O persoana in a carei judecata literara limpede si jucausa am de obicei multa incredere s-a aratat incantata de cartea asta asa ca, desi statea pe un raft sub un teanc de Barnes si McEwan mult mai tentant pentru mine la momentul de fata, a capatat prioritate si iata-ma-s cu ea citita... Noroc ca nu a fost prea lunga, nu stiu daca as fi avut rabdare s-o termin daca se mai intindea mult. Previzibila si tezista, povestea curge spre un final usor de intuit inca de la primele pagini.
Dar sa o iau cu inceputul: cartea infatiseaza povestea unei transformari, cea a unui director de resurse umane umane in cadrul unei mari intreprinderi de panificatie, care afla ca una dintre sutele de angajate ale lor a murit in urma unui atentat in Ierusalim. Pentru apararea reputatiei firmei pe care o reprezinta, este nevoit initial sa prezinte o pozitie oficiala, dar la un moment dat aceasta nu se dovedeste de ajuns si el va porni intr-o calatorie de repatriere a corpului, de regasire a propriei umanitati, de descoperire a sinelui. Femeia moarta este singura care capata un nume, unul cu rezonanta slava, in timp ce celelalte personaje vor fi desemnate prin functia lor sau printr-un apelativ definitoriu, precum Vipera, ziaristul care acuza compania de lipsa de sensibilitate si doreste sa scrie un articol muscator la adresa sa, in care sa infiereze lipsa oricarei preocupari pentru soarta angajatilor, pentru asumarea responsabilitatii in ceea ce-i priveste.
Intreaga poveste se invarteste in jurul cautarii, al descoperirii unui sens in toata aceasta intamplare tragica, al vinovatiei si gasirii unor resorturi interne care, intr-o tara zguduita de atentate, in care viata este permanent in primejdie, sa dea raporturilor umane o semnificatie, pe care ziaristul pare sa o gaseasca in justificarea pe care o da placerii publicului de a citi despre atentate: "Nu e un subiect strain si indepartat, ci real si posibil. Oamenii se gandesc la viata lor. Daca te uiti la oamenii din cafenele, observi, pe langa deprimarea si resentimentele intiparite pe chipurile lor, si un fel de incantare ca au supravietuit, ca sunt vii." Intr-o lume in care nesiguranta zilei de maine este prezenta si palpabila, nevoia de a face ceva definitoriu astazi este mai mare decat atunci cand iti inchipui ca ai tot timpul la dispozitie.
Directorul de resurse umane nu pare sa fie constient de aceasta nevoie pana cand patronul firmei nu il impinge tot mai departe, pana nu-l angajeaza si-l implica tot mai mult in povestea femeii, declansandu-i resorturile interne ale compasiunii si angajarii.
Lumea are nevoie de umanitate, omul s-a desensibilizat tot mai mult in prezenta tragediei, si-a activat mecanismele de protectie care uneori au nevoie de un imbold pentru a cadea si a lasa compasiunea si solidaritatea sa iasa la lumina. Insa cartea tinde sa fie prea lunga pentru putina consistenta a dezvoltarii ideilor, prea fortata alegoric spre final, modul de infatisare a sentimentelor si resorturilor interne ale personajului nu ma conving, conflictul sau interior mi se pare pe alocuri construit confuz si inconsecvent. Mi-au placut gaselnita cu inserarea fragmentelor din marturiile martorilor, ironia cu care este tratat aparatul birocratic, intentia cartii este nobila dar prea evidenta, prea moralizatoare, ma lasa complet rece pomposenia cu care este in general prezentata cartea, ca si cum ar fi marea revelatie literara a catharsisului prin implicare, prin actiune. Parca-i lipseste ceva care sa provoace, sa starneasca mintea si participarea afectiva, poate faptul ca e putin exagerata, dusa spre neverosimil ma face sa cred ca-si pierde din puterea mesajului, alegand o metafora banala, tocita, pentru a prezenta trezirea constiintei. Pe ansamblu, cartea a cam trecut pe langa mine si eu pe langa ea, tind sa cred ca suntem oarecum amandoi de vina, si eu, si autorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.