pare adanc inradacinata in privirea lor, deloc resemnata, dar constienta de incapacitatea omului de a lupta impotriva unui sistem. Revolta este inutila, sala unde apropiatii se intereseaza de soarta emigrantilor inchisi este un loc al dezolarii si pierderii tuturor sperantelor, in care am auzit pentru cateva secunde vorbindu-se si limba romana, inflexibilitatea functionarului de la ghiseu care-si reprima orice manifestare de solidaritate sau caldura umana este inflexibilitatea unui serviciu in cadrul caruia cuvantul de ordine pare a fi "premisa de vinovatie".
A spune mai mult inseamna a dezvalui finalul, ceea ce nu doresc, asa ca ma opresc aici.
Profesorul Walter Vale, interpretat de Richard Jenkins, unul din acei actori pe care i-ati vazut deja in zeci de rolisoare secundare insignifiante, ii stiti figura dar nu o puteti asocia cu un nume, preda economia dupa acelasi curs de zeci de ani, scrie o carte pe care tot intarzie sa o inceapa, ar dori sa invete sa cante la pian, in memoria sotiei sale, o pianista talentata care a murit, si se complace in general intr-o rutina mediocra din care nu prea vrea sa fie deranjat. Fiind constrans sa participe la o conferinta in New York, el isi va regasi vechiul apartament, pe unde nu mai trecuse de ceva vreme, ocupat de un cuplu de tineri emigranti, sirianul Tarek si senegaleza Zainab, care s-au stabilit in America ilegal si traiesc din arta lor, el cantand la djembe si ea vanzand bijuteriile pe care le creeaza.
Dupa momentul de perplexitate si confuzie, intre Tarek si Walter se leaga o prietenie generata de curiozitatea si fascinatia profesorului fata de ritmul tobelor, insa aceasta nu va apuca sa se cimenteze prea mult fiindca Tarek este arestat. La New York va sosi si mama lui, Mouna, care ii va insufla lui Walter, prin determinarea ei, o noua motivatie de a lupta pentru recapatarea libertatii fiului sau .
Filmul are ceva din Station Agent, prin felul in care stie sa vorbeasca despre oameni singuri care se intalnesc si se descopera. Muzica il ajuta pe protagonist sa iasa din carapacea in care se inchisese dupa pierderea sotiei, sa savureze din nou bucuriile vietii, sa-i pese de cei din jur si sa lupte pentru cauza lor, sa le faca mici surprize, sa-si recapete umanitatea. Dar imbratisand cauza lui Tarek, are de luptat cu birocratia, inflexibilitatea si rigiditatea sistemului. Imprejurarile fac astfel ca, dintre cei apropiati tanarului, sa fie singurul care are dreptul sa il viziteze in inchisoare, sa-i transmita cu discretie mesaje de la mama si iubita lui, sa-l incurajeze si sa-i asculte destainuirile induiosatoare, sa-l ajute sa-si aline dorul de muzica, senzatia de sufocare data de recluziune, sa-i fie aproape dar, ca toate filmele care sunt mai fidele vietii decat conventiilor artistice, sa se loveasca neputincios de barierele ridicate de legi.
Actorii sunt foarte naturali, sustin perfect tonul general de melancolie dulce-amara, printr-o nostalgica tristete ce pare adanc inradacinata in privirea lor, deloc resemnata, dar constienta de incapacitatea omului de a lupta impotriva unui sistem. Revolta este inutila, sala unde apropiatii se intereseaza de soarta emigrantilor inchisi este un loc al dezolarii si pierderii tuturor sperantelor, in care am auzit pentru cateva secunde vorbindu-se si limba romana, inflexibilitatea functionarului de la ghiseu care-si reprima orice manifestare de solidaritate sau caldura umana este inflexibilitatea unui serviciu in cadrul caruia cuvantul de ordine pare a fi "premisa de vinovatie".
A spune mai mult inseamna a dezvalui finalul, ceea ce nu doresc, asa ca ma opresc aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.